Monastirea Argeşului, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Povestire pe momentele subiectului şi motivele populare

Monastire Argeşului este o baladă populară a cărei primă ediţie a fost publicată de Vasile Alecsandri în 1852 în volumul Poezii poporale. Balade (Cântece bătrâneşti) adunate şi îndreptate de Vasile Alecsandri.

Structura baladei

Monastirea Argeşului este alcătuită din cinci tablouri, în care se manifestă următoarele motive epice: motivul zidului părăsit, motivul surpării zidurilor, motivul visului şi al jurământului, motivul probelor, motivul femeii destinate zidirii - ca simbol al sacrificiului -, motivul zidirii sau al sacrificiului de sine, motivul conflictului feudal, motivul lui Icar şi motivul fântânii.

Momentele subiectului

Ca în orice operă epică, acţiunea poate fi structurată pe momentele subiectului.

Expoziţiunea

Expoziţiunea cuprinde căutarea locului în care să fie construită mănăstirea şi prezentarea principalelor personaje, manifestându-se aici motivul zidului părăsit. Într-un peisaj feeric - „Pe Argeş în gios / Pe un mal frumos” - Negru-vodă caută un loc pentru zidirea mănăstirii. El este însoţit de „tovarăşi zece”, între care sunt „Noă meşteri mari / Calfe şi zidari”, şi de Manole, „care-i şi întrece” pe ceilalţi în măiestrie. Fixarea locului unde urmează să fie construită mănăstirea nu este deloc uşoară şi se constituie într-un ritual străvechi: „Merg cu toţi pe cale / Să aleagă-n vale / Loc de monastire / Şi de pomenire”.

Ciobănaşul pe care-l întâlnesc este un om al locului, singurul care cunoaşte meleagurile - „Pe Argeş în sus / Cu turma ,te-ai dus / Pe Argeş în gios / Cu turma ai fost” - şi care-i poate ajuta să găsească „Un zid părăsit / Şi neisprăvit”. Locul căutat este bântuit de forţe malefice (forţe ale răului), după cum răspunde ciobănaşul, deoarece „Câinii cum îl văd / La el se răped / Şi latră-a pustiu / Şi urlă-a morţiu”. În mod surprinzător, Negru-vodă este încântat de cele auzite şi decide cu veselie: „- Iată zidul meu! / Aici aleg eu / Loc de monastire / Şi de pomenire”.

Acest loc blestemat simbolizează ideea că numai învingând forţele răului, înrădăcinate aici din vremuri obscure, mănăstirea va fi cu adevărat un lăcaş sacru, încărcat de har divin. Vodă le cere celor zece „meşteri mari” să construiască „Monastire-naltă / Cum n-a mai fost altă” şi le promite că-i va răsplăti cu averi şi cu titluri: „Că v-oi da averi, / V-oi face boieri”, ameninţându-i că, în caz de nereuşită, îi va „zidi de vii / Chiar în temelii!”.

Vasile Alecsandri

Această primă secvenţă este dominată de epic şi de dialog, cu puţine elemente lirice - cele care descriu meleagurile - şi câteva figuri de stil. Cele mai frecvente mijloace artistice sunt epitetele: „mal frumos”, „meşteri mari”, „biet ciobănaş”, „mândre ciobănaş”, „zid părăsit şi neisprăvit”, „verde-aluniş”. „monastire-naltă”. Repetiţiile contribuie la muzicalitatea şi simetria baladei: „Noă meşteri mari / Calfe şi zidari / Şi Manoli, zece, / Care-i şi întrece” - „Cu noă zidari, / Noă meşteri mari, / Şi Manoli, zece, / Care-i şi întrece”.

