Moştenirea lui Ştefan cel Mare

Moştenitorii lui Ştefan cel Mare risipiră una câte una scumpele pietre din coroana pe care-o adunase vrednicia vitează şi înţeleaptă a părintelui, bunicului şi străbunului lor, şi prin vina lor Moldova se prăbuşi repede de pe sigura culme de glorie unde-o înălţase acest domn al vremurilor sale. Nedestoinici din fire unii dintre dânşii, aceiaşi sau alţii roşi de păcate, ei uitară trecutul şi primejduiră viitorul.

Dintre dânşii toţi, nici unul nu s-a arătat vrednic de a fi pus alături în recunoştinţa noastră cu vechiul biruitor cuminte, cuceritor şi întemeietor, meşter de biruinţe, de aşezăminte şi de biserici. Cei mici se zgribuliră în câte un colţ din purpura uriaşului voievod, ai căruia strănepoţi fură până la o vreme sau cutezară a se zice până ceva mai târziu, când se îngropa pe ascuns, ca un trup sângerat de mâinile tâlharilor, amintirea drepturilor din timpurile bune.

Sfiosul tânăr Bogdan, cu faţa de voinic scrijelat de războaie, şi cu sufletul „de copilă”, părăsi Pocuţia, momit de gândul trufaş de a se încuscri cu craiul, de a aşeza lângă dânsul în scaunul ţării pe însăşi sora regelui Poloniei, care era şi sora lui Ioan Albert, învinsul din Codrii Cozminului, şi nu se putea gândi cu dragoste nici la Moldova ucigătoare pentru neamul ei, nici la legea „grecească”, oropsită, din aceste meleaguri, nici la urâtul soţ care voia să-i cumpere frumuseţea prin înstrăinarea unei părţi din stăpânirea părintească.

Respins, într-un chip care-l acoperea de batjocură şi ruşine, ca domn şi ca om, el aprinse, peţind tot înainte, o straşnică făclie de nuntă în năvăliri de pradă şi nimicire care aminteau, anul de după lupta lui Ştefan cu polonii. Nici cu acestea el nu folosi nimic, şi Bogdan-vodă trebui să se mângâie cu o căsătorie în ţară, fără nici o altă strălucire decât a farmecului miresei, şi cu o Moldovă din care el însuşi desfăcuse Pocuţia, întinsă principesei polone Elisabeta ca un dar de logodnă.

Odată el îşi duse oştile la munteni, pe drumul Râmnicului, ca şi tatăl său, care ştia totdeauna de ce porneşte cu steagurile, dar se întoarse pocăit după cuvintele de înfruntare ale călugărului sârbesc, de foarte mare neam, care ajunse mitropolit al Ţării Româneşti, sub bisericosul Radu-vodă. Acesta putu să-şi încheie zilele în linişte, şi sângele frăţesc, cheltuit sub Ştefan numai pentru înalte scopuri româneşti şi creştine, nu se vărsă în deşert cu acest prilej de ceartă trecătoare.

Cu turcii, Bogdan înnoi vechile legături, asigurat ca şi tatăl său că, pe credinţa lor, cinstit ţinută, se poate răzima viitorul nostru, atât cât ni-l îngăduiau împrejurările măcar. Bogdan muri încă tânăr, lăsând ca urmaş al scaunului care fusese prea larg pentru dânsul, şi de unde el zburase fără ţintă către două hotare, pe un copil, căruia înţelesese să-i prezică viaţa dându-i numele de Ştefan. Uneori, dacă fiul e mai puţin vrednic, nepotul calcă pe urmele bunicului.

Aşa va fi fost, se putea crede, cu fiul lui Ştefan cel Mare şi tatăl lui Ştefan cel Tânăr. Acesta trăi întâi sub aripile părinteşti ale unui bătrân boier ce purta numele de Arbure, şi pe care el îl răsplăti apoi tăindu-l şi stingându-i şi neamul prin uciderea, în acelaşi ceas, a celor doi copii ce avea. Ţara întreagă se mişcă de durere şi de mânie la această veste, şi pentru cea dintâia oară după anul de întemeiere din 1457 un domn al Moldovei avu în faţă un steag al ţării îndreptat împotriva lui.

