Moromeţii, de Marin Preda (comentariu literar, rezumat literar)

Tema predilectă a operei lui Marin Preda este cea rurală, reprezentată de satul românesc din Câmpia Dunării, supus zguduitoarelor prefaceri ale istoriei, ilustrat prin familie, ţărănime şi drama ei istorică, pe care scriitorul o defineşte printr-un conflict violent cu ordinea socială şi ideologică a realităţilor vremii. Valoarea de excepţie a Moromeţilor constă în densitatea epică, în profunzimea psihologică şi în problematica inedită a satului românesc ante şi postbelic, surprins la răspântia dintre două orânduiri sociale.

Scriitorul a intenţionat să realizeze o teatrologie românească „moromeţiană”, prin care să contureze perioada cuprinsă între „anii dinaintea celui de al doilea război mondial” (1937) până în 1960, cu scopul de a aşeza ţărănimea română „pe scena naţională prin participarea ei la cel de-al doilea război mondial şi prin aceasta pe scena universală”, proiect nerealizat. De altfel, crezul literar al lui Marin Preda s-ar putea restrânge semnificativ la fraza cu care prozatorul îşi începe romanul Marele singuratic din 1972: „Un ţăran dacă vine la Bucureşti, tot ţăran caută”.

Volumul I

Structura şi compoziţia textului. Particularităţi ale romanului realist obiectiv

Autorul conturează imaginea dramatică şi realistă a satului românesc surprins în tragismul evenimentelor ce vor sparge tiparele existenţei sale străvechi, prin dispariţia ţărănimii tradiţionale, a clasei sociale fundamentale aflate în declin şi supusă destrămării de către istorie. Remarcabil este, în acelaşi timp, umorul subtil şi plin de ironie cu care autorul ancorează în realismul autentic al epocii, mai ales prin limbajul personajelor.

Instanţele comunicării

Instanţele comunicării sunt reprezentate de autorul care conturează imaginea dramatică şi realistă a satului românesc privind drama destrămării statorniciei sale ancestrale, de naratorul obiectiv şi omniscient, care istoriseşte naratarului aspectele unei realităţi zguduitoare pentru existenţa rurală, evenimente petrecute înainte şi după al doilea război mondial.

Semnificaţia titlului

Moromeţii este un roman al satului românesc, dar este, mai ales, un roman de familie, una dintre ideile esenţiale ilustrând paternitatea. Autorul a exprimat concepţia paternităţii din două unghiuri: unul al tatălui, Ilie Moromete, trădat de cei trei fii mai mari şi altul al lui Niculae, nedreptăţit de tatăl său, dar care trăieşte un sentiment de vinovăţie după moartea acestuia.

Marin Preda

Conflictele din roman se manifestă mereu în funcţie de relaţiile dintre membrii familiei, care se degradează încet dar sigur, titlul romanului sugerând tocmai drama destrămării acesteia: cei trei băieţi mai mari fug la Bucureşti, Catrina se mută la fiica din prima căsătorie, Niculae devine activist al Partidului Comunist şi studiază horticultura, iar Ilie Moromete, al cărui umor este alterat de evenimente, rămâne cu fiica cea mică, Ilinca, în casa bătrânească. De altfel, soarta fiecărui personaj este determinată de aceste relaţii instituite de autor, care a construit o epică solidă, de mare autenticitate şi fineţe realistă.

Construcţia subiectului şi a discursului narativ

Planurile de acţiune

Planurile de acţiune sunt paralele, destinele familiilor ţărăneşti nu se intersectează şi nu se determină reciproc, aşa cum se întâmplă în romanul Ion al lui Rebreanu. Există în opera lui Preda un plan al familiei Moromete, care stă în centrul întregii naraţiuni şi un plan al celorlalte destine şi familii din sat, care evoluează paralel. Personajele sunt numeroase, puternic individualizate şi intră în conflicte puternice, fie între ele, fie cu orânduirea socială.

Pentru volumul I, apărut în 1955, Marin Preda s-a documentat încă din 1948, gândind îndelung la „universul moromeţian” pe care l-a conturat în roman. Acţiunea acestui volum este plasată cu trei ani înainte de începerea celui de-al Doilea Război Mondial (1937) într-un sat din „câmpia Dunării”, Siliştea-Gumeşti, într-o perioadă în care „timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare”, iar viaţa ţăranilor „se scurgea aici fără conflicte mari”.

Axa fundamentală o constituie ideea timpului care, îngăduitor cu oamenii la începutul volumului, revine simetric în final, răsturnând imaginea „vieţii tihnite”, când „timpul nu mai avea răbdare”. Majoritatea evenimentelor din primul volum au loc de sâmbătă seara până duminică noaptea, adică de la întoarcerea Moromeţilor de la câmp şi până la fuga Polinei cu Birică. Acest fapt argumentează ideea că timpul pare dilatat, deoarece într-un interval scurt se petrec o multitudine de întâmplări.

Incipitul

Incipitul precizează locul, „câmpia Dunării”, unde urmează să se petreacă întâmplările şi timpul, care „avea cu oamenii nesfârşită răbdare”, fiind în contrast cu finalul volumului, după fuga băieţilor lui Moromete la Bucureşti, când timpul se precipită, se grăbeşte şi „nu mai avea răbdare. Peste trei ani începea al Doilea Război Mondial”.

Între aceste două coordonate, cea a timpului răbdător şi a timpului grăbit, în satul Siliştea-Gumeşti au loc întâmplări dramatice esenţiale, care schimbă nu numai viaţa familiei Moromete, ci şi a întregii colectivităţi rurale, deşi existenţa acesteia părea bine consolidată, având rădăcini adânci în tradiţia milenară a neamului românesc.