Intriga

Intriga începe cu tabloul al II-lea şi cuprinde motivul surpării zidurilor. Meşterii se apucă de treabă cu entuziasm, dar ceea ce construiau ziua, se surpa noaptea: „Dar orice lucra / Noaptea se surpa!”. Zădărnicia muncii lor este exprimată printr-o enumeraţie dublată de repetiţie: „A doua zi iar, / A treia zi iar, / A patra zi iar, / Lucra în zadar!”. Negru-vodă reacţionează violent şi-i ameninţă din nou pe meşteri cu moartea - „Să-i puie de vii / Chiar în temelii!”.

Atitudinea voievodului este ilustrată printr-o acumulare de verbe la imperfect, care evidenţiază tensiunea dramatică a momentului: „se mira”, „îi mustra”, „se-ncrunta”, „ameninţa”. De aceea, „Meşterii cei mari” nu mai lucrau cu pasiune, ci din teamă: „Tremura lucrând / Lucra tremurând. / Zi lungă de vară, / Zioa pân-în seară;”, idee amplificată de gerunziul verbelor, de arta inversiunii acestora şi de formula tipică a basmelor populare, din ultimele două versuri.

Desfăşurarea acţiunii

Desfăşurarea acţiunii începe cu prezentarea lui Manole, care se detaşează net de ceilalţi meşteri, prin faptul că înţelege zădărnicia şi refuză lucrul inutil: „Iar Manoli sta, / Nici că mai lucra”. Ca ales al divinităţii, el este artistul înzestrat cu har şi capabil să descifreze taina creaţiei artistice. Aici se manifestă motivul visului, ca unică modalitate de comunicare a omului cu forţa divină. Manole „se culca” şi „un vis visa”, în care „o şoaptă de sus” i-a dezvăluit taina izbânzii. Zidurile vor rezista dacă „Cea-ntăi soţioară / Cea-ntăi sorioară” va fi zidită de vie în structura mănăstirii. Jertfa care li secere este sacrificiul de sine, meşterii zidind în pereţii mănăstirii propriul sentiment de iubire, propriul lor suflet. Verbele din această secvenţă se află la condiţional-optativ, sugerând condiţia rămânerii în picioare a zidurilor: „Că orice am lucra / Noaptea s-a surpa”.

Jertfa umană presupune păstrarea secretului şi meşterii fac un jurământ - motivul jurământului - prin care se angajează să nu destăinuie nimănui taina: „Cu toţi să giurăm / Şi să ne legăm / Taina s-o păstrăm”, astfel încât a doua zi în zori, „Orice soţioară / Orice sorioară” se va ivi să fie cea pe care „s-o jertfim / În zid s-o zidim!”. Dramatismul este amplificat de diminutivele „soţioară” şi „sorioară”, care se repetă în acest fragment, sugerând sentimentul iubirii profunde ce trebuie sacrificat.

Partea a III-a ilustrează motivul femeii destinate zidirii. Manole presimte că aleasa destinului tragic va fi soţia sa, fapt ce evidenţiază ideea că iubirea celor doi este mai puternică decât a celorlalţi şi atunci sacrificiul va fi pe măsura actului creator. Meşterul asistă neputincios la apropierea Anei de locul construcţiei şi-l invocă (cere ajutorul, adresează o rugă) pe Dumnezeu să dezlănţuie stihiile naturii ca s-o oprească din drum: „Dă, Doamne, pe lume / O ploaie cu spume, / Să facă pâraie, / Să curgă şiroaie, / Apele să crească, / Mândra să-mi oprească, / S-o oprească-n vale, / S-o-ntoarcă din cale!”.

Dumnezeu îi ascultă ruga şi dă „ploaie spumegată”, dar „ea tot venea / Şi s-apropia”. Invocaţia lui Manole continuă, Dumnezeu îi ascultă ruga şi de această dată şi „sufla un vânt / Un vânt pre pământ, / Paltini că-ndoia, / Brazi că despoia / Munţii răsturna”, dar Ana îşi continuă drumul: „Ea mereu venea, / Pe drum şovăia / Şi s-apropia, / Şi amar de ea, / Iată c-agiungea!”. Motivul probelor este evidenţiat de depăşirea obstacolelor ivite în calea Anei, care, ca un personaj de basm, reuşeşte să treacă peste toate piedicile pentru a-şi îndeplini ţelul.