El învinse, şi atâţia sfetnici ai părintelui său, ai bunicului chiar, îşi pierdură capetele, ca şi Arbure, pe care vroiseră să-l răzbune într-o zi fără noroc, sau se împrăştiară prin străinătatea care nu mai primise de mult pribegi nemulţumiţi din Moldova. Ştefan domni singur de-acum înainte, fără să-şi poată găsi o ţintă pentru netăgăduita vitejie şi hărnicie ce moştenise, fără să poată descoperi un drum pentru avântul pornit al tinereţilor sale. Lovi odată pe nişte turci care se întorceau din Polonia, dar lăsă ca Ungaria să se prăbuşească, acoperind şi vecinătatea sub dărâmăturile ei, în marea luptă de la Mohacs, în care Soliman cel Mare, sultanul Răsăritului păgân şi creştin, înecă în baltă, cu tânărul Ludovic al II-lea, tronul de mărire al lui Matiaş Corvinul.

Ca şi tatăl său, el făcu războaie pentru nuntă, şi ca şi dânsul el trecu hotarul Milcovului pentru o biată gâlceavă fără însemnătate, încercând să zguduie puterea nouă a viteazului Radu-vodă de la Afumaţi, fiu al Radului din 1507, numai pentru a-i putea lua nevasta, pe care o voia mai bucuros decât pe nevasta sa, sora aceleia. Doamna s-ar fi răzbunat otrăvindu-l, şi astfel pieri, fără să fi ajuns la vârsta bărbăţiei, Ştefăniţă copilul, cel dintâi domn al Moldovei care după 1504 purtase numele glorios de Ştefan-vodă.

Boierii înţeleşi cu otrăvitoarea chemară un stăpânitor dintre pribegi, căci fratele mai mic al lui Ştefăniţă, Petru, murise cu câteva luni înainte de acesta. Şi pe pribeag îl chema tot Petru; mamă-sa era o târgoveaţă din Hârlău, în casa căreia poposise uneori ca oaspete iubit Ştefan cel Mare, care însemnase pe copil cu semne de recunoaştere ce-l îndreptăţeau să râvnească domnia. Până atunci i se zisese Rareş, după numele soţului mamei sale, dar erau destui care să ştie ce scump e sângele său pentru ca el să vadă nevoia de a-şi cruţa viaţa fugind în Polonia, de unde se întoarse abia acum, ca să stea unde stătuse părintele său.

Petru-vodă Rareş semăna cu Ştefan la gând şi faptă: gândul îi era înalt şi cuprinzător, iar fapta fulgerătoare. Mari însuşiri, pe lângă care nu se întâlnea însă şi aceea, şi mai neobişnuită, care dă, mai ales, între oameni izbânda necontenită şi roditoare, bătrâneţile senine şi recunoştinţa urmaşilor: anume măsura, judecata dreaptă şi cumpănită. De aceea, viaţa lui Petru, domnia lui de vreo douăzeci de ani - timp în care pot încăpea multe fapte mari! - n-au fost o tragedie zguduitoare şi măreaţă care se încheie prin împăcarea sufletelor, ci un zbucium de fiecare zi, plin de groază şi duioşie, şi mântuit prin umilinţa unor lanţuri care împiedecă mâinile şi strivesc inima.

El s-a amestecat întâi în Ardeal, unde se luptau doi puternici pentru coroana Ungariei, culeasă pătată din mocirla roşie a înfrângerii de la Mohacs. Ar fi putut să lege de dânsul, ca Ştefan cel Mare, pe secuii deprinşi să asculte de porunci venite din Moldova, ar fi putut să câştige pe românii din Ardeal, coborâţi de stăpânitorii străini ai ţării în rândul dobitoacelor de muncă, povară şi petrecere, pe acei români ardeleni pentru care Ştefan întemeiase Episcopia Vadului în unghiul despre Baia al ţinutului.

Lui i se păru că e mai folositor să pună mâna pe bogata şi tarea cetate de hotar a Bistriţei, care se înfiora de mândrie săsească sub stăpânirea moldovenilor, şi scăpă la cel dintâi prilej, blestemând zilele nenorocite ale robiei. În zadar zdrobi vrednicul fiu al marelui tată pe saşii regelui Ferdinand în lupta de lângă Feldioara, ale cărei ziduri amintesc şi astăzi această ispravă străbună, în zadar împresură Braşovul, în zadar străbătu el, prădând şi ameninţând, Ardealul. Lipsea din aceste fapte îndrăzneţe, zgomotoase şi scânteietoare socoteala cea bună, rostul cuminte, „mintea moldoveanului cea de pe urmă”.