Episoade antologice ale romanului

Romanul începe cu întoarcerea de la câmp a lui Ilie Moromete, împreună cu cei trei fii, Paraschiv, Nilă şi Achim, autorul având şi el nesfârşită răbdare, stăruind asupra fiecărui amănunt, replică sau gest, construind o scenă monumentală - episodul cinei - cu o simplitate desăvârşită a mişcării personajelor, ce se derulează după o ordine prestabilită, după un cod ancestral.

Familia Moromeţilor este numeroasă, alcătuită din copii proveniţi şi din alte căsătorii, o „familie hibridă”, generatoare de conflicte în interiorul ei, „prin ignorarea realităţilor sufleteşti individuale” (Mihai Ungheanu): Ilie Moromete, tatăl, cu zece ani mai mare decât soţia sa, Catrina, venise în această a doua căsătorie cu trei băieţi, Paraschiv, Nilă şi Achim, cărora li se adăugaseră două fete, Tita şi Ilinca, şi încă un băiat, Niculae, mezinul de 12 ani.

Moromeţii se află la cină, strânşi „în tindă”, în jurul unei mese mici, joase şi rotunde, „pe nişte scăunele cât palma”, aşezaţi „unul lângă altul, după fire şi neam”. Cei trei fraţi vitregi stăteau spre partea dinafară a tindei, „ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece”, prevestind parcă fuga la Bucureşti; în partea dinspre vatră, aproape de oalele cu mâncare stătea întotdeauna Catrina, „iar lângă ea îi avea pe ai ei, pe Niculae, pe Ilinca şi pe Tita, copii făcuţi cu Moromete”. Autoritatea capului familiei este sugerată încă de la început, deoarece „Moromete stătea parcă deasupra tuturor”, veghindu-şi familia şi stăpânind „cu privirea pe fiecare”.

În casa Moromeţilor, atmosfera pare tensionată, fiecare dintre membrii familiei având nemulţumiri reale sau inventate, care mocnesc, fiind gata să izbucnească şi să se transforme în certuri ce aveau să zguduie puternic familia, ducând la destrămarea ei. Principalul conflict se manifestă între Catrina Moromete şi cei trei fii vitregi, Paraschiv, Nilă şi Achim.

Catrina îi crescuse de mici, cu greu, pe cei trei băieţi ai lui Moromete, care însă începuseră s-o urască, iar aceste resentimente erau alimentate de sora mai mare a lui Moromete, Maria - zisă Guica - nemulţumită, la rândul ei, de căsătoria lui Ilie Moromete. Ea ar fi vrut să îngrijească de gospodăria Moromeţilor şi de copii, ca să poată avea pretenţii asupra casei părinteşti şi a locului din spatele casei. Băieţii cei mari sunt din ce în ce mai înverşunaţi împotriva Catrinei, dar şi împotriva surorilor vitrege, Tita şi Ilinca, întrucât ele îşi făceau „ţoale” noi, erau „vesele şi vioaie” şi li se strângea zestre pentru măritiş într-o ladă ce stătea încuiată şi la care nimeni n-avea voie să umble.

Pe Catrina o mai duşmănesc şi Tudor Bălosu, tot pentru lotul de casă şi o rudă mai îndepărtată a lui Moromete, poreclit Parizianul: „Catrina îi crescuse cu trudă pe cei trei. Paraschiv, Nilă şi Achim erau mici când se măritase cu Moromete, şi în loc de răsplată aceştia începuseră s-o urască. Tudor Bălosu şi fiu-său pe de o parte, Guica şi Parizianul [...] pe de altă parte, îi învăţaseră pe cei trei că mama vitregă era vinovată că se trăia greu la ei şi că dacă n-or s-o dea afară din casă are să pună mâna pe averea tatălui.”

Catrina Moromete mai fusese măritată înainte, dar bărbatul îi murise în timpul războiului, nu pe front, că era prea tânăr ca să fie luat militar, ci acasă, îmbolnăvindu-se de „apă la plămâni”. Murind în timpul războiului, autorităţile nu mai verificaseră dacă el fusese „erou” şi Catrina primise un pogon de pământ, ca „văduvă de război”. Din această primă şi scurtă căsătorie mai avea ea o fată, pe care o lăsase crească foştii socri, cu care, de altfel, „nu se avea bine”. Conflictul dintre Ilie Moromete şi nevasta lui, se iscă tocmai din pricina acestui pogon de pământ, pe care Moromete îl vânduse în timpul foametei de după primul război mondial.

Bărbatul îi promisese în schimb că îi face acte pe casă, pentru a nu rămâne „pe drumuri”, la o adică, dar nu numai că nu se ţinuse de cuvânt, ba chiar glumea batjocoritor când ea aducea vorba despre asta: „Numai că Moromete, în loc să se grăbească să facă acte pentru casă, începu să facă glume: «Crezi că am să mor eu înaintea ta?». „Pe de altă parte, Catrina pretindea pogonul pentru Tita, căreia îi venise vremea de măritat şi Victor Bălosu voia trei pogoane ca zestre, iar fata nu avea decât două, adică îi lipsea „tocmai pogonul vândut” de Moromete.

Ilie Moromete şi fiul său, Niculae, au o relaţie tensionată, vizibilă în privirea copilului care ar fi vrut să se ducă la şcoală, să înveţe, dar tatăl îl trimitea cu oile la păscut şi respingea ironic dorinţa lui: „Altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem”. Băieţii mai mari se află în conflict şi cu tatăl lor, căruia îi reproşează că „nu face nimic, stă toată ziua”, iar pe ei îi scoală cu noaptea în cap ca să plece la muncă şi nu-i slăbeşte din zori până seara cu ordine şi porunci.