Ana este, aşadar, o fiinţă superioară, ca şi Manole, iubirea fiind cea care i-a dat puterea necesară. Elementele fantastice sunt prezente şi în dialogul lui Manole cu divinitatea, care reacţionează la rugile meşterului. Întreg tabloul confirmă iubirea profundă care îi leagă pe cei doi soţi şi forţa interioară a Anei care depăşeşte toate piedicile, sugerând faptul că este devotată şi iubitoare, devenind şi ea aptă pentru a împlini, alături de soţul ei, creaţia.

Punctul culminant

Punctul culminant este ilustrat de tabloul al IV-lea, care debutează cu starea de bucurie a celorlalţi meşteri, care „Mult înveselea / Dacă o videa. Scena sosirii Anei la zidurile mănăstirii este încărcată de un dramatism sfâşietor, realizat prin antiteza dintre esenţă şi aparenţă: „Iar Manea turba, / Mândra-şi săruta, / În braţe-o lua / Pe schele-o urca, / Pe zid o punea / Şi, glumind, zicea: / - Stăi, mândruţa mea, / Nu te spâna, / Că vrem să glumim /  Şi să te zidim!”.

Atitudinea disperată şi impresionantă a lui Manole reiese din antiteza între zbuciumul său sufletesc şi gesturile tandre, calme, dar şi din încrederea Anei în iubirea lor - „Ana se-ncredea / Şi vesel râdea”. În plan stilistic, dramatismul scenei este, amplificat de monorima de tip feminin, în -a, -ea, dând senzaţia acustică de vaiet, de tânguire răscolitoare, sfâşietoare, iar profunzimea dragostei este sugerată de diminutivul „mândruţa”. Motivul zidirii treptate este ilustrat de creşterea zidurilor şi de jeluirea gradată a Anei.

Încrâncenat, Manole lucrează frenetic, zidind odată cu Ana propria-i iubire, fapt exprimat prin diminutivele „gleznişoare”, „pulpişoare”, „costişoare”, „ţâţişoare”, care sunt repetate obsesiv, precum şi prin expresia cu o puternică forţă de sugestie: „Iar ea, vai de ea!”, „Dar ea, vai de ea!”, „încât, vai de ea!”. Suferinţa Anei este reliefată şi prin repetata chemare „Manoli, Manoli, / Meştere Manoli!”, iar patima creaţiei de care este stăpânit meşterul este ilustrată printr-o suită de verbe sugestive, la imperfect: „turba”, „săruta”, „zicea”, „tăcea”, „zidea”, „lucra”. Mănăstirea se înalţă ca rod al dragostei şi al jertfei şi de aceea va fi o zidire sfântă unică.

Deznodământul

Deznodământul corespunde ultimului tablou, al V-lea şi include motivul conflictului feudal, motivul lui Icar şi motivul fântânii. Primele două versuri compun concis tabloul locurilor unde s-au petrecut evenimentele, acelaşi de la începutul baladei, asigurând simetria perfectă a operei: „Pe Argeş în gios, / Pe un mal frumos”. Este prezentat Negru-vodă, venit să se închine la „cea monastire, / Falnică zidire”, care este impresionat de măreţia construcţiei, „Monastire naltă / Cum n-a mai fost altă”. Bucuros, Vodă, îi pune pe meşteri să jure „cu mâna la pept” şi să răspundă sincer dacă s-ar pricepe să facă o altă mănăstire „Mult mai luminoasă / Şi mult mai frumoasă?”.