Stăpânirea lui în colţul ardelean vecin cu pasurile prin care trecuseră întemeietorii ţării sale se risipi în fum peste câtăva vreme, şi însuşi trăi îndeajuns pentru ca să-i vadă sfărâmarea. De la poloni Rareş avea să ceară Pocuţia. El urmă faţă de dânşii purtarea lui Ştefan. Ceru dreptate, judecată şi, în aşteptarea ei, luă în stăpânire cu arma ţinutul pentru care era cearta. Şi el prin hotărârea lui repede aruncă pe vecinii de la răsărit şi miazănoapte în nedumerire şi încurcătură, faţă de mijloacele ce trebuiau întrebuinţate.

Petru-vodă făcu însă marea greşeală de a înainta prea mult pe pământ străin, de a merge pe drumuri deschise, de a primi o luptă învăţată, în câmpia netedă, cu pedeştri împotriva pedeştrilor, cu călărime împotriva calărilor, cu tunuri împotriva tunurilor. El fu bătut astfel în 1531 la Obertyn, pierdu Pocuţia, pierdu cinstea şi încrederea boierilor, dar nu lăsă nici după aceasta, îndărătnic cum n-a mai fost altul, nădejdea stăpânirii în Pocuţia.

Pentru ca să se încerce şi mai departe, i-ar fi trebuit o deplină siguranţă despre turci. Aceştia însă erau obosiţi de plângerile ce veneau necontenit la Poartă pentru purtările moldoveanului, şi, văzându-l aşa de neastâmpărat, aşa de harnic în căutarea duşmanilor, ei se temeau să nu se întoarcă într-o bună zi şi asupra lor, urmând şi întru aceasta faptele părintelui său. Marele sultan Soliman, cuceritorul Ungariei, veni în 1538 ca să cucerească şi Moldova. I-ar fi stat bine fiului lui Ştefan cel Mare să lase neamului românesc măcar amintirea unui al doilea Războieni, pentru ca să se mândrească pe urmă. Ca să se poată bucura însă de cinstea învinsului fără fugă şi închinare, i-ar fi trebuit lui Petru iubirea boierilor, care să moară în numele său, precum părinţii lor muriseră în numele iubit al lui Ştefan cel Mare. Dar el n-avea această iubire, şi boierimea îl părăsi, primind la Suceava cu pace şi cu umilinţă pe împăratul din Ţarigrad, care le dădu ca oblăduitor pe un Ştefan-vodă de batjocură.

Lumea-l ştia că e fiul rămas la Constantinopol şi crescut în obiceiurile de acolo, până într-atâta încât era bănuit că-şi schimbase şi legea, al lui Alexandru, fiul lui Ştefan cel Mare. El însă, un slăbănog şi un neruşinat, socoti că-şi înalţă nemernicia numindu-se în hrisoavele sale fiu al marelui domn. Aceiaşi boieri care-şi plecaseră frunţile de trădători înaintea lui Soliman cerură lui „Ştefan-vodă, fiul lui Ştefan”‘, să dea înapoi Moldovei pământurile hrăpite de turci la suirea lui în scaun: toată ţara dintre Prut şi Nistru, în apropierea Dunării de Jos, şi, în sus, până la Tighina, din care turcii făcură marea lor cetate a Benderului.

Bietul om nu putu săvârşi această minune, pentru care ar fi trebuit altfel de Ştefan-vodă, şi el fu măcelărit în odăile sale domneşti. Deci, după Ştefan cel Mare, mort la Suceava în glorie, în ascultare şi iubire, veniseră pe rând Ştefan cel Tânăr, care pierise de otravă, şi Ştefan Lăcustă (numit aşa după încă un bici dumnezeiesc din zilele sale), care pierise de sabie. Cel dintâi fusese dus din Hotin la Putna, unde mormântul său se ridică lângă al bunicului; celălalt Ştefan, nepot de fiu şi el al aceluiaşi bunic, fu îngropat în pripă într-un loc ascuns, a cărui amintire se pierdu. Abia trecuse 30 de ani de la moartea apărătorului Moldovei.

Ucigaşii bietului Lăcustă făcură domn pentru, toate placurile şi poftele lor pe boiernaşul Cornea, care-şi aduse aminte deodată că e fiul lui Bogdan Orbul, şi se numi în hrisoave şi legături cu străinătatea cu numele lui Alexandru cel Bun. Peste câteva luni însă, capul său uşuratic, care se încununase pentru o moarte înainte de vreme, cădea din porunca lui Rareş, care plecase din ascunzătoarea sa ardeleană şi căpătase din nou, ca o despreţuită pomană turcească, cerşită de dânsul în genunchi, cu cenuşa pocăitului pe creştet, domnia moldovenească, pe care o dobândise întâi din partea ţării, în numele sfânt al părintelui său, Ştefan cel Mare.

Era cel dintâi domn al Moldovei venit de la turci, cu oaste turcească, împotriva boierilor şi fără ştirea ţăranilor. Desigur cea mai mare înjosire petrecută după moartea învingătorului paginilor. Domnia lui de a doua ţinu numai opt ani. Petru nu mai era el însuşi, vânătorul neobosit de cuceriri la toate hotarele, ci o unealtă supusă a sultanului. Sufletul său mândru pierise în ziua când el trebuise să ia drumul Ardealului, ca fugar, rătăcind zile de spaimă şi nopţi nedormite prin pădurile muntelui.

Sabia sa nu se mai înălţă niciodată pentru el şi pentru ţara şi neamul său. Avuse-se mai mulţi fii, dintre care doi ajunseră să domnească. Cel mare se chema Ilie, ca şi orbul fiu al lui Alexandru cel Bun. El crescuse mai mult la Constantinopol, unde tatăl său fusese silit a-l trimite ca zălog. Se întoarse mai turc decât Ştefan Lăcustă, şi peste câţiva ani el se coborî din Scaunul Moldovei pentru a pune pe capul său nebun - ruşinea ruşinilor pentru el şi seminţia sa! - cealmaua lepădaţilor de lege. Cu mai puţin de 50 de ani în urmă, Moldova o stăpânea Ştefan cel Mare, apărătorul credinţei.

Pe fratele mai mic şi urmaşul lui Ilie îl chema Ştefan, după numele străbunului. Acest nou Ştefan-vodă era un stricat, care-şi făcea râs de casele boierilor săi: ei îl uciseră, prăbuşind asupră-i cortul în care se găsea la Ţutora, în câmp, din jos de Iaşi, într-o zi caldă de septembrie. După Ştefan otrăvitul, după Ştefan înjunghiatul venea acest al treilea Ştefan, strivitul. Şi de departe lumina asupra acestor privelişti de ticăloşie şi nelegiuire, cu raze ca nişte lacrimi, chipul de sfânt al lui Ştefan cel Mare.

Elena, fată de despot sârbesc, văduva lui Petru Rareş, îşi logodi în grabă fata cea mai mică, Ruxandra, după boiernaşul Joldea, care va fi simţit şi el că sângele lui e acum al lui Ştefan cel Mare, şi nu al unui părinte de rând. Peste câteva zile îl gonea într-o mănăstire, însemnându-l la nas - pe acest Ioan-vodă - un fiu din flori al lui Bogdan Orbul, născut cu o femeie din Lăpuşna, peste Prut.

Lăpuşneanu îşi zise Alexandru-vodă, după Alexandru cel Bun, iar pe fiul său cu Ruxanda, smulsă de la bărbatul ei călugărit, îl numi Bogdan, după bunicul acestuia. Alexandru se luptă cu un vântură-ţară grec, Vasilic Heraclide, care izbuti, bătându-şi joc de toate drepturile şi de toate datinile, pe care nu le putea înţelege, să ia Moldova, unde fu al doilea Ioan-vodă. Pieirea străinului de neamul domnesc, de neamul românesc şi de lege veni de la boieri, care se deprinsese a ucide domnii, pe cei legiuiţi, ca şi pe ceilalţi.

Tomşa hatmanul se făcu el stăpânitor în locul grecului de lege protestantă, nemţească, şi i se păru că numele lui Ştefan-Vodă s-ar potrivi pentru dânsul. Dar turcii ce veneau cu Alexandru îl goniră în Polonia, unde totuşi el prădase. Aici i se tăie capul în închisoare. Al patrulea Ştefan-vodă, cel descăpăţânat. Alexandru-vodă se scaldă în sânge, orbi ca o pedeapsă a lui Dumnezeu şi pieri în durerea lui şi în blestemele altora: se zice că doamna lui l-ar fi otrăvit, precum otrăvise pe bărbatul ei doamna lui Ştefăniţă.

Bogdan-vodă, urmaşul, se dădu petrecerilor, peţi în Polonia cu zgomot şi ceartă, fu rănit şi oprit în prinsoare acolo. Atunci turcii dădură Moldova, fără să întrebe pe nimeni, cuiva care nici nu domnise niciodată, lui Ioan, giuvaergiul din Constantinopol, fecior de armeancă din ţară. El îşi zise fiu al lui Ştefăniţă, şi a lăsat amintirea unor lupte cu aceiaşi turci, aşa cum nu se mai pomenise de mult în istoria ţării. Ajutat de cazaci, el prădă Buceagul şi Ţara Românească. Muri ca un viteaz, vânzându-şi scump viaţa.

Oasele sale, sfărâmate de goana cămilelor, de care-i fusese legate mâinile şi picioarele, rămaseră pe câmpul măcelului celei din urmă din oştirile sale, iar capul său crunt se bătu pe poarta curţii domneşti a Bucureştilor. Dar ca să se ajungă acest scop, nu venise în ţara de unde un sultan ca Mohammed al II-lea nu putuse dezrădăcina pe Ştefan cel Mare, nici măcar beglerbegului Rumeliei. Şi, fiindcă războaiele se judecă după scopul căruia i s-a închinat jertfa de vieţi, nu trebuie să se uite că turcii nu avuse înaintea lor pe un apărător al ţării, neamului şi legii, de care Ioan era pe jumătate străin, ci pe un domn dorit de stăpânire îndelungată, care-şi apăra cuca împotriva acelor ce i-o dăduseră şi voiau acum să i-o smulgă.

Ioan, zis cel Cumplit, fiindcă se înfruptase prea mult din sângele boierilor, fusese mazilit, bătut şi spârcuit pentru a se face un loc de domnie lui Petru-vodă, fost domn al Ţării Româneşti. Şi acesta era un trimis de-a dreptul din Ţarigradul împăratului. Dar ceea ce era şi mai înjositor, ceea ce însemna încă o treaptă de umilinţă pe care o cobora ţara, era faptul că Petru nu se putea numi fiul unui domn moldovenesc, cum fusese sau stăruise că sunt câţi veniseră înainte de dânsul în vechea Suceavă sau în capitala cea nouă a Iaşilor. Numai mamă-sa, Chiajna, soţia lui Mircea-vodă Ciobanul, domn muntean, fusese din neamul lui Ştefan cel Mare şi Petru, căruia i s-a zis Şchiopul, om beteag şi bun, purta numele lui Petru Rareş, tatăl Chiajnei.

Dar, după judecata acelor vremuri, ţara primea pe acest nou Petru-vodă ca pe un străin, pus cu de-a sila de alţi străini într-un loc ce nu i se cuvenea după dreptul cel vechi. Şi de aceea, în domnia lui dintâi veniră necurmat de la cazacii Niprului, amestec de luptători strânşi din lumea largă, tot flăcăi frumoşi care ziceau că sunt Ioan-vodă, dreptul moştenitor, care n-ar fi pierit pe sângerosul câmp al ultimei sale înfrângeri; ba odată veni şi un „Alexandru-vodă”, fratele lui Ioan, pe când se mai aţineau de peste hotar fii de-ai lui Lăcustă şi de-ai lui Alexandru Lăpuşneanu, alţi „drepţi moştenitori”.

După câţiva ani, iarăşi turcii singuri, şi fără să întrebe ţara, trimiseră un domn nou al Moldovei, pe un fiu al lui Rareş cu o săsoaică din Braşov, care câştigase pe vremea împresurării acestei cetăţi de către moldoveni inima, lacomă şi de altfel de cuceriri a lui Petru-vodă. El se numi şi ca domn cu numele său din copilărie de Iancu: un ciudat Iancu-vodă, cum încă n-a mai fost vreodată în Moldova. La rândul lui, el fu schimbat în folosul lui Petru, căruia i se ceru îndată un bir mai mare şi decât acela ce crescuse nespus de mult în veacul de la moartea lui Ştefan cel Mare; sărmanul creştin era milos pentru suferinţele săracilor, aşa încât fugi la nemţi, sătul de atâta cinste, şi muri la dânşii, de dorul ţării.

Avuse-se un fiu Vlad, numit ca la munteni, dar pe al doilea copil al său, un copil de dragoste târzie şi neiertată, cu o roabă, îl numi Ştefan, binecuvântându-l astfel pentru un mare viitor domnesc. Copilul întovărăşi pe tatăl său în pribegie: o minune de băieţaş, cu ochii mari albaştri, gura mică şi lungile plete de aur. El muri la 18 ani, într-o rece zi de primăvară din Alpi, de oftică şi de podagră, într-o ţară şi într-o lege care nu erau ale lui. După Ştefanii pieriţi de morţi straşnice, un Ştefan de suferinţe blânde, cosit de o moarte zâmbitoare înainte de vârsta bărbăţiei. Era al cincilea după Ştefan cel Mare şi domnise şi el câţiva ani, întărit de turci pe lângă tatăl său bătrânul.

Noul domn, la sfârşitul veacului, fu Aron, copil nerecunoscut al lui Alexandru Lăpuşneanu, căruia îi semăna, fiind rău şi lacom. Acest Aron-vodă, se făcu, de groaza cererilor turceşti, tovarăşul de luptă al lui Mihai Viteazul, mântuitorul prin sabie, răsărit în Ţara Românească. Dar nici aşa, ca luptător pentru cruce, el nu plăcu boierilor, şi aceştia ajutară pe hatmanul Răzvan, un om de ispravă în războaie, să se facă domn. Răzvan se gândi că e cu adevărat fiul lui Petru Şchiopul, care şi-ar fi încălzit inima de slăbănog la ochii de foc ai ţigăncii ce născu în Răzvan un prunc domnesc.

El îşi zise, ca unul ce ridicase arma pentru neatârnarea de păgân şi ajutorul creştinătăţii, Ştefan-vodă. Peste câteva luni polonii îl goniră, punând - pentru întâiaşi dată, ceea ce însemna o nouă înjosire - un domn al lor, care nu era, nici după tată, nici după mamă, coborâtor al vreunui voievod din Moldova sau din cealaltă ţară cu stăpânire românească, pe boierul Movilă: Ieremia-vodă. Răzvan încercă să-şi capete înapoi scaunul, dar fu învins şi căzu în mâinile unui duşman care nu era plecat să-l ierte. Al şaselea Ştefan-vodă pieri zvârcolindu-se în vârful ţepii.

Neamul Movileştilor, închinat şi turcilor şi polonilor, plătind bir şi plocoane în două părţi, închinându-se umil la doi dumnezei, neam turcit şi leşit, dădu pe Ieremia-vodă, pe Simion, pe Constantin, pe Mihăilaş şi Alexandru, pe Moise şi pe Miron Barnovschi Movilă. Odată turcii aduseră pe un nou stăpânitor, care se făcea fiu al unui Ştefan-vodă Tomşa şi-şi zicea şi el Ştefan. Acest al şaptelea Ştefan-vodă era un bătrân viteaz, crud şi temut. El domni de două ori, fu mazilit pentru totdeauna şi muri la Constantinopol.

Pe rând se strecurară în Moldova Radu Mihnea, fiul nepotului de văr al lui Petru Şchiopul, Alexandru, fiul lui Iliaş şi nepotul de fiu al lui Lăpuşneanu Bătrânul, şi, pe lângă aceşti „moştenitori legiuiţi”, un croat catolic, care slujise pe turci la pacea cu germanii: Gaşpar-vodă Gratiani. Pentru întâia oară după Despot, întărit de turci după ce se aşezase prin arme însă, Moldova primea de domn pe cineva care n-avea nici legea, nici neamul locuitorilor ei. Ca şi Ioan-vodă, el se ridică asupra turcilor, sprijinit de poloni, fu învins şi doi boieri îl uciseră în fugă.

Un străin, un grec, cel dintâi grec în scaunul ţării, grec după tată şi după mamă, deşi botezat cu un nume românesc, fu Lupul, care-şi zise, ca domn Vasile-vodă. El domni mult şi cu strălucire, purtând şi războaie, pentru lăcomia sa - căci voia încă un scaun domnesc - cu muntenii. În trufia lui, el visă că şi urmaşii săi din neam în neam stăpânesc în Suceava şi Iaşi. Astfel, el boteză pe fiul său din căsătoria a doua cu o foarte frumoasă cercheză, ruda hanului, Ştefan. Ştefăniţă şi ajunse domn. Boala lângorii, de care murise Ştefan al lui Petru-vodă, stinse şi pe Ştefan, fiul lui Vasile Lupu, pe acest tinerel Ştefan-vodă al optulea.

După el şi înainte de dânsul veniră boieri de ţară, ca Istrati-vodă Dabija, un bun bătrân beţiv, ca vodă Petriceicu, care se chema Ştefan poate după numele lui Ştefan Lupu, un om vioi, războinic, iubitor de creştini - al nouălea, Ştefan-vodă, care pieri în pribegie fără nădejde, la poloni. Apoi Cantemir-vodă bătrânul, un ostaş cumpănit în hotărârile sale, şi fiii lui, Antioh şi Dumitru, care chemă pe ruşi în 1711 împotriva turcilor şi fugi o dată cu dânşii, fără să mai vadă Moldova, căreia îi făcu cea mai mare cinste cu scrierile sale; Mihai Racoviţă, care dădu celui de al doilea fiu al său numele mare de Ştefan: Ştefan Racoviţă nu ajunse a domni în Moldova şi muri, încă tânăr, de beţie, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, ca domn muntean.

Între ei se vede o clipă Iliaş, fiul lui Alexandru Iliaş şi ultimul coborâtor al lui Ştefan cel Mare. Trăit între greci, dintre care a fost desigur şi mama şi bunica sa, el ştia abia româneşte şi a murit bătrân, sărac, uitat, între grecii din Constantinopol. Grecii aceştia, oameni siguri pentru turci, ajung a stăpâni moştenirea lui Ştefan cel Mare. Mavrocordăteştii, care se coborau dintr-o fată a lui Alexandru Iliaş, Casandra, mama Sultanei, soţia lui Alexandru Mavrocordat, tălmaciul Porţii; Ghiculeştii, al căror bunic, Grigoraşcu, ţinuse pe Maria Sturdza. Şi unul şi altul din aceste neamuri aveau o obârşie românească în parte. Callimachii, care începură a domni pe la 1750, erau coborâtorii orheianului Calmăşul şi ai unei câmpulungence.

Numai pe urmă, după 1774, veniră greci curaţi, printre vlăstarele noi din cele trei neamuri înrudite cu poporul românesc sau pornind de-a dreptul din el. E vremea când se înalţă asupra noastră familiile Ipsilanti, Moruzi, Şuţu, Caragea, Hangerli. Vremuri grele, în care toată povara împărăţiei turceşti slăbite, scăzute, putrezite, dar din ce în ce mai lacome, apasă pe umerii ţăranului-român. Ţara fu ruptă în bucăţi, ca trupul lui Ion-vodă. De la 1822 avuserăm iarăşi domni de ţară, care se păstrară până la Unirea Principatelor în 1859, când din Moldova şi Ţara Românească, două ţări din românime, se făcu România.

La 1877, 400 de ani după luptele de la Podul-Înalt şi Războieni, românii, sub principele Carol, smulseră neatârnarea lor, într-o nouă luptă biruitoare cu turcii. În 1875, se pomenea un veac de la înstrăinarea Bucovinei, şi românimea venită din toate unghiurile locuite de dânsa îngenunchease în 1871, cu toată cuviinţa tristă a celui ce se închină strămoşilor pe pământ străin, înaintea mormântului lui Ştefan cel Mare, la împlinirea de patru sute de ani de la clădirea Putnei. În 1881 se proclama regatul românesc. O conştiinţă nouă străbătea întreg poporul nostru, şi de atunci ea se întăreşte necontenit. Şi această conştiinţă, uimită de focul orbitor al lui Mihai Viteazul, cere sfaturi de întemeiere înţeleaptă de la celălalt străbun, de la Ştefan cel Mare.

 

Check Also

Primele lupte ale lui Ştefan cel Mare cu polonii

Viaţa lui Ştefan cel Mare căpătă acum o întorsătură hotărâtoare. Odată cu sosirea bătrâneţilor, toate …

Panegiricul lui Ştefan cel Mare

În a doua jumătate a veacului al XVIII-lea duhul sfânt al iubirii pentru trecutul mare …

Moartea lui Ştefan cel Mare

Ştefan cel Mare era bolnav pe această vreme de boala pe care i-o dăduseră ostenelile …

Aprecieri şi comentarii despre Ştefan cel Mare

„Domnise aproape cincizeci de ani, o jumătate de veac. Venise tânăr… ca să tragă zid …

Moştenirea bizantină

În întreg cursul Evului Mediu, ţările române au suferit o dublă influenţă: atât din partea …