Paraschiv, Nilă şi Achim plănuiesc să plece cu oile la Bucureşti, ca să facă bani, sperând că toate calculele teoretice l-ar putea convinge pe Moromete să-i lase şi argumentând că familia s-ar alege cu un câştig important: „- Avem douăzeci şi patru de oi, toate cu lapte. Asta înseamnă două sute patruzeci de lei pe zi. Într-o săptămână...”. Însă tatăl, batjocoritor, le taie elanul: „înseamnă prostia ta din cap”. Dornici de îmbogăţire, băieţii îl acuză pe Moromete că nu e în stare de nimic, pe când „alţii, ca alde Bălosu”, se pricep să câştige bani din vânzarea produselor. Ei îl bat la cap şi în cele din urmă îl silesc să plece la munte cu cerealele ca să le vândă, dar puţinul câştig îi nemulţumeşte şi îi reproşează că „a omorât caii şi căruţa de pomană şi că şi-a bătut joc de munca lor”.

Moromete le satisface dorinţa şi îi lasă şi pe ei să plece la munte ca „aducă un câştig mare”. Saturat de afluxul de cereale, preţul scăzuse în zonele montane şi cei trei abia izbutesc să-şi scoată „cheltuiala drumului”, spre satisfacţia cinică a lui Moromete, care „nu se putu stăpâni şi strecură câteva aluzii batjocoritoare la adresa priceperii fiilor săi”. Datoriile la bancă, plata „foncierii” şi traiul zilnic al unei familii numeroase îl sufocă pe Moromete, care trebuie să se descurce cumva, fără să piardă din pământ. Se hotărăşte să-i vândă lui Tudor Bălosu salcâmul din curte, deşi acesta „străjuia prin înălţimea şi coroana lui stufoasă toată partea aceea a satului”, ca simbol al trăiniciei şi al stabilităţii rurale.

Scena tăierii salcâmului

Tăierea salcâmului este o altă scenă memorabilă a romanului, atât prin măiestria construirii ei din detalii ce se adună progresiv, prin cuvintele expresive, dar şi prin simbolistica dramatică, acesta fiind primul semn al declinului familiei Moromete şi al dispariţiei satului tradiţional, rămas parcă tară apărare: „... acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi arătau bicisnici. Cerul deschis şi câmpia năpădeau împrejurimile”. Salcâmul tăiat făcea parte nu numai din viaţa familiei Moromete, ci şi din existenţa satului, „toată lumea cunoştea acest salcâm”, copacul simbolizând elementul păstrător al tradiţiilor şi credinţelor strămoşeşti, al stabilităţii ţărăneşti.

Retras în grădina din spatele casei, Moromete vorbeşte tare cu sine, reflectând la posibilităţile de a plăti datoriile la bancă şi taxele funciare. Cineva îl întrebase odată de ce vorbeşte singur şi Moromete răspunsese foarte serios că „asta e din pricină că n-are cu cine discuta, cu sensul că nimeni nu merită să-i asculte gândurile”. Ca urmare a hotărârii luate, tatăl îl trezeşte pe Nilă în zori, când „nici dimineaţă şi nici noapte nu era”, şi-l duce în fundul grădinii, de unde se auzeau bocetele femeilor care îşi tămâiau morţii în cimitir.

Moromete îi spune că trebuie să taie salcâmul până când răsare soarele, spre uluiala băiatului care nu înţelege de ce „să-l tăiem”. Sarcastic, tatăl îi dă răspunsul său favorit, pe care-l oferea oricui cu o bucurie cinică: „Aşa, ca să se mire proştii”. Nilă aduce caii ca să tragă salcâmul, însă nu îi aşează în locul potrivit, prilej pentru Moromete să-l ironizeze: „- Adică da! exclamă Moromete. Treci cu ei încoa să cadă salcâmul pe ei”. Tăierea salcâmului provoacă reacţii virulente nu numai din partea propriilor fii, ci toţi sătenii sunt nedumeriţi de hotărârea lui Moromete. O fetiţă, impresionată de lipsa copacului, i se adresează din greşeală cu porecla „nea Paţanghele”, la care Moromete ripostează ameninţător: „Când ţi-oi da un paţanghel n-ai să-l poţi duce”.

De ce a tăiat salcâmul Moromete este o întrebare care se aude din toate părţile, dar când Paraschiv şi Achim îşi exprimă nedumerirea, tatăl îl pune pe Nilă să le răspundă, iar acesta, bucuros că „putea la rândul lui să-l prostească pe Paraschiv”, le spune semeţ: „Ca să se mire proştii”. Totuşi, răspunsul nu este în mod gratuit ironic, întrucât, din clipa în care se hotărâse plecarea lui Achim la Bucureşti cu oile, salcâmul rămăsese singura soluţie de a face bani pentru plata datoriilor: „Mai ciudat era că nici cei trei în cauză nu înţelegeau; încât răspunsul lui Moromete că a tăiat salcâmul ca «să se mire proştii» nu era o batjocură întâmplătoare la adresa fiilor”.

Vesel „de mica afacere”, Tudor Bălosu îl invită acasă la el pe Moromete ca să-i achite salcâmul şi să bea aldămaşul, prilej cu care îi propune să-i cumpere şi locul din spatele casei, care devenise exclusiv proprietatea lui pentru că se împliniseră 15 ani de când sora lui, Maria Moromete zisă Guica, părăsise casa părintească. Episodul tăierii salcâmului are un final emoţionant, absenţa copacului produsese nu numai deruta sătenilor, ci şi ciorile, „învăţate să se rotească şi să se aşeze deasupra a ceva înalt, acum că acel ceva nu mai era, dădeau târcoale prin preajmă şi croncăneau urât, parcă a pustiu, din ciocurile lor negre.”

Inima adevărată a satului este Poiana lui Iocan, locul unde se adună gospodarii, cei care sunt „nici săraci, nici bogaţi”, între care Moromete, Cocoşilă şi Dumitru al lui Nae, citesc ziarele şi comentează politica ironic şi cu umor, după legi anume, numai de ei ştiute. Fierăria lui Iocan era situată la o răscruce de uliţe, iar în faţa ei „se afla o poiană mare”, unde, în fiecare duminică, aveau loc „adunările cele mai zgomotoase”, însă „dacă de la ele lipseau Moromete şi Cocoşilă, nu erau prea reuşite”.

Moromete era abonat la „Mişcarea”, Iocan la „Curentul”, iar Cocoşilă la „Dimineaţa”, dar dacă ei veneau fără ziare, însemna că erau supăraţi „şi n-aveau chef să discute politică”. Poiana era plină de oameni, „toţi gălăgioşi şi parcă nerăbdători”, întâmpinându-l „de departe cu exclamaţii” entuziaste pe Moromete, care se miră, ca în fiecare duminică: „Ce e, mă, ce v-aţi adunat aicea?!”. Dialogurile sunt pline de dinamism şi introduc o mare varietate de informaţii despre firea şi necazurile sătenilor, însă cei prezenţi în Poiană sunt bucuroşi că s-au adunat şi că vor afla noutăţi din ziare: Din Vasilescu, Ion al lui Miai, Cocoşilă, Ţugurlan etc.

Moromete citeşte din ziar „discursul Majestăţii sale Regelui”, ţinut la Congresul Agricol, fapt ce stârneşte comentarii ironice, ţăranii presupunând că merge şi regele la plug când se desprimăvărează, apoi se întreabă dacă o avea şi el pământ. Trecând la politică externă, Moromete citeşte despre luptele din Spania şi toţi se miră cum se poate trage cu mitraliera din avion, deoarece habar n-aveau că există avioane de război. Comentariile celor prezenţi sunt însoţite de persiflarea lui Cocoşilă care înjura „îndelung şi minuţios” şi eticheta pe oricine: „Eşti prost!”.

Atitudinea şi vocea lui Moromete se modifică atunci când citeşte ziarele, are un „glas schimbat şi necunoscut, [...] cu grosimi şi subţirimi ciudate, cu opriri care scormoneau înţelesuri nemărturisite [...] care trebuiau să zdrobească de convingere pe cei care ascultau”, de fiecare dată lăsându-se o tăcere adâncă, toţi concentrându-se asupra comentariilor lui Moromete, care concluziona fără drept de apel: „trei chestiuni se desprind de fapt din această situaţie”. În timp ce se uitau cu toţii la bustul modelat din humă de către Din Vasilescu şi se miră cât de bine seamănă cu Moromete, fiica cea mică, Ilinca, îşi cheamă tatăl acasă, din glasul ei mânios înţelegându-se că „se întâmplase sau se întâmpla ceva rău de care numai tatăl ei era vinovat”.

Scena „foncierii”

Plata dărilor funciare (impozit plătit pentru proprietate asupra pământului) către stat constituie principalul motiv de îngrijorare pentru Moromete, deşi avea acum „vreo şase pogoane de pământ şi-şi făcuse o casă frumoasă”, totuşi nu câştiga suficienţi bani pentru a plăti taxele pentru pământ şi ratele pentru împrumutul luat de la bancă. Chemat să vină acasă de la fierărie, Moromete dă cu ochii doi oameni care-l aşteptau pe prispa casei: unul dintre ei era Jupuitu. Îmbrăcat orăşeneşte, dar slab de parcă „mânca numai miercurea şi vinerea”, agent de urmărire, care venise după „foncierea pământului”, taxă restantă în valoare de 2.863 de lei.

Moromete joacă scena „foncierii” cu o gamă inepuizabilă de tertipuri, încercând să scape şi de data aceasta de achitarea integrală a datoriei. Gesturile, vorbele răstite, agitaţia lui fără rost construiesc un moment unic în literatură. Deşi este singur pe bătătură, Moromete strigă la toţi ai casei: „Catrino, ia, fa, secerile astea”, „Paraschive, [...] nu vezi că furca aia stă acolo lângă gard de cinci săptămâni!”. Bărbatul voia să pară un om ocupat, care are de rezolvat probleme mult mai importante decât cele pentru care veniseră cei doi, pe care-i ignoră cu desăvârşire, apoi se răsuceşte brusc „pe călcâie şi strigă: - N-am!”.

Moromete îi aduce pe cei doi în stare să-i ia din casă „ţoalele”, să-i taie chitanţă pentru trei mii de lei, să se-mpingă şi să se certe cu Paraschiv şi Catrina, apoi, împăciuitor, îi dă o mie de lei, urmând să-i mai plătească ceva „peste o săptămână, două”. După ce îi dusese la exasperare pe cei doi agenţi, se laudă lui Bălosu: „l-am păcălit cu două sute de lei”, bucurându-se nespus că nu le dăduse toţi banii, adică o mie două sute de lei, pe care-i luase pe salcâm de la vecinul său, care-l priveşte buimac: „Glumea Moromete? îşi bătea joc de el?”.

Scena secerişului

Scena secerişului prezintă aspecte din viaţa satului tradiţional, constituindu-se într-o adevărată monografie a obiceiurilor şi ritualurilor statornicite aici din timpuri străvechi. Culegerea roadelor pământului constituie un moment de bucurie, de consonanţă deplină a omului cu ritmurile naturii.

Secerişul are reguli precise, impuse de tradiţia străbună: cel mai vrednic dintre copii este cel care, simbolic, porneşte recoltarea grânelor, măsurând cu pasul „staţiile”, părţile de loc pe care va trebui să le ducă fiecare secerător la capăt, apoi „începe să taie spicele şi să arunce mănunchiurile în urmă”, în timp ce tatăl leagă snopii şi-i aşează în clăi. Femeile se ocupă de mâncare pentru secerători şi pentru că recolta este foarte bună o veselie nemaipomenită îi cuprinsese pe toţi, Catrina lăudându-l pe Cel de Sus pentru „mana cerească”, cum îi spunea ea grâului, „cu care îi milostivise Dumnezeu”.

Monografia satului

Monografia satului este completată, în afara celor relevate, prin ilustrarea câtorva obiceiuri şi datini populare. Astfel, jocul băieţilor cu bobicul, aldămaşul băut după vinderea salcâmului, chemarea fetelor la poartă prin fluieratul flăcăilor, jocul căluşarilor în curtea lui Bălosu realizează o imagine sugestivă a spiritualităţii ţărăneşti, a satului interbelic din Câmpia Dunării. Viaţa oamenilor este legată direct de cea a animalelor, care devin uneori adevărate personaje în roman, având nume şi participând la întâmplări. Oaia Bisisica îl enervează peste măsură pe Niculae, câinele Duţulache fură brânza pusă pe masă pentru cina familiei, caii sunt îngrijiţi cu drag de băieţii mai mari, restul orătăniilor fiind mereu în preajma oamenilor prin zgomote specifice.

Celelalte planuri de acţiune

Celelalte planuri de acţiune sunt reprezentate de destinele altor familii, care nu se împletesc cu destinul familiei Moromete şi nu se influenţează reciproc. Un destin priveşte conflictul dintre Tudor Bălosu şi fiica lui, Polina, pentru că aceasta „fuge” cu un băiat sărac din sat, Birică, cu care tatăl nu e de acord. Fata este aprigă, nu renunţă şi-l sileşte pe Birică să secere grâul de pe pământul care i se cuvenea ca zestre, apoi dă foc casei părinteşti, iscându-se şi o bătaie între Birică pe de o parte şi tatăl şi fratele Polinei, pe de altă parte.

Vasile Boţoghină se ceartă cu Anghelina, nevasta lui, deoarece el este bolnav de plămâni şi ar vrea să vândă un lot de pământ ca să facă fost de bani pentru sanatoriu şi tratament. Anghelina se opune să vândă pământul, deoarece ftizia era, pe atunci, o boală incurabilă şi femeia ştie că bărbatul ei va muri, cu sau fără tratament, iar ea va rămâne şi văduvă şi fără pământ, aşadar fără niciun fel de posibilităţi de a-i creşte pe cei doi copii, Vatică şi Irina. Boţoghină se duce la sanatoriu, cheltuieşte banii luaţi pe lotul de pământ şi, simţindu-se mai bine, nu ascultă sfatul doctorului şi se apucă de muncă, până când oboseala îl răpune.

Drama familiei Ţugurlan este că făcuseră şapte copii în treisprezece ani, dar în fiecare an îi murea câte unul şi puneau o cruce „proaspătă” la stâlpul porţii: „Copiii lui Ţugurlan nu treceau de un an, sau un an jumătate: cât îi înţărca, se gălbejeau şi mureau. Aproape în fiecare an punea la stâlpul porţii câte o cruce nouă, proaspătă, pe care scria cu plaivazul, pentru câteva zile, numele micuţului băgat în pământ”. Tragedia vieţii îl face agresiv, certăreţ, se bate cu fiul primarului, cu şeful de post şi ajunge şi el la închisoare.

Finalul primului volum

Finalul volumului întâi este dramatic, Paraschiv, Nilă şi Achim. În cârdăşie cu Guica, hotărăsc să fugă la Bucureşti cu oile şi caii. Conflictele mocnite între băieţi şi Moromete izbucnesc pe neaşteptate din cauza acumulărilor de nemulţumiri şi a atitudinii autoritare a tatălui, care devenise pentru ei greu de suportat. Moromete îi trezea „cu noaptea în cap, strigându-i cu stăruinţă şi pe fiecare în parte”, chiar dacă nu era mare lucru de făcut şi ploua cu găleata.

Paraschiv sparge lada de zestre a Moromeţilor, răscoleşte ţoalele, ciorapii, păturile şi covoarele, fapt ce îl scoate cu totul din sărite pe Moromete. Ia un par din tindă şi începe să-l lovească pe Paraschiv „rar şi adânc pe unde nimerea”, apoi răcneşte la Nilă şi-i ameninţă pe toţi: „Vă omor! [...] Atâta timp cât mă vedeţi că trăiesc, ori faceţi cum zic eu, ori dacă nu, să plecaţi. [...] Ce v-am făcut eu vouă şi ce nu v-am dat, Paraschive şi Nilă? Nu s-a muncit şi nu s-a împărţit aici în casă tot ce-am avut?”.

A doua zi de dimineaţă constată că Paraschiv şi Nilă fugiseră de cu seară, luând cu ei caii, oile, toţi banii şi cele mai bune covoare. Moromete este convins că nici Achim nu va trimite bani din oile duse la Bucureşti şi ia hotărâri decisive: îi vinde lui Bălosu un lot de pământ şi locul din spatele casei, reuşind astfel să-şi achite taxele pe „fonciire”, datoria la bancă, taxele şcolare pentru Niculae şi-i rămân bani ca să-şi cumpere şi doi cai, dar naratorul omniscient notează că problema banilor rămâne nerezolvată pentru viitor: „din nou rata la bancă, din nou fonciirea, din nou Niculae”.