Aflaţi pe acoperişul construcţiei, meşterii răspund cu mândrie şi voioşie că oricând vor şti să zidească „Altă monastire, / Pentru pomenire, / Mult mai luminoasă / Şi mult mai frumoasă”. Orgolios, Negru-vodă porunceşte să strice schelele şi să ridice scările, lăsându-i pe cei zece meşteri „să putrezească / Colo pe grindiş, / Sus pe coperiş”. Motivul conflictului feudal ilustrează - aşadar - antiteza dintre dăruirea spirituală a artistului pentru o construcţie unică şi egoismul conducătorului feudal, care-şi atribuie meritele acestei zidiri.

Motivul lui Icar

Motivul lui Icar a fost denumit astfel după o legendă străveche, din mitologia greacă. Din porunca regelui Minos, Icar a fost închis, împreună cu tatăl său, Dedal, în Labirint, de unde au reuşit să evadeze cu ajutorul unor aripi, pe care şi le-au făcut din pene lipite cu ceară. Icar, cuprins de patima zborului înalt, s-a apropiat prea mult de soare, ceara s-a topit şi el s-a prăbuşit în mare. Semnificaţia acestei legende este aceea că omul care aspiră spre absolut, cade răpus de propriul ideal.

Meşterii din această baladă vor să se salveze, făcându-şi aripi din şindrile şi încearcă să zboare de pe acoperiş, dar „pe loc cădea, / Şi unde pica / Trupu-şi despica”. Impresionat puternic de chemarea Anei, care se aude din zidurile mănăstirii, Manole este sfâşiat de durere: „Manea se perdea, / Ochii-i se-nvelea, / Lumea se-ntorcea, / Norii se-nvârtea” şi cade mort, ca şi ceilalţi meşteri: „Şi de pe grindiş, / De pe coperiş, / Mort bietul cădea!”. În locul unde a căzut Manole s-a făcut o fântână: „O fântână lină, / Cu apă puţină, / Cu apă sărată, / Cu lacrimi udată!”.

Motivul fântânii

Motivul fântânii simbolizează mărturia sacrificiului de sine al artistului care a reuşit să-şi împlinească menirea. Mănăstirea măreaţă, de o frumuseţe unică şi fântâna cu apa sărată a lacrimilor semnifică dăinuirea peste veacuri a talentului unui artist genial şi mărturia iubirii profunde, unice, pe măsura construcţiei. Atât mănăstirea Argeşului, cât şi fântâna din apropiere motivează elementele de legendă incluse în această baladă populară.

În acest tablou domină epicul şi dialogul. Ca figuri de stil, cel mai întâlnit este epitetul, folosit pentru a scoate în evidenţă frumuseţea locurilor sau măreţia construcţiei: „mal frumos”, „falnică zidire”, „monastire naltă”, „monastire [...] mult mai luminoasă şi mult mai frumoasă”. Repetiţiile unor versuri, cu subtile inversiuni, sunt alese anume, pentru a amplifica dramatismul sorţii artistului împătimit de creaţie, cum sunt cele care exprimă tânguirea Anei: „- Manoli, Manoli, / Meştere Manoli! / Zidul rău mă strânge, / Ţâţişoara-mi plânge, / Copilaşu-mi frânge, / Viaţa mi se stinge!”.

Durerea sfâşietoare a lui Manole este exprimată prin aglomerare de verbe sugestive, puse la imperfect: „auzea”, „se perdea”, „se-nvelea”, „se-ntorcea”, „se-nvârtea”, „cădea”. Toate mijloacele artistice ale baladei fac parte din limbajul popular şi argumentează faptul că această operă este o creaţie anonimă a folclorului literar românesc.

Balada populară Monastirea Argeşului este o creaţie poetică de mare profunzime a ideilor, construită cu un limbaj artistic ce se bazează pe imagini şi simboluri, valoarea ei pentru cultura românească fiind confirmată de faptul că mari autori ai literaturii culte, ca Lucian Blaga sau George Călinescu, au folosit-o ca izvor de inspiraţie în operele lor.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …