Moravuri şi idei ale restauraţiei din Anglia

Firea omenească e nevoită să oscileze în jurul unor sentimente destul de statornice. Constrângerea pe care puritanii o impuseseră pasiunilor trebuia să fie urmată de o destindere. Se înţelege de ce cavalerii, persecutaţi timp de 20 de ani, au resimţit o firească repulsie faţă de moravurile şi ideile din pricina cărora au avut atâta de suferit şi de ce, în reacţia lor, au depăşit măsura.

La curtea lui Carol al II‑lea, ura faţă de ipocrizie a mers până la dispreţul decenţei. Pentru că se terminase cu feţele acelea întunecate şi cu moda părului scurt care se înstăpâniseră la Westminster, Whitehall voia să‑şi savureze revanşa. În palatul acesta, deschis pentru toată lumea, oricine putea fi martorul desfrâului regal. În fiece seară oştenii din gardă îl vedeau pe rege străbătând grădinile pentru a se duce la amanta lui, atotputernica şi impudica lady Castlemaine. Supuşii îşi imitau stăpânul.

Femei îmbrăcate în haine bărbăteşti, grupuri care se adunau ca să danseze în pielea goală, comportarea cinică pe care şi‑o îngăduiau unii faţă de cameriste, toate acestea vădeau trăsăturile obişnuite ale perioadelor de dezmăţ care urmează aproape întotdeauna după marile răsturnări sociale. Anglia restauraţiei se asemăna cu Franţa Directoratului şi cu Europa din Ouvert la Nuit. Memoriile cavalerului de Gramont oferă o imagine a acelor vremuri, dar cu siguranţă că realitatea a fost cu mult mai brutală decât a descris‑o Hamilton.

Englezul Rochester înfăţişează lumea de atunci şi epoca aceea mai bine decât francezul Gramont. Prieten intim cu regele, pe care-l amuzau vorbele lui obscene, mergând cu lipsa lui de respect până acolo încât îi fura câte un sărut favoritei suveranului, atât de destrăbălat încât închiria o tavernă împreună cu ducele de Buckingham pentru a corupe femeile cele mai respectabile din împrejurimi, el este un fel de imagine degradată a marilor elisa‑betani. Violenţa este aceeaşi, dar lucrurile asupra cărora se exercită sunt mult mai mediocre.

Tinerii cavaleri din 1660 nu au primit, ca părinţii lor, serioasa educaţie pe care le‑o putea da fiilor săi o familie de squirei, bogată şi fericită. În timp ce părinţii lor erau plecaţi la război, ei trăiau alături de grajduri; au cunoscut sărăcia şi exilul; au rătăcit prin cartierele mărginaşe din Paris şi Amsterdam. Beţia era la modă printre ei. Eochester se laudă că 5 ani de‑a rândul a fost beat. Un funcţionar excelent cum e Pepys povesteşte cu mulţumire de sine despre beţiile şi aventurile lui amoroase. La Londra se înmulţesc tavernele şi localurile rău famate.

Cafeaua şi ceaiul, introduse de curând în Anglia, sunt pretexte pentru deschiderea unor coffee houses, unde se bea mai mult rachiu decât cafea. În aceste coffee houses şi în localurile concurente, ale houses, se aud cuvinte instigatoare şi circulă anecdote scandaloase cu privire la „My Lady Castlemaine”. Spectacolele brutale: luptele de cocoşi, ale taurilor cu câinii, nu reuşesc să sature de sânge pe spectatorii obişnuiţi să se înghesuie la execuţia regicizilor. Teatrul reflectă cinismul acelor vremuri.

Lui Pepys îi mai place încă Furtuna, dar consideră Visul unei nopţi de vară cea mai ridicolă piesă pe care a văzut‑o în viaţa lui. Autorii la modă sunt, în ceea ce priveşte drama, Beaumont şi Flechter, iar în privinţa comediei, Congreve, Wycherley, oare reiau subiectele lui Moliere (Mizantropul, Tartuffe), dar într‑o manieră destul de crudă şi brutală. Îndrăzneala comediilor din timpul restauraţiei va stârni uimire în secolul al XIX‑lea; Taine se va întreba cu dezgust cum le‑a putut tolera vreodată publicul.

Secolul al XX‑lea, mai amoral, va remarca din nou vioiciunea, nostimada lor, şi în 1935 Londra va aplauda Femeia de la ţară a lui Wycherley, care în 1865 ar fi fost găsită intolerabil de scandaloasă. Acestea sunt oscilaţiile pudorii, dar Taine are dreptate atunci când consideră comicul lui Wycherley mai puţin sănătos decât al lui Moliere. În sufletul acestor englezi dezlănţuiţi de pe vremea restauraţiei supravieţuieşte pe undeva puritanul şi, cu o violenţă destul de sumbră, scriitorii de comedie se înverşunează să-l şocheze.

Dacă în secolul al XVI‑lea o mare influenţă din afară a fost exercitată asupra Angliei de Italia, în secolul al XVII‑lea ea va fi înlocuită de Franţa. Mulţi poeţi din rândurile cavalerilor au trăit în Franţa în timpul exilului lor; ei i‑au cunoscut şi admirat pe Boileau, Moliere, Bossuet. S‑au tradus atunci în limba engleză poeme şi romane franceze. Chiar şi Carol al II‑lea era francez, nu numai după mamă, dar şi prin obiceiurile, prin amintirile sale.

De la Ludovic al XIV‑lea primea „bani, o amantă şi pilde”. Orice englez de pe vremea restauraţiei vorbea o limbă împestriţată cu cuvinte franceze. S‑ar părea că era încă un fel de a reacţiona împotriva puritanilor. Atunci s‑au introdus în limba engleză o serie de cuvinte care semnifică diferite nuanţe ale batjocurii: to buflesque, to droll, to ridicule... substantivele travesty, badinage.

Poemului religios îi urmează satira. Unul dintre marile succese ale timpului a fost Hudibras, de Butler, din care s‑a făcut un Don Quijote al puritanismului, dar care duce cu gândul mai curând la Scarron decât la Cervantes. Dryden, în strălucitele sale satire, amestecă aluziile biblice cu forma franceză şi zugrăveşte, sub numele de Absalon şi Achitophel, pe nefericitul Monmouth şi pe perfidul Shaftesbury. Alături de satiră înfloreşte şi madrigalul.

Nenumăraţi poeţi cavaleri compun cântece de dragoste, adesea fermecătoare. Literatura timpului este o literatură aristocratică. Misticismul unui Milton sau al unui Bunyan nu este făcut pentru curtea de atunci; ea ştie prea bine ce moravuri i‑ar impune misticismul. Anglia oficială din preajma anului 1670 se vrea graţioasă, sprintenă, ageră, iubitoare de subtile discuţii.

Descartes este filozoful la modă. Începe domnia Raţiunii, o divinitate atât de puţin britanică. În secolul al XVII‑lea ştiinţa este - şi poate fi - carteziană, pentru că tratează despre matematici, astronomie, optică. Disciplinele acestea dau naştere în Anglia unui om de geniu: Newton, care, descoperind unele legi ale mecanicii, confirmă drepturile Raţiunii. Regele însuşi şi al doilea duce de Buckingham sunt oameni de ştiinţă.

În 1662 se acordă Societăţii Regale o cartă pentru îmbunătăţirea cunoaşterii Naturii. Acolo se adună toţi cei interesaţi de cercetări ştiinţifice, de la rege până la ultimul orăşean cultivat. Se fac expuneri ale unor remarcabile lucrări. Halley vorbeşte acolo de cometa care‑i poartă numele, Newton despre lumină, Roy despre clasificarea botanică, Boyle despre propagarea sunetului.

Principiile cercetării ştiinţifice, formulate mai înainte de Bacon în Novum Organum, au dat asemenea rezultate încât oamenii au prins încredere în spiritul uman. Încredere care avea să stimuleze în secolul al XVIII‑lea căutarea unor soluţii raţionale în politică, în morală, în economie. Totuşi, raţionalismul englez, înainte de Locke, este foarte diferit de cel din Franţa. Marele gânditor de pe vremea restauraţiei din Anglia, Hobbes, concepe societatea umană ca un sistem pur mecanic, pus în mişcare de poftele şi dorinţele noastre.

Egoismul, în ochii lui, este singurul resort al legii morale, dar viaţa în societate duce la lupta dintre egoisme şi, prin această luptă, starea naturală, care este starea de război, se transformă într‑un acord legal. Filozofia politică a lui Hobbes e filozofia căreia îi putea da naştere o perioadă de războaie civile ca aceea al cărei martor a fost filozoful. Deoarece oamenii se urăsc şi sunt incapabili să trăiască în pace, singurul leac împotriva anarhiei este o mână forte. Leviathan al lui Hobbes (1651) nu este altceva decât statul totalitar al dictatorilor moderni, dar dictatorul lui este monarhul.

Până şi biserica devine atunci raţionalistă. Credinţa pătimaşă, halucinantă a unui Cromwell răspundea la vremea ei nevoilor unor anumiţi englezi, a căror seminţie nu s‑a stins, dar majoritatea lor doresc acum o religie mai puţin violentă. Marele gânditor creştin al restauraţiei, Barrow, este profesor de matematici. Teologia lui este ştiinţifică, morala lui utilitară.

El demonstrează ce avantaje evidente au oamenii care‑şi asigură, cu preţul unor sacrificii destul de modeste, o răsplată veşnică. Til‑lotson, atât de admirat încât un editor îi dă văduvei sale 2.500 de livre ca drepturi de autor pentru predicile sale inedite, predică despre Înţelepciunea de a fi religios şi dovedeşte această înţelepciune prin argumente practice dispuse ca o demonstraţie geometrică. „Fără vervă, fără imaginaţie, fără nici una din calităţile de stil care dau valoare estetică unui Bossuet, unui Bourdaloue, unui Massillon, dar un edificiu bine construit, bine închegat”.

Această religie blândă şi rezonabilă are o mare influenţă asupra englezilor. Nimic mai fals decât să ne imaginăm, dând crezare comediilor şi memoriilor de curte, că pe vremea restauraţiei ţara întreagă s‑a dedat desfrâului şi cinismului. Asemenea moravuri sunt totdeauna ale unei minorităţi: ale unor trândavi care‑şi folosesc puterile pentru iubiri artificiale, deoarece nu le pot folosi pentru necesităţi reale.

Pe domeniile de la ţară, în spatele dughenelor, la ferme, viaţa de familie a rămas ce‑a fost întotdeauna. Corespondenţele particulare scot la iveală căsnicii excelente bazate pe o tandreţă gravă. Pepys, în plimbările sale, întâlneşte la porţile Londrei un cioban bătrân, citind din Biblie băieţelului său. Bibliotecile sunt pline de cărţi de teologie şi, în timpul domniei lui Carol al II‑lea, predicile se vând mai bine decât poemele.

Revoluţia engleză din 1688 nu seamănă de loc cu revoluţia franceză din 1789. În revoluţia franceză se dă o luptă între clase. Burghezii şi ţăranii se revoltă împotriva regelui şi a nobilimii. Nimic din toate astea în Anglia. În aparenţă cele două mari conflicte din timpul revoluţiei engleze au constat dintr‑un conflict religios şi unul politic. Cine va domina? Regele sau parlamentul? Cine va modela sufletele? Biserica romană, biserica anglicană sau biserica independentă? La aceste două conflicte trebuie adăugat un al treilea, mai puţin mărturisit, care este un conflict fiscal. Cine va plăti cheltuielile statului? Bogaţii, prin impozite directe, sau masele, prin impozite indirecte? Carol I a fost, va spune Disraeli, „omul impozitului direct”.

Revoluţia este, fără îndoială, o izbândă a parlamentului; de asemenea şi a claselor posedante. Timp de câţiva ani, pe vremea nivelatorilor, s‑a putut crede că se va naşte o opoziţie egalitară şi puritană. Dar efectul acestor temeri a fost că marii seniori partizani ai parlamentului şi marii seniori prieteni ai regelui s‑au apropiat unii de alţii. Deşi cei dintâi au intrat în partidul whig şi ceilalţi în partidul tory, a existat între ei un acord tacit pentru a îndepărta de la putere pe toţi cei cu concepţii primejdioase. Puritanismul, care nu recunoaşte altă autoritate decât aceea a conştiinţei, va fi ţinut departe de viaţa politică.

Aventura Stuarţilor a însemnat atât o victorie a parlamentului asupra coroanei, cât şi izbânda dreptului comun. După Stuarţi nu s‑a mai ştiut de dreptul administrativ şi de curţile prerogativelor; legea devine aceeaşi pentru toţi, la fel de aspră faţă de stat şi faţă de indivizi; Habeas corpus sfârşeşte prin a închide „raţiunii de stat” orice portiţă de intrare în domeniul justiţiei. În Franţa adunările revoluţionare de la finele secolului al XVIII‑lea şi mai târziu Adunarea Naţională din 1871 se vor strădui, după ce vor fi răsturnat o monarhie şi un imperiu, să creeze din nou un stat puternic.

Dimpotrivă, revoluţia engleză din 1688 n‑are alt ţel decât să limiteze puterea statului în favoarea drepturilor supuşilor săi. Parlamentul, chemându‑i pe Wilhelm şi Maria, le impune condiţii. Pentru că Anglia, fiind ferită de armatele străine datorită centurii sale lichide şi de dezordini interne datorită legalismului cetăţenilor, nu e preocupată nici de apărarea frontierelor împotriva unei invazii, nici de apărarea provinciilor împotriva anarhiei, „ci de apărarea libertăţii, a prosperităţii şi a religiei supuşilor săi împotriva atacurilor unei guvernări arbitrare”.

Burke numeşte evenimentul din 1688 „o fericită şi glorioasă revoluţie” şi e într‑adevăr o fericire pentru Anglia că a putut efectua cea mai mare schimbare din istoria sa şi pasul de la despotism la monarhie constituţională fără ca între englezii celor două tabere să se fi săpat un şanţ de netrecut. Dacă Cromwell ar fi rămas la putere şi ar fi întemeiat o dinastie, e probabil că pentru multă vreme Anglia ar fi fost divizată, aşa cum avea să fie Franţa după 1789; jefuiţi, descendenţii cavalerilor n‑ar fi iertat lesne descendenţilor capetelor rotunde înfrângerea suferită.

O restauraţie îngăduitoare pe vremea lui Carol al II‑lea, apoi, în momentul când a fugit Iacob al II-lea, acordul dintre cele două părţi pentru apărarea religiei protestante şi, în sfârşit, începând din 1807, ralierea ultimilor legitimişti prin stingerea regilor legitimi explică relativa moderaţie a luptelor politice din secolul al XVIII‑lea şi al XIX‑lea. Pe când în Franţa, pe vremea Teroarei, între albaştri şi albi, sau, cum se va spune mai târziu, între stânga şi dreapta, a izbucnit o vendetta care n‑a fost uitată nici până azi, în Anglia de după 1688 pasiunile politice, deşi vii, n‑au atins niciodată ardoarea sentimentelor religioase.

Check Also

Pacea armată din Anglia

Noul rege avea în momentul urcării sale pe tron aproape 60 de ani. Ca prinţ …

Primii capitalişti englezi

După ce războiul şi ciuma au dus la spargerea cadrului feudal, cadrul ghildei şi al …

Elisabeta şi Maria Stuart

După eşecul lui Eduard I, Scoţia reuşise să rămână independentă faţă de regii englezi. Brutală, …

Primul război civil din Anglia

Venise timpul ca fiecare englez să opteze pentru una din tabere. Or, cea mai mare …

Iacob al II-lea şi Revoluţia de la 1688

Carol al II‑lea îi lăsa moştenire fratelui său o putere despotică şi aproape necontestată. Biserica …