Moromete se schimbase, aşa cum autorul omniscient anticipase în prezentarea protagonistului şi anume că numai „nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”. Deşi aparent nepăsător, el nu mai este văzut stând „ceasuri întregi pe prispă sau la drum pe stănoagă. Nici nu mai fu auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut. Nu mai fu auzit povestind”. Din Moromete cel cunoscut de ceilalţi, rămăsese „doar capul lui de humă arsă”, modelat de Din Vasilescu în Poaina lui Iocan. Acţiunea primului volum se sfârşeşte înainte cu trei ani de începerea celui de al doilea război mondial, când „timpul nu mai avea răbdare” cu oamenii.

Volumul II

Al doilea volum din romanul Moromeţii a apărut la o distanţă de 12 ani faţă de primul, în anul 1967, reluând personajele principale, adăugându-le altele noi, urmărindu-le evoluţia până în deceniul al şaselea. Marin Preda a reuşit, totuşi, să dea celor două volume o unitate de reconstituire a imaginii vieţii ţăranului român înainte şi după al Doilea Război Mondial.

Naratorul începe volumul al doilea cu o întrebare adresată, aparent, naratarului, care însă nu cunoaşte răspunsul: „În bine sau în rău se schimbase Moromete?”. Ceea ce afirmă cu certitudine naratorul omniscient este faptul că toţi ceilalţi ţărani îşi schimbaseră atitudinea faţă de Moromete, „cei care îl duşmăneau sau stăteau cu ochii pe el se potoliră sau îl uitară”, Tudor Bălosu deveni „chiar binevoitor faţă de vecinul său”, iar Guica amuţise, „nu i se mai auzea deloc gura prin faţa casei”. Când ea muri, Ilie Moromete nu se duse la înmormântarea ei, „dar asta nu miră pe nimeni”.

În mod surprinzător, Moromete se apucă de negoţ, câştigă bani buni, „poli galbeni îi umpleau buzunarele”, dar pe Niculae nu-l mai lasă la şcoală. Are acum un cuvânt nou, rostit cu emfază, „beneficiu”, pe care-l foloseşte şi când îi răspunde băiatului: „Şi ce beneficiu o să am eu, mă, de pe urma ta, dacă te las să te duci mai departe la şcoală?”. Anul în care începuse războiul marchează şi succesele lui Moromete ca întreprinzător. Umblă „de la munte la baltă” cu produse pe care le vinde cu profit bun, ba chiar „întinerise, arăta zdravăn, cu mustaţa mereu neagră”, iar când oamenii se refugiau în case din cauza gerurilor năpraznice ale iernii, Moromete încărca săniile cu porumb, le vindea în „creierul Carpaţilor, la mocani” şi aducea purcei pe care-i revindea în sat.

Naratorul obiectiv (heterodiegetic) semnalează prin Niculae, în ipostaza de narator-martor, schimbările ce se produseseră cu tatăl său, „spuneai una şi el asculta şi ai fi zis că înţelegea, ca să te pomeneşti pe urmă că răspunsurile pe care ţi le dădea veneau din altă parte”. Moromete este îngândurat, băieţii care fugiseră la Bucureşti cu oile şi caii nu se aleseseră cu nimic, pierduseră tot şi îşi găsiseră serviciu la „ucebe”, cuvânt pronunţat ameninţător de către tată, fiind un loc „unde ajungeau în cele din urmă cei care cădeau jos”.

Moromeţii primesc o scrisoare de la băieţii mai mari, în care dau pentru prima oară detalii despre viaţa lor în Capitală, ba, mai mult, puseseră şi o fotografie, din care, mama şi fetele încearcă să ghicească „şi ceea ce în scrisoare nu se spunea”. Paraschiv lucra acum ca sudor la tramvaie, Nilă era portar la un bloc, cunoscut ca „Bloc-Algiu”, iar Achim, singurul care „reuşise totuşi în comerţ”, avea în Colentina un mic magazin de „Consum alimentar”.

Ilie Moromete pleacă la Bucureşti să-şi vadă feciorii, împreună cu băiatul lui Parizianul care făcuse patru ani de liceu şi spera să-şi găsească ceva de lucru în capitală. Tatăl intenţiona să-i aducă înapoi acasă, deoarece acum pusese la loc pogoanele vândute şi ar avea pământ de muncit pentru fiecare dintre copii. El vorbeşte cu acelaşi glas autoritar de altădată celor trei băieţi, adunaţi în odăiţa lui Nilă, insalubră şi plină de şobolani, avertizându-i să-l asculte cu atenţie, pentru că o să le spună „o singură dată”.

Le propune să uite cu toţii de greşelile pe care fiecare dintre ei le-a făcut şi le mărturiseşte pentru prima oară dragostea pentru ei: „După fuga voastră n-am avut decât un singur gând şi gândul ăsta a fost la voi... Cum să fac... Cum să procedez ca să aflaţi că muncesc pentru voi şi că puteţi să vă întoarceţi fără grijă şi să găsiţi tot pământul la un loc cum fusese? Şi mi-am reparat greşeala mea, am muncit zi şi noapte să pun la loc pogoanele vândute. Şi am reuşit...”.

Îi roagă să se întoarcă acasă, unde îi cunosc oamenii şi să nu mai stea printre străini. După un moment de tăcere semnificativă din partea celor trei flăcăi, care nu observă cum pe chipul încordat „ca de lemn” al tatălui „se rostogoliră broboane de sudoare”, Ilie Moromete le strigă „cu un glas înalt”: „Mi-am luat mâna de pe voi. Mâna mea asupra voastră nu mai există”.

Era anul în care începuse războiul şi încercarea nereuşită a lui Moromete de a-şi aduce acasă fiii izvorăşte din dragostea lui dureroasă pentru copii, pentru casa lui risipită, pentru familia care însemna tot rostul lui în viaţă. Destrămarea familiei continuă cu moartea lui Nilă în război, în bătălia de la Cotul Donului, anunţată de scrisoarea neagră: „Moromete rămase nemişcat în pridvor, cu hârtia în mână, paralizat parcă de mişcarea nevăzută a aripilor morţii care se opriseră şi deasupra casei lui”, precum şi cu sfârşitul tragic al lui Paraschiv, din cauza tuberculozei.

Autoritatea lui Ilie Moromete scade atât în familia sa, cât şi în sat. Catrina îl ameninţă că îl părăseşte şi că se va duce la „ailaltă în vale”, nemulţumită că Moromete nu trecuse casa pe numele ei şi nici nu-i dăduse înapoi pogonul de pământ pe care i-l datora. Cu prietenii vechi rupsese legătura, cu Cocoşilă „nu se mai împăcase nici până azi”, cu Dumitru lui Nae şi cu Iocan nu mai vorbise de multă vreme, iar Niculae observă că oamenii nu-l mai ascultă ca altădată: „Îl vezi cum îi ia altul vorba din gură, fără niciun respect şi el lasă fruntea în jos şi nu zice nimic”.

Anii ’50 aduc în viaţa satului schimbări profunde, provocate de venirea comuniştilor la putere şi de colectivizare, „evenimente pline de viclenie” şi Siliştea-Gumeşti devine „o groapă fără fund din care nu încetau să mai iasă atâţia necunoscuţi”. Personajele nou introduse de autor întruchipează prostia, ambiţia celor obscuri de a veni la putere şi de a schimba lumea; venetici şi oameni pripăşiţi în sat, prezentaţi cu ironie de narator, ocupă acum locurile importante: Bilă - reprezentantul ARLUS, moldoveanul Mantaroşie („nenorocitul ăla”), lipoveanul Adam Fântână, Zdroncan - secretarul sfatului şi unul dintre cei 13 copii ai lui Traian Pisică, Plotoagă - preşedintele consiliului popular („mai prost decât ceilalţi”), Isosică, Vasile al Moaşei - cel care, o dată ajuns la putere, îşi pedepseşte mai întâi rudele, Ouăbei. Acestea sunt noile personalităţi ale satului, între care se dă o luptă acerbă pentru putere, pentru funcţii; fiind promovaţi din raţiuni politice ori prin delaţiune. Toţi aceştia nu sunt ţăranii autentici, ci o lume fals-rurală, lipsită de codul spiritual al săteanului adevărat, însuşit prin tradiţie rurală ancestrală.

Niculae Moromete ajunge activist de partid şi crede acum într-o „nouă religie a binelui şi a răului”, vorbeşte o limbă „nouă” despre „umanism”, despre căutarea „eului” său, pe care Moromete o ascultă, dar n-o pricepe. Trimis în Siliştea-Gumeşti cu sarcină de la Judeţeană” ca să supravegheze strângerea cotelor şi predarea lor către stat, buna funcţionare a primelor forme colective de muncă, Niculae se orientează cu dificultate în ţesătura de intrigi pusă la cale de oportuniştii de profesie, ca Gae, care ameninţă cu o bâtă ca să anunţe „ascuţirea luptei de clasă”.

Conflictele sunt numeroase şi greu de aplanat: pe aria de la Cotigeoaia se iscă o agitaţie agresivă deoarece s-a zis că „baza de recepţie” nu primeşte grâul dacă are „corpuri străine” (neghină), Nae Cismaru instigă oamenii să fugă de pe arie, Bilă îl loveşte cu „goga” pe Nae Marinescu, în timp ce acesta descărca din căruţă grâul netreierat, ţăranul Gheorghe, speriat de ameninţările celor veniţi să strângă cotele, se aruncă în râu şi se îneacă. Toate aceste întâmplări atrag după sine destituirea activistului Niculae Moromete, care „se dă la fund”, îşi continuă studiile şi ajunge inginer horticultor. El se însoară cu Marioara lui Adam Fântână, care este, şi ea, asistentă medicală, nu mai este ţărancă.

Ultimele capitole reprezintă cele mai frumoase pagini din literatura română care ilustrează moartea unui ţăran, fără zbucium, fără dramatism, fără patetism, o moarte lentă, venită ca un firesc al vieţii: „bătrânul nu suferă de vreo boală, dar i s-a scurs viaţa...”, zice doctorul.

Niculae nu-l mai prinde în viaţă pe Ilie Moromete, ajunge doar la înmormântare şi, dornic să afle cum murise tatăl său, o roagă pe Ilinca să-i povestească întâmplările petrecute în perioada de când el plecase din sat. Sora lui cea mică relatează evenimentele în timpul privegherii mortului, aşa cum este obiceiul românesc al înmormântărilor când, stând cu mortul, cei apropiaţi îşi aduc aminte o mulţime de situaţii sau atitudini în legătură cu cel decedat. Cu „o seninătate ciudată” în glas, soră-sa îi povesteşte că, imediat după plecarea lui Niculae din sat, Moromete parcă întinerise şi-l apucase „porneala”, aşa că toată ziua se ducea „ba la primărie, ba pe la moară cu Isosică şi Ţugurlan, ba pe la... Se ducea la Râca, strigă deodată tânăra femeie, ca şi când s-ar fi înfuriat că nu poate să ocolească o astfel de ispravă pe care o făcuse cât mai trăise tatăl lor...”.

Relatarea cuprinde apoi tot felul de întâmplări ale satului, referitoare la noii oameni aflaţi la putere, Plotoagă, Nae Cismaru, Mantaroşie, Vasile, Ţugurlan, dar mai ales povesteşte femeia despre înscrierea ţăranilor cu forţa în „geaceul” (Gospodăria Agricolă Colectivă) pe care-l înfiinţase Vasile, despre Ţugurlan care se aştepta ca Moromete să intre primul, „să dai exemplu”. Supărat, lui Moromete „nu i-a mai păsat nici de pământ, nici de nimic, l-a dat acolo şi a terminat”. Ilinca îi destăinuie fratelui ei că Moromete se înscrisese în Colectiv ca să nu-i pricinuiască „vreun rău” lui Niculae, care ajunsese activist la Partidul Comunist şi de aceea tatăl lor „a făcut ce-au zis ei, nici n-a mai stat la discuţie”, dar cu Ţugurlan „a rămas certat”.

Ilie Moromete nu se simţea în apele lui şi tocmai împlinea şaizeci şi nouă de ani când i-a curs „sânge din gât”, s-a speriat şi s-a lăsat de fumat la sfatul doctorului, povesteşte Ilinca mai departe. Apropiindu-se de 80 de ani, Moromete nu se mai ţinea pe picioare, cădea şi ei se luptau să-l aducă acasă: „mergea el, de, aşa, doi, trei paşi, dar pe urmă chiar dacă îl ţineai se făcea greu ca un pietroi şi se lăsa în jos”. L-au internat la spital, unde a stat câteva săptămâni, însă doctorul a spus că nu suferea de nicio boală, „dar i s-a scurs viaţa...”. Cu toate acestea, împuţinat la trup, „avea slăbiciunea asta, că nu-i venea neam să stea în casă şi îl vedeai cum o lua cu ciomagul în mână pe lângă garduri”.

La înmormântare venise şi Alboaica, fiica din prima căsătorie a Catrinei, căreia toţi îi spuneau „ailaltă din vale”. Ea continuă povestirea cu o întâmplare petrecută cu un an în urmă, când Moromete fugise de acasă şi ei nu ştiau că mama habar n-avea unde plecase el. L-au căutat peste tot, iar când l-au găsit nu aveau cu ce să-l ducă acasă, pentru că nimeni nu mai deţinea în sat nici cai nici căruţe, toate atelajele erau în proprietatea gospodăriei colective. Sande, soţul Mariţei Alboaica, l-a pus într-o roabă ca să-l ducă acasă şi Moromete stătea „cu capul ridicat şi se uita pe drum” bucuros că-l vede lumea.

Niculae vrea să afle cum a murit tatăl lor, dacă s-a chinuit sau dacă suferea de ceva. Află că nu-l durea nimic, dar că de vreo două săptămâni nu se mai ridicase din pat şi de aceea Ilinca îi trimisese o telegramă, bănuind că tatăl lor n-o mai duce mult. Bătrânul nu mai cunoştea pe nimeni, o confunda cu „Mariţa lui Turcin”, dar fata credea că glumeşte şi râdea. Cu vreo trei zile înainte să moară a venit doctorul şi i-a făcut o injecţie, l-a întrebat cum se simte şi Moromete îi răspunde exprimând crezul său de viaţă: „Domnule, [...] eu totdeauna am dus o viaţă independentă!”. Însă într-o noapte, „a început să tragă, răsufla rău de tot, şi din ziua aia n-a mai cunoscut deloc pe nimeni... Şi alaltăieri dimineaţă, înainte să se lumineze, a murit...”.

Niculae face cunoştinţă cu soţul Ilincăi, subofiţer la o unitate de aviaţie, după care îşi lasă fruntea în pământ rămânând astfel „clipe lungi”, după care, foarte palid, le spune că trebuie să fie în noaptea aceea la Bucureşti şi pleacă „fără şovăieli şi fără să se uite înapoi”.

Ultimul capitol al romanului cuprinde amintirile lui Niculae Moromete relatate la persoana I, el având calitatea de personaj-narator. Trecuse un an de la moartea lui Ilie Moromete şi nu-i vine să creadă că „sunt un om care nu mai are tată”. Venind la parastasul de un an, lui Niculae îi vin în minte o serie de întâmplări din copilărie, legate de tatăl său, de Marioara, fata care-i devenise soţie, de necazurile pricinuite de alţi activişti de partid dornici de funcţii etc. Ultimele pagini sunt impresionante prin lirismul lor, amintirile fiind străbătute de un dor sfâşietor al fiului pentru tatăl pe care nu-l va mai vedea niciodată şi simţindu-se vinovat că nu fusese la căpătâiul lui când murise. Niculae imaginează un dialog cu tatăl său şi-i explică faptul că „am vrut să cred că n-o să ţi se întâmple nimic, ca să pot să nu viu să te văd aşa cum eşti, adică tare bătrân şi cu chipul morţii pe faţă...”.

În volumul al doilea, Marin Preda pierde din coerenţa narativă, epicul este dispersat, fragmentat şi sinuos, el nu creează o lume nouă, ci o comentează, o dezbate. Problema timpului, răbdător sau nu cu oamenii, nu mai este esenţa epicului, ci acum este importantă ideea, discursul despre destrămarea satului tradiţional, faţă de care autorul, ca şi Moromete, se simte străin.

Finalul

Finalul romanului aparţine naratorului obiectiv şi omniscient care pune amintirile lui Niculae pe seama visului, Marioara auzindu-l cum râdea în somn...

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …