Monarhia luptelor de partid înainte de Carol al II-lea

Cu toată neaşteptata cădere a quasi-dictatorului iugoslav (februarie 1939), cu toate asigurările anglo-franceze şi înfrânarea momentană a încercării de lovitură ungară, în martie (1939), cea mai elementară prudenţă, ca şi interese economice care se puteau aprecia uşor, trebuiau să impună deci României, în regimul care, cum se va vedea, se schimbase încă de la începutul anului 1938, o politică de aşteptare până la o lămurire, prin înţelegerile dorite de Anglia sau fie şi prin adevărata catastrofă a unui nou război, a situaţiei generale, ameninţată, ani întregi de zile, şi de urmările războiului civil spaniol şi de neaşteptatele revendicări italiene contra Franţei în Mediterană. Această cerea însă neapărat altă orânduire interioară decât aceea a necontenitului război civil între partide.

România nu era nici, în 1938, a doua zi după tratatul de amiciţie cu Franţa (1937), pe departe aşa de tare cum putea să fie prin numărul şi valoarea populaţiei ei, din cauza dezlănţuirii, a doua zi chiar după întregire (1918), a celor mai violente lupte interne, fără plan, fără autoritate, fără nici o grijă de interesele naţionale. Reduse la proporţiile pe care le merită în prezentarea unei dezvoltări naţionale timp de două mii de ani, ele se rezumă astfel precum urmează înainte de suirea pe tron a unui Suveran tânăr, conştient de dreptul său, ca şi de putinţa de a fi ascultat în orice formă, oricâte concesii s-ar fi hotărât el, de la început, să le facă tradiţionalei democraţii de sus, opusă de fapt acelei democraţii de jos care ea îngăduise acestui neam să reziste la toate furtunile.

E necesar a se analiza originea, fiinţa, scopurile şi metodele luptelor interne în continuare, pentru a se trece apoi la cele trei mari împărţiri ale zbuciumului de aproape un sfert de secol (1919-1925), care duse, după moartea regelui Ferdinand împăciuitorul, la dictatura ardeleană din 1927 şi apoi la schimbarea totală a regimului. Când Ion Brătianu luă asupra lui guvernarea unei ţări care-i era aşa de puţin cunoscută, în Regat chiar lui, omul fără contact cu lumea, închis într-o lume specială de prieteni şi oameni de casă, guvernarea unei ţări cu atât mai necunoscute în acele ţinuturi în care, în ce priveşte singur Ardealul, îl dusese mai mult o curiozitate de turist naţional, el îşi ascundea şi împotrivirea ce va întâmpina, de câte ori va încerca din nou tentativa sa de dictatură fără măcar graţia şi elasticitatea de spirit, adânca bunătate de inimă a marelui său părinte , dar mai ales starea însăşi a partidului său.

Bătrânii care serviseră pe „vizir”, se duseseră sau erau pe ducă, şi de mult noul şef se arăta puţin dispus să asculte de sfaturile experienţei lor. Emil Costinescu se stinse în iunie 1921, fără să mai fi avut el, credinciosul în victorie, vreo parte în afacerile publice. Cu totul lăsat la o parte, considerat ca un duşman, primit cu stimă şi simpatie mai mult de adversari, Stelian, încă în pline puteri, dispare în octombrie 1925.

Pherekyde, cândva mentorul folositor al tinerilor Brătieni, acela care concentrase autoritatea după rănirea primului ministru de un fanatic, supravieţui puţin, murind în ianuarie 1920. Cu pierderea lui Alexandru Constantinescu, căruia i se datora revenirea la putere, dar care, atacat de Vintilă Brătianu, fu silit să demisioneze, se mai ducea unul din cunoscătorii adânci ai situaţiilor: el încetă din viaţă în noiembrie 1926. Şi generalul Văitoianu, care ajutase aşa de mult în chestia semnăturii din 1919, fu de fapt lăsat la o parte.

În primul an după întoarcerea de la Iaşi se sperase o mare popularitate recunoscătoare pentru „făuritorul României Mari”, care impusese a se vota principiul exproprierii şi al votului universal. Cu această lozincă se făcură alegerile de generalul Văitoianu, având pe colonelul Manolescu ca secretar general. Rezultatul fu o mare înfrângere, în folosul oamenilor noi sau presupuşi ca atare.

Mult mai pătrunzător, regele o prevăzuse poate; oricum, în 1921 el se va putea rosti astfel asupra unui instrument de guvernare pe care şi-l reprimi apoi, pentru patru ani de zile, cum se va vedea, numai pentru că alţii nu-i puteau da altă bază şi mai ales pentru că lumea politică n-avea atâta patriotism încât să-i ofere acel minister naţional de care el a dorit până în ultima clipă a unei vieţi chinuite. Se declara, la acea dată, convins de scăderile gloriosului partid. „Generaţia veche s-a dus, iar cei noi sunt, şi acolo ca şi aiurea, membrii unei generaţii slabe. Politica modernă cere coaliţii de grupări care trebuie de aproape supravegheate”.

Şeful partidului [Ionel Brătianu], care displăcea Suveranului şi pentru „nonşalanţa” pe care o păstrase chiar după teribilele încercări ale războiului, nu părea deloc convins, în „măreţia” sa, de acest mare adevăr. Silit la o destul de lungă opoziţie, el nu era tulburat de părerile de rău că nu-şi poate îndeplini un program care-i era destul de vag şi a cărui precizare şi aducere la îndeplinire le-a lăsat bucuros altora - Constantinescu, fratele Vintilă -, văzând cu fina sa inteligenţă greşelile, dar fără a face nimic pentru a le corecta.

Activitatea unui Parlament de adversari, cu biruitorii rivali pe banca ministerială, îl jigni dureros, şi astfel, în acel an 1921, el refuză să ia parte la şedinţele Camerei, în care nu s-ar fi coborât să lupte. De altfel impopularitatea, iremediabilă, a formaţiunii sale era în continuă creştere. Atunci, trebuiră mari sforţări ca să se aleagă la Bucureşti cel mai harnic, dar nu şi cel mai sigur, dintre informatorii lui cotidieni, vioiul I.G. Duca, iar, la Bucureşti, Vintilă Brătianu căzu.

Când guvernul Averescu, şi el mâncat de intrigi şi, de multă vreme, ros la rădăcină chiar de frecările cu takiştii, trebui să se retragă, şi de pe urma unei nedibacii de care se va mai vorbi, arătând greutăţile de conducere pe care, de altfel, generalul, imperios şi naiv, şi le făcea singur (ianuarie 1922), Brătianu, sfătuit din nou să caute o bază de colaborare, consimţi la negocieri pe care, din capul locului, le-a dispreţuit, şi, cum tinerii din jurul lui se temeau să nu fie eclipsaţi într-o colaborare cu mai multă autoritate, el trecu pe lângă stăruitoarele recomandaţii ale lui Constantinescu, şi-şi făcu doar cu câte un asociat de peste munţi, de valoarea unui Aurel Cosma din Banat, un minister de intimi, în care, Constantinescu însuşi era un tolerat, iar generalului Văitoianu i se dădea răspunderea, plină de primejdii, dată fiind situaţia electorală, a Internelor.

Lângă Mârzescu, care începea să manifeste tendinţe, îndreptăţite, de autonomie şi care aducea, între arivişti, strălucitori adesea, dar superficiali un fel de tradiţională gravitate moldovenească, erau obişnuiţii Duca, Vasile Sasu, Constantin Banu, cu adausul la Justiţie al fostului takist I.T. Florescu. Se vor adăuga, la 1923, inginerul Tancred Constantinescu, fostul profesor N.N. Săveanu, fiul unui credincios „satrap” al bătrânului Brătianu.

Ce trebuia să iasă din alegeri era o Constituantă, caracter al Adunărilor noi pe care Mesagiul din martie (1922) trebuia să-l afirme de două ori. Căci tot ce se făcuse până atunci era considerat de spiritul dominator şi exclusivist al lui Ion Brătianu ca înşelări fără valoare şi rătăciri periculoase. Niciodată n-a admis el o continuitate de silinţe, în care s-ar fi consultat la fiecare ocazie guvernanţii de ieri sau de mâine şi s-ar fi păstrat, măcar ca să aibă un sens rolul Coroanei, care nu poate sări de la un extrem la altul, partea realizată de străduinţele altora în această lume omenească în care nimeni nu deţine adevărul întreg.

Legile le putea face, fără a se forma un sistem ieşit din discuţiile Consiliului de Miniştri, după aprobarea regelui, un ministru sau altul: Constantinescu, care, printr-un regulament, schimba înţelesul legii lui Averescu, în chestia agrară, Vintilă Brătianu, pentru legea financiară, menită să aducă la mijloace de realizare practică teoriile franceze de „cedules” şi nesfârşite calcule la un popor neştiutor de carte, teorii legiferate de Titulescu, sau legea minelor, ori, de la un alt ministru, legea administrativă, ori, în sfârşit, legile şcolare ale doctorului Constantin Angelescu şi legea bisericească, plină de amintiri şaguniene, a istoricului Alexandru Lapedatu.

Brătianu voia Constituţia, pe care principial i-o refuzau adversarii, aproape total coalizaţi. O Constituţie în care regele avu o foarte mică parte, cerând însă a se păstra legăturile dinastice cu ramura germană. Fără cunoştinţe juridice, preşedintele de Consiliu nu putu lua nici o iniţiativă. Noua lege fundamentală, sprijinită pe actul din 1866, a ieşit din combinaţiile îmbătrânitului C. Dissescu, alt fost takist, care, şi ca profesor, era de foarte multă vreme cu totul în urma vremii.

Primit (Ionel Brătianu) de o sălbatică opoziţie cu urlete şi toate injuriile, şi de aceia, acuma intraţi în Statul român, care nu trăiseră sub Constituţia răsturnătorilor lui Cuza-Vodă, el trecu asupra acestor manifestaţii cu obişnuită crispare de ironie a figurii sale, altfel frumoasă şi impunătoare. Succesul îl avea. Cum va fi aplicată şi dezvoltată această Constituţie din 1922 nu-l interesa. Pe adversari îi trata de „câni care latră după automobilul său”.

De acum adevăratul şef al guvernului, sub monarhul ministerial izolat, fu născocitorul de legi şi întreprinderi care era Vintilă Brătianu, legat strict de datoria sa şi ducând o viaţă de spartiat chinuit. Îl domina ideea de a crea noua viaţă economică a României şi de a-i aşeza în frunte partidul său, grăbit la cointeresări în care nu aducea nici pricepere tehnică, nici capital, nici iniţiativă, nici, prea adeseori, onestitate. Cu străini, ca ministrul cehoslovac Weverka ori Peter A. Jay, al Americii, se ajungea, din acest exclusivism, la conflicte făţişe şi câteodată chiar violente. Afacerea fraudelor cu paşapoartele aruncă o adâncă umbră asupra moralităţii unor factori importanţi din partid. Convenţia cu Banca Naţională, care avantaja pe partizani, fu aspru criticată.

Parlamentul, puţin frecventat de alţii decât cei care pândeau succesiunea şi credeau că o grăbesc prin scandaluri odioase, deveni numai o maşină inertă. Închiderea sesiunilor se făcea prin lovituri de surprindere, ca în 1923 şi în 1925. Era evident că un asemenea regim se menţinea numai prin toleranţa regală. Alegerile comunale, pe care Brătianu crezu că le poate face, o învedera. Ca să fie sigur că nu vine haosul, Ferdinand I ceru în acest din urmă an, 1925, o lege electorală care, după sistemul fascist, asigura o primă partidului ce avuse 40% din voturi. Al. Constantinescu o fabrică în secret, şi ea fu impusă printr-o lovitură, tocmai la capătul celui de-al patrulea an de guvernare.

Astfel Ion Brătianu se retrase, după ce mersese până unde vroise şi întărise astfel declaraţia sa mândră că partidul liberal, adică el, stăpânul absolut al acestui partid, vine la putere şi pleacă de la putere când îi place. În jurul lui se făcea socoteala că e vorba numai doar de câteva luni de vacanţă, mai mult sau mai puţin meritată. Ea s-ar fi prelungit poate dacă sănătatea, de mult zdruncinată, a regelui, îngrijit întâi de flebită (martie 1925), apoi supus unei operaţii de hemoroizi (septembrie), ca să se constate, peste câteva luni, cancerul la intestine, n-ar fi făcut să se prevadă un sfârşit apropiat, cu incalculabile urmări. De mult încă, şeful puternicului partid fără popularitate se gândise la ce s-ar întâmpla sub o nouă domnie, şi el întrebuinţase anume împrejurări de intimitate, repede şi grosolan exploatate, în familia regală, pentru a pune pe Moştenitorul Tronului într-o situaţie care l-ar putea duce la părăsirea drepturilor sale.

La Consiliul de Coroană adunat pe neprevestite la Sinaia, mulţi dintre cei convocaţi neavând nici o idee despre ce era să se discute, el apăru lângă suveranul încă de atunci grav atins, ca un stăpân, care acoperea cu totul pe reprezentanţii unei opoziţii în care orice partid era gata de toate concesiile ca să ajungă la putere. Se luă, la 31 decembrie 1925, contra ultimelor rezistenţe ale unei cunoştinţe regale chinuite, hotărârea de care era nevoie.

Coroana nu putea trece peste o renunţare căpătată cu dibăcie şi peste o hotărâre care a fost prezentată ca venind de la toate partidele -, cu toată singura opoziţie, intransigentă, a profesorului Iorga, pe atunci şeful mai în vârstă al partidului naţional de coaliţie. Moştenirea trecu deci asupra fiului născut din căsătoria principelui Carol cu Elena, prinţesă a Greciei, copil căruia i se dăduse numele lui Mihai Viteazul.

În Regenţă, după voinţa regelui adânc zguduit şi îndurerat, intraseră oameni pe care Brătianu nu putea conta cu totul, principele Nicolae, unchiul regelui-copil ce se va proclama înaintea unui Parlament de frunţi plecate, fiind mai mult reprezentantul reginei, care ea însăşi ar fi dorit regenţa, iar Mitropolitul Miron Cristea având legături ardelene cu toate grupările patriei sale; nici magistratul Gheorghe Buzdugan, fost ministru, deşi hotărât să-şi afirme independenţa, nu putea fi considerat ca sigur. Deci trebuia ca, la instalarea ei, Regenţa să afle un Minister al creatorului de regimuri, al lui Ion Brătianu.

Totuşi, în nespusele chinuri ale bolii sale, care trebuiau Să se termine cu pneumonia agonizanţilor, nobilul rege Ferdinand, care, după formula pe care a vădit-o generalul Averescu: „ni jamais, ni a tout prix”, dorea întoarcerea, în anume condiţii, a fiului său, rezistă acestei presiuni făcute pentru a instala de fapt o altă dinastie decât a sa. Din nou el încercă, după chemarea, zadarnică, a tuturora în jurul deciziunii sale, acuma nesigure, de a menţinea actul de schimbare a succesiunii, Ministerul naţional, pe care-l recomanda şi ginerele său, regele Aleksandru al Iugoslaviei, care vorbea şi de lipsa din el a şefilor.

Generalul Averescu, ale cărui schimbări de atitudini vor fi înfăţişate mai încolo, nu crezu că vede în cuvintele bolnavului o voinţă fermă, care va trebui dusă la capăt. El lăsă ca această propunere să se uite. Ea reapăru însă imperioasă, în mai 1927. Ministrul de Interne, Goga, încercă să împiedece prin confiscări de ziare cunoaşterea ei, dar preşedintele de Consiliu interveni cu scuze faţă de cei jigniţi, şi el admise soluţia, recomandată de Iorga, a unui Consiliu de fruntaşi Ia preşedinţie. Şefii de partide se abţinură însă aproape toţi. După o scurtă întrevedere la Scroviştea, unde regele căutase o alinare, el se întoarse la Bucureşti ca să găsească decretul de numire al lui Barbu Ştirbei, vechi doritor, peste partide, al Ministerului mai mult sau mai puţin naţional.

În acest Minister intrau ardeleni, ca M. Popovici, ţărănişti ca dr. Lupu şi liberali. Se merse cu gândul, naiv, al unei durate sigure până la pregătirea unor alegeri care ar fi fost să fie libere. Fricţiunile ce se puteau aştepta se produseră însă, şi, Ştirbei, lipsit de experienţă sau acum înţeles cu cumnatul său, Ion Brătianu, se servi de un aparat administrativ liberal. O clarificare a situaţiei fu grăbită cu o nerăbdătoare sete de guvernarea exclusiv de partid.

La 22 iunie 1927, Ştirbei găsi formula de retragere: că nu se pot face alegeri pe liste deosebite ale membrilor Cabinetului. Cu câteva săptămâni înainte ca, la Sinaia, ultima picătură de viaţă să părăsească pe resemnatul martir regal, instalarea şefului liberal şi a prietenilor, a clienţilor şi dependenţilor săi disciplinaţi, cărora el le era totul, se îndeplini. Noua Domnie a lui Mihai I, sub scutul regenţilor, începea la 19 iulie 1927. Ioan Brătianu vorbea, la 26 ale lunii, Parlamentului despre „actul incontestabil”.

Nimic nu lipsea pentru o nestingherită cârmuire brătienistă până la termenul pe care şi l-ar fi fixat însăşi. Dar şi soarta, mai puternică decât toate dibăciile omeneşti, îşi avea hotărârile ei. De mult bolnav, deşi încerca s-o ascundă, şi, de curând, zguduit de achitarea lui M. Manoilescu, dat, imprudent, în judecată pentru legături cu prinţul Carol, care n-aveau nimic subversiv (noiembrie), Ion Brătianu, atins de o suferinţă a gâtului în care nu s-a văzut întâi nici o seriozitate nu putu să-i reziste. În zorii întunecatei zile de iarnă, la 24 noiembrie din acest an tragic, el sfârşea o dominaţie fără pereche ca autoritate în lunga serie a Cabinetelor ministeriale din epoca intitulată constituţională.

De a doua zi se putu vedea că moştenirea lui era aşa de slabă încât va cădea, dacă nu la cea dintâi lovitură, dar, lipsită cum era, de orice sprijin din partea ţării, îndată după crearea unei atmosfere revoluţionare, care se putea aştepta de la toate impacientele exasperate. Fratele care trebuia să-i succeadă, Vintilă, se grăbi să explice că o dată cu acela care nu fusese încă pus în pământ s-a sfârşit un sistem pentru care nu înţelegea a-şi lua el răspunderea. Căuta pretutindeni aliaţi, cerând un singur lucru: recunoaşterea „actului de la 4 ianuarie”, opera ambiţioasei sale familii.

În Parlamentul abia ales el nu găsi, timp de aproape un an, nici un adevărat sprijin: ideea unei apropiate crize stăpânea o majoritate care se uzase complet în acest spaţiu de patru ani şi nu avuse vreme să se şi refacă. Era o guvernare de condamnaţi care-şi ghiceau apropiată vremea ispăşirii. Strălucirea serbărilor comemorative de la Constanţa, pe care Regenţa, care întrebase încă de la început în toate părţile, având ca o datorie transmisă de la regele defunct gândul Ministerului naţional, n-a putut să înşele nici o minte clarvăzătoare. I se arătă noului preşedinte de Consiliu, care nu apucase a desfăşura nici un program, dorinţa de a se retrage ca să se încerce o concentrare de puteri noi.

Peste câteva zile ale unei lupte care urmează a se prezenta în altă legătură, el trebui să vadă, fiind însuşi foarte obosit şi purtând în el, cu o teribilă tensiune, boala datorită strădaniilor sale fără pereche, cum se instalează guvernul pe care l-ar fi dorit mai puţin: al acelor naţional-ţărănişti, porniţi spre o totală prefacere revoluţionară, în care el văzuse produsul amorf şi anarhic al stărilor populare dezordonate pe care mai marele său frate nu ştiuse decât să le domine prin mijloace administrative în momentul unor alegeri influenţate (noiembrie 1928).

Înainte de a se urmări o acţiune, cu totul dezorientată, a acelora pe care-i chemase la puterea atâta vreme dorită Regenţa - dar fără voie, cel puţin în ce priveşte pe Prinţul Regent, dacă nu şi pe şeful Bisericii ortodoxe -, aceste stări de spirit ele însele, al căror instinct mult timp apăsat se îndrepta râvnitor spre forme nouă, se cer a fi urmărite, cu tot binele, şi mai ales multul rău, pe care-l aducea ignoranţa şi neexperienţa acestor „mase” din care o anume teorie voia să facă înşişi conducătorii vieţii politice a unei ţări abia înjghebate.

Otrăvitoarea ocupaţie germano-austriacă lăsase urme şi în sufletul mulţimilor. Desigur ele visau de „România care se întoarce” - adânc sentiment, asemenea cu acela care îndemna la moarte pe ai lor din front -, dar le se spusese necontenit de stăpânii care-i mânau şi cu biciul la muncă, privindu-i ca pe o turmă bună numai la brazdă, că tot răul vine de la „boierii” răi, de la „ciocoii” români înşişi, şi astfel se trezeau amintirile cumplitei răzmeriţi din 1907.

Muncitorii erau şi mai uşor de aţâţat. Pe de altă parte, în Moldova, dacă propaganda rusească nu prinsese deloc între soldaţi, ea nu putuse fi zadarnică în mulţimile, aşa de nenorocite, încât în cumplita mizerie copiii femeilor care munceau la câmp ca să hrănească două armate şi pribegii, pe lângă locuitorii ţării înseşi, se năşteau fără unghii: poetul Vlahuţă, în nesfârşita-i iubire de neam, semnalase, îndemnând la reforme grabnice şi serioase, aceste agitaţii, încă din 1915.

Astfel, câteva săptămâni după întoarcerea perechii regale, în decembrie 1916, grupe de muncitori, pe care-i îndemnau şi soldaţii francezi care se dedau la manifestaţii socialiste, se îndreptară spre Palat, proclamând republica socială. Nu se lăsară intimidaţi nici de prezenţa vânătorilor colonelului Rasoviceanu, pe care-i atacară. Trebui să se tragă, şi sânge românesc stropi străzile nespus de noroioase ale unei Capitale cu totul sălbătăcite.

Când, pentru a câştiga pe funcţionari, ministrul Mârzescu ridică salariile, rezultatul fu scumpirea preţurilor, care atinse fireşte mai mult încă aceste clase sărace pe care le storsese regimul de o strictă răscolire despuietoare al Centralilor. Era tot ce trebuia pentru ca să se producă un şir de fenomene revoluţionare, faţă de care guvernele ce se succedară n-avură atenţia cuvenită.

Mişcările, în care nu se putea face osebire între socialismul care se trezea şi între pătrunderea comunismului, se succedară în tot cursul anului întoarcerii din Moldova (1918), la Bucureşti şi aiurea. Grevă la Căile Ferate, în plină desfacere după prada foştilor stăpâni, apoi la Poşte, la electricitate, la Regie, până şi la măturătorii străzilor; mai târziu şi la tramvaie. Nu numai că tulburări se semnalează, la Galaţi şi Ploieşti, cu sondele, la Dej, la Sighet, dar se formează un comitet pe vasele de război, soldaţii cer demobilizarea, un regiment de ucraineni se răscoală la Cernăuţi, în noiembrie, trupe din Vaslui, din Suceava fiind întrebuinţate pentru a-i potoli (noiembrie); un caz analog se petrece în Ardeal, cu atacul contra ofiţerilor.

După retragerea liberalilor în 1919, guvernul aşa de calomniat al blocului crezu că nu se pot tăia deodată demonstraţii, fie şi cu steagul roşu, pentru comemorarea unui Frimu, care nu duceau la acte de violenţă, şi aceasta servi la Palat ca un punct principal de acuzaţie contra ministrului de Interne al noului Cabinet, „bolşevicul” Lupu, în seama căruia se puneau şi scrisori iscodite, mergându-se, de altfel, cu bănuielile până la preşedintele noii Camere, Iorga. Suveranul îşi punea, ca o urmare a ştirilor ce primise, speranţa într-un „guvern tare, sprijinit pe un Parlament unitar”.

Reorganizat, partidul socialist, în care se vor întâlni placizi intelectuali români, buni doar pentru declaraţii, ca Toma Dragu, Titel Petrescu, tânărul Lupu Costachi, muncitorii ieşeni aducând cu ei lunga suferinţă a clasei lor, unii diletanţi de socialism cu cravată roşie, avere şi guvernantă în familie, ca plăpumarul bucureştean Gheorghe Cristescu, evrei din Moldova, ca doctorul Ghelerter, ardeleni, în fond naţionalişti, ca Ion Flueraş şi Iosif Jumanca (nu şi Rosnovanu), precum tot naţionalist era fondul foarte cultului bucovinean Grigorovici, câte unul deznaţionalizat din Ardeal, ca Daszkal, câte un ungur curat, -, dar cu suflet frumos -, Cizer, câte un evreu, din Bucovina, din ţara veche, ca Ilie Moscovici, şi el de o cultură aleasă, ori ca I. Pistiner, aprigi bulgari fanatici, ca Boris Ştefanov, care va muri ucis, şi Dascalov, dar nici un rus, conducerea comunistă fiind încredinţată de Cristian Racovschi adjutantului său Gheorghe Bujor, se unea în această tovărăşie, întrebuinţând o iritaţie populară pe care n-o trezise şi n-o putea domina.

Prin glasul lui Toma Dragu se declarase nerecunoaşterea primului Parlament al României Mari. La Iaşi se încerca un „Club Internaţional”. Nici muncitorimea, cu totul nedisciplinată, nu era însă de aceleaşi păreri. Sub primul guvern Averescu se începu o luptă între roşii şi galbeni, aceştia susţinuţi fireşte de Poliţie. Galbenii dispărură, iar roşii organizară, spre disperarea generalului Gheorghe Văleanu, ministrul respectiv, care nu-şi dădea seamă că una e disciplina armatei şi alta a societăţii civile, şi spre marea deziluzie a „primului ministru” al Muncii, avocatul şi profesorul, muncitor, cult şi de foarte bune intenţii, Grigore Trancu-Iaşi, violente manifestaţii: urletele miilor de funcţionari de la Poştă, uniţi cu alte elemente sociale, se auzeau şi până în sala Ateneului, unde, multă vreme, se ţinură şedinţele Camerei. Se încerca smomirea soldaţilor.

Nu atât prin ministrul de Interne, Constantin Argetoianu, pentru a cărui ambiţie astfel de metode nu fuseseră străine, cât prin însuşi preşedintele Consiliului, se procedă la zdrobirea cu forţa a unei mişcări temute. Atraşi la clubul din dosul Palatului socialiştii fură arestaţi şi condamnaţi şi la câte cinci ani, deputaţii lor fură şi ei cuprinşi în această măsură (şi la Cernăuţi), pe când se introducea cenzura ziarelor şi se trimiteau la regiment rebelii.

Se răspunse prin teribilul atentat de la Senat, pus la cale diabolic de un terorist evreu: episcopul de Oradea, Radu fu ucis, ministrul Greceanu muri de pe urma rănilor sale, şi generalul Coandă, episcopul Nifon fură grav răniţi. Partidul nu se ridică niciodată din această represiune. Nici când, în iulie 1928, sub un guvern de stânga, se trase la minele din Petroşani, în august 1929, şi, sub acelaşi regim, la Lupeni.

Părea mai îngrijorătoare nemulţumirea ţăranilor înşişi. Pe de o parte-i aţâţau aceiaşi oameni de partid, care-i aduceau cu trenul pe care ajunseră, ca la a doua Adunare din Alba Iulia contra guvernului Vintilă Brătianu, să creadă că le stă gratuit la dispoziţie pentru marşul la Bucureşti, mai toţi politicienii l-au încercat, şi cu aceiaşi neizbândă!, şi-i îndemnau să le sară în ajutor, mai ales în Ardeal, dar şi în Basarabia, după acţiunea antisemită la care se recurse, ca şi în Moldova şi în Bucovina. Se ajunse a se striga între bănăţeni: „sus şuba, sus opinca”“, iar, între ardeleni: Jos domnii, jos dările, jos tâlharii României!”. Dar, întrebaţi cu înţelegere, oamenii declarau că în încrucişarea de spade a acestor politicieni, ei sunt „ca iarba la vânt”.

Socialismul nu dădea o mistică; ţăranii şi-o găsiră singuri. Mulţi basarabeni vedeau în şarlatanul Inochentie, cu bisericile lui subterane şi orgiile ca ale unui Rasputin, pentru „iertarea păcatelor”, un nou Isus. În aceiaşi Basarabie, rămasă încă în adânc întuneric, noul calendar introdus de Biserică sub influenţa episcopilor ardeleni trezi pentru cel vechi apărători pletoşi, cu ochii de iluminaţi, cu crucea şi icoanele la gât, cu Pascalia în mână, care, ajutaţi de preoţi ruşi, duşmani ai Statului român, dar şi de suspecţi călugări rătăcitori, îndemnau nu numai la părăsirea bisericilor, la clădirea de lăcaşuri noi, dar şi la rezistenţa contra autorităţilor, mergând şi până la o adevărată revoluţie socială.

„Stilismul” de la 1925, susţinut şi de unii oameni politici, ca doctorul Lupu, ajunse un straşnic mijloc de a rupe solidaritatea religioasă a românilor de la ţară, cărora le se predica, nu fără folos, şi „legea de Sâmbătă”, venită din Germania şi Ungaria, a „sabaturilor”, „adventiştilor”, apăraţi de o solidaritate internaţională. Va veni, mult mai târziu, o vreme când vizionari se vor ivi, arătând că au văzut pe Dumnezeu -„moşul” şi alte feţe divine; dacă Petrache Lupu, de la Maglavit, predicator şi făcător de minuni, ar fi voit să facă o revoluţie, ar fi reuşit mai bine decât oricare dintre politicienii meşteri în tulburări.

Ceea ce era inochentismul, stilismul, chiar adventismul pentru neluminaţii de la sate, ajunse a fi acel antisemitism violent, distrugând fără a voi şi a putea să creeze, în mediul studenţilor care nu-şi isprăviseră învăţătura şi mai ales nu şi-o verificaseră într-o grea sinteză personală, luptând cu viaţa însăşi; şi un întreg comerţ, românesc, copleşit de concurenţa necinstită a tejghetarilor evrei, sprijiniţi de bogaţii lor, ei înşişi în raport cu evreimea internaţională, gata cu ajutoarele, alergă să susţină mişcarea.

Cum, în miraculoasa lor îmbulzire, evreii, şi în fostul mic Regat, - căci în Bucovina ei erau stăpâni şi în domeniul acestălalt -, pătrundeau în barou, în corpul medical, în bresle ca arhitectura, în situaţii şcolare până la Universitate, un întreg tineret oprit în ascensiunea sa îşi căută refugiul la deosebitele asociaţii antisemite, încercarea evreilor, încă din 1920, cu bătrânul traducător al lui Shakespeare, Adolph Stern, cu neastâmpăratul agitator Wilhelm Filderman, cu unii chiar dintre rabini, de a se organiza ca partid naţional evreiesc nu putea decât să aţâţe şi mai mult spiritele. O presă evreiască, ascunsă sau făţişă, cu puternicele ziare bucureştene, „Dimineaţa”, „Adevărul”, cu fiţuicile din Iaşi, „Opinia”, „Lumea”, reprezentând o anume „democraţie” universală şi exploatând şi partidele în nevoia lor de reclamă, aveau o atitudine de luptă care nu odată a provocat.

Pe chestia cadavrelor de disecat, pe care evreii le refuzau tineretului lor de la Facultatea de Medicină, din motive religioase, mişcarea porni, în decembrie 1922, la Cluj, la Bucureşti, la Iaşi. În acest din urmă oraş, unde creştini erau numai după ruinarea unei splendide boierimi, funcţionarii şi mahalagii uitaţi din Ciurchi şi Tătăraşi, răsărise deodată, cu un evident amestec al germanilor, care pregăteau cucerirea hitleristă pentru a-şi desfăşura programul de revendicări şi anexiuni, steagurile negre cu crucea gamată, semnul de luptă, „arian” al „svasticii”. Se organizau acele „centurii” care se vor contopi într-o „legiune”; pe cocardele purtate de tineri se citea în nemţeşte: Die Juden hinaus!

Curentul, pe care unii oameni politici îl credeau folositor intereselor lor, ca să ajute la răsturnarea guvernului ori, din partea guvernului, ca să atragă atenţia de la acţiunea opoziţiei în altă parte, urma fără să se găsească o căpetenie. Vechiul antisemitism teoretic şi intelectual, fundamental paşnic, pe care nu-l mai reprezentase, vreo câţiva ani, nici Cuza despărţit de Iorga pe baza programului, nerealizabil acum după împământenirea în masă, asupra căreia nu se putea reveni, era cu mult depăşit.

Încă din timpul războiului, profesorul, de origine ruteană din Bucovina, dar trecut din şcoală la naţionalismul românesc, Ioan Zelinschi (apoi Zelea) care, din neam de pădurar, îşi adăugise calificativul de Codreanu, declarase şefului său că se consideră ca începând o acţiune deosebită, şi în fruntea ei el puse pe fiul său cel mai mare, Corneliu, căruia-i dăduse o educaţie în acest sens. Dar, cât timp şi alte mişcări paralele se porneau, ca a ofiţerului Gheorghe Băgulescu, nu putea fi vorba de o subordonare faţă de acest tânăr care participase la scenele din Iaşi şi, împreună cu tovarăşii săi, avuse să îndure la arest brutalităţile prefectului de poliţie Constantin Manciu, un fost tovarăş mai în vârstă.

După manifestaţii la Teatrul Naţional din Bucureşti contra unei piese istorice a lui Iorga, privit ca un duşman, cum se făcuse lecţia tinerilor, după ocuparea, în august 1923, a Universităţii ieşene, luptând cu poliţia, - dar la Dorohoi antisemiţii demonstrau cu muzica militară, ajutaţi de Primărie se ajunse aşa de departe, cu îngăduirea guvernului liberal, încât Corneliu Z. Codreanu şi prietenul său Ioan Moţa, tânăr inteligent şi viteaz, fiu al meritosului preot din Orăştie, ale cărui fapte naţional-culturale, şi prin editarea ziarului „Libertatea” şi a foii populare, fuseseră cu totul uitate de profitorii politici ai războiului, se prezentaseră la Ion Brătianu însuşi, în plin Consiliu de Miniştri, pentru a cere pedeapsa capitalistului evreu Anhauch şi decretarea unui numerus clausus, cu excluderea evreilor de la Universităţi, căci altfel ei vor începe pe seama lor „mişcarea de eliberare” şi dreptate: primul ministru zâmbi la somaţie, şi se opri aici.

Fireşte că se ajunse acum a se vorbi de „pedeapsa cu moarte” a unora dintre miniştri. Un ziarist evreu, Rosenthal, fu lovit în cap de tânărul avocat Alexandru Bacaloglu. Se anunţa că la orice lovitură se va răspunde cu o „execuţie”. În adevăr, la judecarea în Iaşi a lui Corneliu Z. Codreanu, acesta trase, şi Manciu se prăbuşi, doi agenţi de poliţie fiind răniţi (octombrie 1924). La Bucureşti fapta fu celebrată ca un act de eroism, şi strigătul de „moarte jidanilor” răsună liber pe străzi. Mândru de isprava fiului său, bătrânul bucovinean Ion Zelea Codreanu amintea că familia sa a dat neamului „trei generaţii de Codreni”.

Nici data aceasta Ioan Brătianu nu găsi decât făgăduieli vagi că ordinea va fi păstrată, şi-i răspundeau scenele din Cluj şi Timişoara, cele din Bucureşti, la prima aniversare a mişcării. Opinia publică aproba. Un nou proces, al lui Moţa, care ucisese pe un coleg „trădător”, se isprăvi cu o achitare (1924), ca şi acela care, la Severin, redădu libertatea şefului. La trei ani după primele manifestări, „legiunea” putea să tipărească timbre poştale cu figura „căpitanului”. Când, în acelaşi an 1925, se făcu la Blaj obişnuita comemorare a actului de la 3 mai 1848, o manifestaţie tulburătoare ceru în faţa miniştrilor achitarea acuzatului de la Iaşi.

Când dorinţa le se îndeplini, Corneliu Zelea Codreanu îşi serba, felicitat de episcopi, de generali, nunta cu sora lui Moţa la Focşani: intră în sunetele muzicii militare, cu peste 2.000 de căruţe ţărăneşti după dânsul, călare pe un cal alb, ca Mihai Viteazul la Alba Iulia, şi purtând în mână buzduganul domnesc; locului acestei adunări i se dădu numele de Câmpul Libertăţii. Şaizeci de copii fură botezaţi Corneliu. Cum, la Iaşi, profesorul Cuza avu să sufere o agresiune, studentul Urziceanu trase asupra evreului ofensator. Iar, în toamnă, până la Dorohoi se anunţa că poduri se vor întinde peste Nistru ca să scoată din ţară pe toţi jidanii; în judeţul Vaslui, se produse o ciocnire cu armata, care lăsă un mort dintre ţărani.

Mulţumiţi de un an aşa de bine întrebuinţat, biruitorii îşi instalau clubul pe Calea Victoriei, în faţa Palatului Regal. Aceasta în aşteptarea devastărilor Congresului studenţesc de la Oradea (1927). Opera de pedepsire atinse şi străini cunoscuţi pentru simpatii comuniste, ca francezii Guernut şi romancierul Barbusse; va veni vremea când un om atât de venerabil ca belgianul Lafontaine şi soţia sa, veniţi la un congres internaţional, vor fi huiduiţi şi scuipaţi în stradă: ei nu protestară (1930). Un timp se restabili liniştea: rectoratul la Bucureşti al lui Nicolae Iorga izbuti să câştige o mare parte dintre adevăraţii studenţi (1929), dar şi sub Domnia nouă scenele sângeroase erau să se repete.

Alături, mişcarea fascistă ducea la înarmări secrete, cu stilete care, la momentul dat, erau să fie împlântate în pieptul „tiranilor”. Generali ai războiului atât de meritoşi şi respectaţi ca Broşteanu şi Holban fură consideraţi ca favorabili unei mişcări revoluţionare. Pe când, în Ardeal, blajinul Amos Frâncu, intitulându-se, modest, „regele moţilor”, înfăşură în largi panglici de tricolor pe aderenţii săi din „Frăţia de Cruce”, pornirea spre altă viaţă politică a fiului lui Grigore Filipescu şi a unor prieteni conservatori, N. Miclescu, luptătorul de la Mărăşeşti, Costin Sturdza, trezea pentru o nouă grupare numele grozav al lui Vlad Ţepeş (1929). Generalii şi alţi ofiţeri superiori la pensie întemeiau, cu un mediocru profesor de filosofie în fruntea lor, un „Cult al Patriei” care nu o dată se lăsă ispitit spre mişcare de stradă.

În faţă, minoritarii dădeau continuu o lecţie de disciplină, de ţinută şi de ordine, sub regimuri, care, de altfel, în ciuda ideilor şcolare ale doctorului Angelescu şi laudelor de unificare naţională ale lui Goga, nu căutară să urmeze tradiţiile de prigoniri şi procese ale stăpânirii ungureşti, producându-se şi apropieri culturale, cu piese româneşti reprezentate la Cluj de actori unguri, care fură invitaţi apoi la Liga Culturală de la Bucureşti; Congresul Ligii de la Târgu Mureş fu salutat de minoritari unguri, o Marie Berde, din Secuime, romancieră, interesându-se de literatura românească.

Partidul unguresc al nobililor, în faţa cărora va răsări mai târziu numai, unul de caracter popular, dispus la altă înţelegere cu românii decât a pactelor electorale, avea în fruntea sa pe un Bethlen, un Josika, român de origine, şi ca secretar pe Viller, din secuime, însurat cu o româncă: el spera în 1920 să capete ceva ca o autonomie, ca să ajungă apoi la pactul de la Ciucea, neexecutat, cu Octavian Goga.

Bisericile maghiare, catolică, calvină, unitariană, erau un mai puternic sprijin pentru naţie decât această organizaţie, de fapt foarte slabă, aşa că uneori reprezentanţa în Parlament nu corespundea numărului populaţiei: acolo episcopul Majlath apăru în fine la 1921, dar nu şi Glattfelder din Banat, a cărui atitudine îi determină plecarea, şi nici magnatul Szechenyi de la Oradea, care apărea la solemnităţi într-o reverendă uzată.

În ce priveşte pe saşi, ascultători de episcopul lor, dar gata de o acţiune comună, chiar înainte de epoca hitleristă, cu catolicii şvabi din Banat şi cu coloniştii din Basarabia de Jos, cu orice elemente germane, ei, veşnic preocupaţi de situaţia electorală condusă de un Schullerus, de un Hans Otto Roth, de un Binder şi Konnert, de un Brandsch, după plecarea în Germania a lui Lutz Korodi, îşi păstrau atitudinea din 1918 faţă de statul român. Cereau doar să le se lase în pace şcolile, chiar când „populaţia” cerea şcoala de stat, să se capete sprijinul administraţiei pentru încasarea taxelor. Istoricul G. Muller voia chiar o Universitate, un Institut de studii, dar Nicolae Iorga fu invitat a vorbi nemţeşte la cursurile de la Sibiu în 1923.

Şefii saşilor apărură la congresul din Argeş al Ligii Culturale, pe când şvabii aplecau chiar spre germanofilul Marghiloman, care-şi punea speranţa electorală în ei. Ca manifestare comună a naţionalităţilor, afară de rutenii din Bucovina, ireconciliabili, se văzură căpeteniile lor la încoronare în 1922, atunci când Biserica unită nu intră în lăcaşul ortodox, şi un congres al tinerilor minoritari prezentă în 1925 omagii reginei. E adevărat, cum se va vedea, că fără mijloacele „căpitanului” şi ale oamenilor cu „stilete”, partide serioase, cu oameni meritoşi în fruntea lor, cultivau, în vederea obţinerii mai iute a puterii, aceleaşi metode de impunere.

Două din ele vor sta în lupta cu liberalii pentru dominaţia asupra unei Românii care ar fi fost să iasă nu numai din apucăturile rele, dar din înseşi aşezămintele trecutului. Orice se formase mai înainte în sensul de înnoire, ca naţionaliştii culturali ai lui Nicolae Iorga, ori luase fiinţă din ambiţii trezite după război, orice pornire spre ideal şi orice asalt de vanităţi trebui să între în pârtia, din nenorocire foarte întortocheată, a acestor mari grupări „de guvern”.

Fără a mai socoti epavele primite pretutindeni. De o parte generalul Averescu, în tovărăşia lui Constantin Argetoianu, a generalilor Vălleanu şi Coandă, a lui Matei Cantacuzino, de care se apropie Take Ionescu, care înţelesese că partidul conservator a murit şi încerca să-i substituie, potrivit cu noile gusturi, un partid democrat, cu program nou. Era vorba şi de un „conservatism naţional”.

Tot acelaşi lucru se va întâmpla, nu o dată, cu Marghiloman, căzut din înălţimea tuturor speranţelor sale, dar rămas bine văzut la Curte, ca unul ce se declarase în Cameră „câinele credincios de la picioarele tronului” şi având, cu o frumoasă prestanţă, toate mijloacele sale oratorice. Unele elemente de peste munţi: Teodor Mihali, Octavian Tăslăuanu, conducătorul de odinioară al revistei „Luceafărul”, Victor Bontescu de la Haţeg - pe când Vasile Lucaciu, cu totul sfârşit, se orienta către liberali -, preferau această Ligă a Poporului, devenită un mare şi extraordinar de iubit partid, al cărui şef încorpora mitul cu nesfârşit mai mult drept decât ceilalţi doritori de o dictatură pe bazele noi fixate de un Mussolini şi apoi de un Hitler. În Bucovina, vechiul şef Iancu Flondor oferise o alianţă ca de la egal la egal, şi nici un aport basarabean nu va lipsi, deşi, cum vom vedea, cele două ţinuturi menţinură multă vreme partidele lor deosebite.

Nu trebuie să se uite că naţionalităţile, deloc dispuse la revendicări violente, meritau şi ele atenţie. După o sfătuire cu Take Ionescu, generalul, care credea că s-a trecut peste dreptul său de a guverna, refuză, în 1919, să candideze. Unii îi întrebuinţau numele pentru a se face aleşi; cei mai mulţi, mai ales în Vechiul Regat, îşi căutau alţi candidaţi, între aceia care se prezentau hotărât contra liberalilor.

Averescu fu mirat că se găseşte înaintea acestui grup de necunoscuţi ale căror origini vor trebui cercetate; mult timp, până la alte probe electorale, care nu se mai puteau contesta, el i-a privit ca pe nişte uzurpatori. Rămas în afară de Parlament el însuşi, ca şi principalul său asociat, Averescu trebuia să considere tot ce s-ar face acolo, cu stângăciile începutului şi pasiunile ieşite din lunga cârmuire liberală, din greşelile recente ale războiului, ca o serie de acţiuni revoluţionare fără legătură între ele.

Îl jignea şi aceia că, îmbătaţi de succes, toţi aceşti înnoitori încrezuţi treceau pe lângă gloria şi valoarea lui personală. De aici aparenţa, şi ea revoluţionară, a acţiunii lui, cu tot ce în acest sens de violenţă, îi puteau da, dacă nu Take Ionescu, măcar Flondor, în luptă acasă la el, cu Ioan Nistor şi enervat de o asemenea pretenţie, şi Octavian Goga, care, fără a se alipi la cineva, credea că acuma a sosit ceasul chemării aceluia care în poezia sa fusese profetul minunatei realizări săvârşite: era sigur că ar putea să dea ţării unite dictatura geniului său politic, părere pe care o va conserva statornic, apărând-o cu tot farmecul unei elocvente nouă şi bogată în imagini. De altfel şi Goldiş spunea tare că, dacă nu se amână, în folosul propagandei cu o lună de zile alegerile, generalul va recurge la revoluţie.

Dar la începutul lui decembrie 1919 gloriosul general se vedea rugat să intre în Ministerul pe care-l formase blocul parlamentarilor din „provincii” cu noul partid „ţărănesc” şi cu naţionaliştii, destul de numeroşi, ai lui Iorga, de care se socotea acuma desfăcut Cuza. El admise că aceste adunări au rost constituţional şi nu se opri nici înaintea unui program care nu era al său.

Dar, când Iorga, care bănuia sentimentele generalului faţă de Parlament, se făcu ales contra lui Goldiş ca preşedinte al Camerei, declarând că o face pentru ca să apere Constituanta şi contra „anarhiei”, dar nu mai puţin şi contra „dictaturii”, el , care socotea acum că toţi aceşti noi aleşi sunt „contingente” ce se adaugă la vechea-i armată şi se pregătea să introducă şi alte elemente credincioase în guvern, pentru a-şi întări o situaţie încă aşa de şubredă, demisiona, spre marea neplăcere a regelui, care dorise această legătură.

Suveranul, care nu admisese chemarea la departamentul devenit liber a doctorului Lupu, dar care, în acelaşi timp, îşi păstra bănuielile cu privire la Take Ionescu, începu să observe că prea se vorbeşte mult şi fără socoteală în acest Parlament care arăta să-şi ia peste măsură de mult rolul în serios. Fără nici o împotrivire a Guvernului, generalul fu ales la Orăştie, în februarie 1920, pe când Take Ionescu reuşea într-un cerc maramureşean. Cel dintâi, sigur de sprijinul regelui, îşi aştepta ceasul, deşi nerăbdarea adjutanţilor săi îl ducea până la înţelegeri secrete cu socialiştii lui Moscovici, care le denunţară, fiind vorba şi de nu ştiu ce nouă dinastie engleză, aşa încât se căuta sprijinul invalizilor, al unor regimente.

În lipsa preşedintelui de Consiliu, mers la Paris şi Londra pentru lămurirea hotarelor, Averescu căpătă îndepărtarea unui regim care abia se deprinsese cu afacerile şi nu putea fi judecat nici măcar ca tendinţe şi pe care-l garanta credincios Coroanei autoritatea şi influenţa lui Iorga. La început el nu cerea dizolvarea Parlamentului, care fu numai amânat, dar, când Maniu, cu care noul preşedinte de Consiliu se credea înţeles, luă cuvântul ca să-l combată şi lupta deveni mai pasionată când se aduse şeful ţărănesc, învăţătorul şi acum căpitan în rezervă Ioan Mihalache, generalul, deprins a fi ascultat - el declara că fiecare membru al unui partid poate avea păreri individuale, dar înaintea comandantului se pune, în picioare, „mâna la capelă” -, stărui să i se îngăduie a nu mai prelungi încercarea unei guvernări cu asemenea oameni.

Îndată după alegeri, pătate, fireşte, de tot ce poate da fanatismul pentru un şef iubit, se caută pentru conducerea politicii externe un îndreptător în Take Ionescu (iunie). Situaţia lui Marghiloman însuşi, care tot se gândea la o guvernare a sa, se îmbunătăţise aşa de mult, încât preşedintele sub el al Camerei în care de atâtea ori fusese insultat regele, putea fi invitat la o masă solemnă de la Palat. Înainte de lupta electorală, cu toată influenţa lui Goga în guvern, naţionalii ardeleni, a căror dezorientare vom vedea-o, negociaseră ei înşişi cu acela care înlăturase un regim luat în mare parte din rândurile lor.

A fost un moment când regele putea crede că i se îndeplineşte permanenta dorinţă a Ministerului de coaliţie, în a cărui acţiune, doritor de o liniştită viaţă privată, cum fusese totdeauna, ar fi evitat să se amestece. Dar, afară de violenta acţiune a „opoziţiei naţionale”, contra căreia se aduse armata la Cameră şi se procedă la excluderi, guvernul, care se grăbi să ia în cercetare, sub conducerea conservatorului Garoflid, necontenit atacat de oamenii din stânga ai unui partid de provenienţă aproape revoluţionară, problema împroprietăririi, avea în el, prin cooptarea lui Take Ionescu, germenul continuei dihonii.

Pe lângă tendinţa fostului şef conservator de a lua pentru sine conducerea acestei Românii la a cărei creare lucrase cu atâta credinţă şi râvnă, sigur şi pe sprijinul ce l-ar afla la Marii Aliaţi, era şi deosebirea profundă în ce priveşte orientarea externă, preşedintele Consiliului fiind pentru ofertele ruseşti şi nu fără oarecare tendinţă către Germania, iar Take Ionescu rămânând, cu a sa Mică înţelegere, duşman al revoluţiei învingătoare peste Nistru şi vechi credincios al Franţei; din parte-i, regele-l considera ca „servil” faţă de Aliaţi şi legat de anume interese din afară.

Era, la oratorul obişnuit cu aplauzele, şi un oarecare dispreţ faţă de un Parlament de ignoranţi şi de energumeni. Se ajunse deci, după ce acest Minister îşi îndeplinise misiunea socială prin legea agrară, la o astfel de situaţie încât, în februarie 1921, Take Ionescu spunea limpede că, fără frica de întoarcerea liberalilor, el ar demisiona, ştiind ca va fi urmat de Nicolae Titulescu.

Regele însuşi, care în iulie încercase a împăca pe naţionali cu Guvernul şi care îşi reclama cu dreptate, în răspunsul la Adresa din 1922, partea în reforma agrară, pierduse încrederea în miniştrii din martie 1920. Şi el rezuma plastic situaţia în acest chip: „incapacitatea opoziţiei faţă de un guvern incapabil”. Unificarea prin înlăturarea Consiliului Dirigent din Ardeal i se părea „pripită şi proastă”. Deşi, când i se propuse un nou Consiliu de Coroană, se observă glumeţ că ar fi o scenă din „Reinecke Fuchs”, el mângâia şi mai departe ideea Ministerului de coaliţie cu predomnirea Vechiului Regat. Până atunci el cercetase Basarabia, până la Cetatea Albă, şi Bucovina.

Corupţia se unea însă cu brutalitatea, sub un şef de o perfectă onestitate şi de alesele maniere ale omului de lume. Guvernul era să cadă în anul următor. O lege care favoriza pe partizani în reorganizarea uzinelor Reşiţa fu combătută cu înverşunare, şi se ajunse de pe banca ministerială la una din acele necuviinţe de care fusese străin şi în zilele cele mai rele parlamentarismul generaţiei acuma aproape complet dispărute.

Se ceru regelui, care era grăbit să-şi caute sănătatea, înlăturarea regimului. Hotărârea se zăbovi până în octombrie. Atunci, introducându-se în mesaj un nou apel la colaborare, pasagiul fu primit cu indignare de un şef de guvern care nu înţelegea decât cârmuirea unui singur partid disciplinat. Se auzi strigătul: „Trăiască preşedintele pe viaţă al Regatului român”. Înaintea unor astfel de ofense, regele reacţiona.

Tremurând, Take Ionescu primi preşedinţia de Consiliu care i se impuse (decembrie 1921). El spera să-şi poată câştiga o oarecare majoritate, pe care o ceru şi naţionalilor ardeleni; decretul de dizolvare nu-l avea şi ştia că nu poate să-l aibă. Ostracismul din vremea lui Carol I apăsa şi acum asupra lui. După prorogarea de care se folosise şi generalul Averescu el îşi aşteaptă soarta. Pentru a se cere votul de blam se întrebuinţa, cu o rafinată cruzime, unul din cele mai ignobile produse ale unei intelectualităţi profund conrupte, şi, după un astfel de act de acuzare, acest vot de blam îl avu.

Take Ionescu, care se înconjurase de câţiva vechi prieteni personali, căci partidul conservator de odinioară nu era decât o intimitate, aproape chiar un cerc secret de amintiri fără speranţe, luptă împreună cu profesorul Iorga pentru succesul îndoielnic al unor „liste cetăţeneşti”, strivite de metodele liberale, apoi părăsi peste puţin ţara, care nici ea nu-l mai voia. El va muri pe neaşteptate în Italia (iunie 1922). Incapabil de a mai avea glas la succesiunea guvernelor, Marghiloman, vechiul lui adversar, mai trăi până la 1925 şi, sub o guvernare a lui Ioan Brătianu, totala dezorientare şi completa indiferenţă morală făcu ca în Camera Deputaţilor să se ridice şedinţa în semn de doliu pentru dispariţia „trădătorului”.

Liberalii luară moştenirea lui Take Ionescu, ai cărui ultimi aderenţi, după ce se oferiseră conducerii lui Iorga, eşuară la naţionalii ardeleni. Generalul Averescu trebui să asiste, fără putere, la cei patru ani de stăpânire despotică a aceluia pe care-l ajutase la 1920 să scape de regimul odios pentru dânsul, al blocului de înnoire. Brătienii priveau cu indiferenţă încercările de mussolinism român, cu cei 10.000 de ţărani la Bucureşti (1923), manevră pe care o deprinseră apoi şi alţii.

Când va ajunge din nou la Guvern, în aprilie 1926 după lupta comună cu naţionalii şi ţărăniştii contra guvernului liberal pe sfârşite, asociaţie pe care o rupse prin unele candidaturi separate, aşa că regele nu putu să impună un nou guvern al tuturor asociaţilor, va fi numai cu ajutorul lui Al. Constantinescu, care izbutise a înlătura succesiunea, ce se credea sigură, a naţionalilor, inclusiv Iorga şi Argetoianu. Era, în astfel de împrejurări, numai vicariul marelui partid de strictă şi sigură disciplină, care consimţise să intre, pentru cât de scurtă vreme, în vacanţă. Avântul de la 1920 lipsea tovărăşiei pentru putere pe care o susţinea numai prestigiul generalului.

De fapt nota acesteilalte guvernări o dădea Octavian Goga, urmărit de gândul dictaturii. Ideea de a face ca, la 10 mai 1927, generalul să apară în frumoasa-i uniformă din timpul războiului displăcu şi îngrijoră; se vorbea de uneltiri în provincie. Am văzut în ce condiţii, Ion Brătianu, grăbit de starea de sănătate a regelui, reluă pentru dânsul, peste paranteza scurtă a guvernului Ştirbei , situaţia la care credea că el singur are dreptul. Ce a urmat până la sfârşitul Regenţei, se poate înţelege.

Experienţa că guvernarea Averescu nu poate dura dăduse demult lui Constantin Argetoianu, încurcat în mărunte intrigi de partid, sfatul de a-şi căuta viitorul aiurea: întâi cu Nicolae Iorga, apoi cu Iuliu Maniu, ca să poposească o bucată de vreme în „casa cinstită” a partidului liberal din vremea celor mai făţişe afaceri. Octavian Goga, ajuns principal locotenent şi moştenitorul in spe al partidului care număra încă destui oameni de valoare - mai târziu se vor culege şi rămăşiţele politice ale lui Marghiloman -, credea că mai poate să rămână înainte de a căuta altă constelaţie.

Dar pentru o întoarcere la cârmă, generalul căută, încă din 1927, tovărăşia lui Nicolae Iorga, şi, astfel, în 1928, la plecarea lui Vintilă Brătianu, Regenţa fu înştiinţată de ambii aliaţi că guvernarea unuia dintre ei va avea sprijinul sincer al celuilalt. Îmbulzeala naţional-ţărăniştilor, care izbutiseră în sfârşit a fi un singur partid măcar în aparenţă, câştigă însă, prin legături îndelung pregătite, biruinţa, încercarea de altă ordine decât a liberalilor fu astfel înlăturată prin succesul unei adevărate revoluţii în folosul acelora a căror atitudine fusese, în ultimul timp, a unor rebeli.

Rămâne, pentru a lămuri trista viaţă politică internă sub regele Unirii, care nu fu cruţat nici o clipă, în discreţia şi suferinţa sa de cele mai sălbatice încăierări pentru dominaţie, să se urmărească lupta, bogată în transformări, a grupărilor de democraţie populară, simulată numai din partea ardelenilor, şi de crez fanatic al ideologilor din cealaltă ramură, şi felul cum, după victorie, au ştiut să-şi realizeze promisiunile.

Cei dintâi care porniră la luptă în 1919 pentru o nouă organizare a Statului, pe care concepţia tradiţionalist-organică a lui Nicolae Iorga n-o credea necesară, fură ţărăniştii. Partidul „ţărănesc” nu era o noutate. Îl predicase un Dobrescu-Argeş, fără să aibă norocul urmaşilor săi. Înainte de război îl propusese lui Nicolae Iorga cineva care stătuse un timp alături de dânsul, pe baza ideilor lui Mihail Kogălniceanu, acel elocvent şi vioi învăţător muscelean Ioan Mihalache, şi i se răspunsese cu hotărâtul refuz de a primi un partid de clasă. Spre sfârşitul războiului, în care Mihalache îşi întărise speranţele, oferta se repetă, şi la Bucureşti, cu acelaşi refuz. Acuma însă era vorba de o simplă colaborare. Partidul îşi căpătase şi un crez teoretic, pe care cunoştinţele isteţului învăţător purtând costumul de la ţară recomandat de Spiru Haret nu l-ar fi putut înjgheba.

Erau în el idei economico-sociale germane, venind de la studiile în Berlin ale noilor asociaţi: Ion Răducanu şi Virgil Madgearu, care, sub-secretar la Iaşi, vorbea atunci de iminenţa unei revoluţii mântuitoare: ales secretar al partidului, el desfăşură o neobişnuită activitate pentru organizarea lui într-un mediu rural aţâţat de intrigile guvernelor la plecare. Şi Madgearu propuse în octombrie 1919 o colaborare lui Iorga, care se dădu în lături. Vechi socialişti ca profesorul Bujor se alipeau la noua mişcare, compromiţând-o uneori prin vehemenţa declaraţiilor lor („de la Răsărit vine lumina”).

Între primele puncte de program era şi demobilizarea generală. Necontenit se vor căuta legături internaţionale: la Sofia, la Praga, ca şi un program de realizări radicale. Aceasta făcea ca regele să-i privească neîncrezător, şi, în toamna anului 1921, el va spune: „Ţărăniştii sunt de fapt orăşeni” şi, despre unul din ei, economist format în străinătate: „Ce ştie el cum miroase pământul?”.

În acest timp, ardelenii, la care Maniu începea a-şi impune o autoritate exclusivă, mărturisind ceva mai târziu că el e partidul şi după ordinul lui au a se face toate, rămâneau neuniţi, chiar în afară de politica personală a lui Goga, şi dezorientaţi. Intraţi în Ministerul lui Brătianu, unii, ca Şt. C. Pop, voiau, încă de la început, în ianuarie 1919, o Constituantă pentru ţara cea nouă, care trebuia să poarte pecetea lor.

Era exclusivismul ardelean, hrănit şi de belşugul de laude venit până atunci din Vechiul Regat, care n-avea deplina conştiinţă a rolului său: I. Grădişteanu cerea încă de atunci un Minister Maniu. Unii străini îşi dădeau seama însă de primejdiile cuprinse în acest spirit separatist. În revendicările lor, fruntaşii se sprijineau şi pe baza provinciei lor de naştere, având în frunte un Consiliu Dirigent autonom la Sibiu şi menţinând graniţa.

Nu se căutase însă serios sprijinul celorlalţi noi cetăţeni ai României, care se rezervau: bucovinenii din ambele tabere, - Nistor creând „partidul democratic al Unirii” - basarabenii, la care, peste dr. Daniel Ciugureanu, repede demonetizat, Inculeţ câştigase o mare autoritate, singurul care putea să înfrâneze spirite ţărăneşti naive, de croială hotărât şi dârz revoluţionară.

Ideea asociaţiei „provinciilor” răsări numai ceva mai târziu şi nu putu să se menţină. Lipsea şi mai departe unitatea de vederi. Pe când Mihali era, în septembrie, pentru Ministerul Naţional, Goldiş, cel mai cult dintre conducătorii ardeleni, părea că se îndreaptă spre liberali, pe când Şt. C. Pop, aprigă fire luptătoare, făcut din stâncă, aproba rezervele lui Iorga. Aceasta fără a mai vorbi de Lucaciu, legat, cum am văzut, de liberali. Bănăţenii se ţineau de o parte.

O manifestaţie autoritară se produse în octombrie, când Maniu dădu „comunicatul” prin care, cu toată gratitudinea faţă de dinastie, se protesta contra unui guvern „neconstituţional” de Constituţie va vorbi el şi după ce nu va recunoaşte pe cea nouă a României -, fiindcă nu cuprindea „factorii politici ai ţării”, şi i se răspundea de rege că „şi prin mai grele împrejurări a trecut Coroana”. Dar, pe chestia semnării, Ministerul generalilor se retrăgea (1919).

Era de urgentă necesitate a se pune în loc ceva, nu numai pentru a se fixa situaţia internaţională a României, dar şi pentru a se păstra o ordine internă aşa de ameninţată. După discuţii care ameninţau să se eternizeze, Iorga impuse blocul „naţional şi democrat” al provinciilor cu naţionaliştii, ţărăniştii având să se adauge şi ei; se alcătui şi o comisiune de program comun (25 noiembrie). Era o idee care se propunea şi din alte părţi, şi de Nistor.

Goldiş refuzând prezidenţia Camerei, pe care o va reclama pe urmă, fu ales Vaida, dar el trecu, după dorinţa regelui, care-l prefera lui Maniu, la preşedinţia Consiliului. Aceia a Camerei o cuceri, şi cu ajutorul basarabenilor şi bucovinenilor, numai a unei părţi din ardeleni, ceilalţi fiind opriţi de Maniu, Iorga, şi el avea să se lovească, după sfârşitul, din cauza lui, a încercării cu Averescu, de vădita nemulţumire şi a lui Vaida.

Totuşi „regăţenii” se arătau deosebit de prevenitori faţă de noii lor tovarăşi şi, admiţând un Minister cu M. Popovici, cu aprinsul Aurel Vlad, plus Nistor şi Inculeţ, pe lângă ţărăniştii Mihalache, Borcea şi „socialul” Lupu, votară pentru locul de Primat al României pe episcopul Miron de Caransebeş. Dar de la început o luptă se deschise, peste capul ministrului de Război, impus de rege, generalul Ioan Răşcanu, între membrii ardeleni ai Guvernului şi generalul Presan, cu necruţătorul lui consilier, colonelul Antonescu, acuzaţi că se amestecă în libertăţile ţării de peste munţi.

Ţinându-se la o parte după plecarea în Apus a lui Vaida, care lăsă răspunderea stângaciului uriaş Şt. C. Pop, Maniu lucra, în acest timp, la adăpost de orice învinuire, la alcătuirea partidului „regnicolar”, în fruntea căruia, cu o necontestată autoritate, înţelegea să stea. Mergându-se, după vacanţă, la serbările Universităţii, romanizate, din Cluj, Pop era pentru o prorogare fără termen a Parlamentului până la venirea lui Vaida. Şedinţele fură reluate şi, făcându-se un comitet comun de organizare, i se dădu lui Maniu satisfacţia unei prezidenţii pe care el o reţinu, dar n-o exercită.

Pe când Lupu pregătea legea jandarmeriei şi Mihalache făcea să se elaboreze o mai largă lege agrară, pe care Suveranul nu voi s-o primească, activitatea miniştrilor ardeleni se cheltuia în măsuri de administraţie şi în discursuri. Nistor putea spune deci, în februarie 1920: „răul vine de la miniştrii provinciilor: nu cunosc ţara şi nu pot guverna”. Aşa credea şi regele.

El cerea, cum s-a văzut, imperios retragerea Guvernului, chiar în lipsa preşedintelui de Consiliu, care nu răspundea la rechemarea sa. După dorinţa lui Iorga, care căuta o platformă de retragere, proiectul de lege agrară, neiscălit de Suveran, se citi ca propus din iniţiativa parlamentară. Din nou Maniu se păstra într-o atitudine de făţişă dezaprobare. Când se prezentă noul Minister, el luă primul loc la atac, dar era vădit că nu-şi apără cauza sa. Această cauză era a continuării, cu elemente aduse de aiurea, a vechiului partid naţional ardelean. Hotărârile de la Alba Iulia, Sfatul de la Sibiu, o simplă Constituantă de ratificare erau punctele la care ţinea.

Întors după căderea Cabinetului său, Vaida însuşi se ţinu în rezervă, gata de o înţelegere cu noul şef de guvern. Comitetul ce se formase se dizolvă prin retragerea lui Maniu, care nu ţinu seamă de dorinţa, manifestată la un prânz de solidaritate, de a se face partidul care să cuprindă revendicaţiile populare în spirit naţional. În apărarea regimului din noiembrie 1919, de altfel, şovăieli se vădiseră la reprezentanţii celorlalte provincii: după cererea expresă a regelui, şi Inculeţ şi Nistor rămaseră în noul Cabinet.

De a doua zi, la 2 aprilie, Goga dizolvase Consiliul Dirigent, de altfel compromis prin abuzuri, al foştilor săi tovarăşi, naţionalii. Aclamat de mulţime, Vaida vorbi atunci de „tactica” sa, de „democraţia” pe care înţelegea s-o păstreze. Alegerile, în care Averescu nu promisese ce se dorise, cereau o lămurire. Ea se încercă într-o mare adunare la Alba Iulia. După multe discuţii, şi cu prezentarea unui program, cu afirmarea, de Goldiş, că partidul naţional, fiind şi „cel mai ţărănist”, trebuie să se „extindă”, se ajunse -, sub presiunea tineretului -, la formula „colaborării cu partidele democratice care au aceleaşi idei şi acelaşi sistem”. Se refuzase până şi titlul de „opoziţie unită”. Se menţinu doar un cartel electoral pe alocurea.

În Parlamentul cel nou (1920), o „unire” se impuse totuşi, păstrându-se de Maniu aceiaşi iluzie de anexare a colaboratorilor. Dar negociaţii separate se ţineau în toate părţile, ţărăniştii, din partea lor, cerând a se păstra în titlu denumirea lor socială. Nu lipseau, de altfel, nici firele către Averescu. Ceea ce trebuia să oprească fuziunea era însă rolul pe care îndărătnicia misteriosului Constantin Stere şi-l căpătase la ţărăniştii socotiţi de dânsul ca inferiori sub toate raporturile. Rolul ce-l juca aduse astfel retragerea lor din asociaţia care ajunsese a se cunoaşte sub numele de „Federaţia Naţională”. În iulie 1921 el fusese strecurat în clubul partidului pe care înţelegea să-l domine. De două ori aducându-se în Cameră documentele scrise ale trădării sale cu Berlinul, Maniu trebui să recunoască actul criminal.

Din partea sa, Ion Brătianu era dispus atunci, la 1921, să colaboreze cu naţionalii şi cu ceilalţi din provincii, nu însă cu ţărăniştii. Am văzut cum, pe o chestie de mandate, planul, dorit de rege, căzu. Ardelenii răspunseră prin închiderea (retragerea) lor în Ardeal (1922), atunci când nu o dată, prin vizita „Asociaţiei” la Bucureşti, prin pelerinajul la Putna al episcopiilor, acest Ardeal însuşi arăta că nu înţelege o astfel de duşmănoasă separaţie. M. Popovici propunea deschiderea la Alba Iulia a unui contra-Parlament, căci Maniu declarase Suveranului că nu recunoaşte produsul unor alegeri falsificate.

Negociaţii noi cu generalul Averescu nu aduseră nici un rezultat. Începea să se introducă un tricolor ardelean, cu colorile în lat. Fuziunea cu ţărăniştii era acum încheiată, când Stere, solid înfipt în partidul său, o rupse (1923). Alte negocieri, mult prelungite, începuseră din îndemnul lui Argetoianu, asociat cu Iorga, şi ele vor duce la o situaţie ambiguă (ianuarie 1925), în care conducerea era făgăduită şi acestuia şi lui Maniu, care se potrivi aşa încât în domeniul practic s-o tragă întreagă la sine.

Perspectiva succesiunii liberalilor era asigurată. Regele, întâlnind la M. Cantacuzino pe Maniu, care nu voise să ceară o audienţă, o făgădui şi prin Argetoianu. Iorga fu adus a propune un guvern Maniu. Dar i se încredinţa o listă fără ţărăniştii care trebuiau să fie asociaţi, şi ţărăniştii făcură acelaşi lucru. S-a pretins că s-a descoperit decretul de numire, apoi rupt, al şefului naţional.

Acesta se găsi uimit înaintea instalării la guvern a generalului Averescu, care atrăsese, după dorinţa regelui, pe trei dintre ardeleni: Goldiş, I. Lupaş, Ioan Lapedatu (martie 1926). Ameninţat, un moment, să rămână singur, Maniu, care spunea pitoresc că socotise „a fi şi prins pasărea cu căciula”, se refăcu în Ardeal între ai săi. După frământări din alegeri, în care se înlăturară aderenţii lui Iorga, se luară, în înţelegere cu Argetoianu, cu Lupu, care erau şi ei condamnaţi, a fi excluşi, toate măsurile pentru fuziunea cu ţărăniştii, care şi fu votată, fără chemarea Congresului, într-un simplu comitet, în septembrie (1926). Era acuma un partid, dar nu şi o putere de a guverna.

Noua guvernare a lui Brătianu păru că va aduce o înţelegere în opoziţie. Ea nu putea fi primită de partide ponderate, când se chema Ardealul la revoluţie, când se anunţa sosirea miilor de ţărani la Bucureşti, unde se luaseră măsuri pentru izbucnirea celeilalte mişcări (martie 1928). În curând Regenţa nu mai avea energie, după ce şeful ei adevărat, Buzdugan, murise (octombrie 1929), şi înlocuirea, peste dorinţa reginei şi propunerea generalului Presan, cu o rudă apropiată a lui M. Popovici, magistratul C. Sărăţeanu, paşnic bibliofil, stârnise mari nemulţumiri, fără a fi crescut cu ceva autoritatea Consiliului Suprem. După ce moartea lui Ion Brătianu liberase pe asociaţii din 1926 de groaza lui, slaba guvernare a fratelui, Vintilă , deschidea toate speranţele. În zadar se prezintă Regenţei soluţia Averescu-Iorga. Ea cedă şi chemă pe Maniu singur la cârmă.

Triumful fu de o vulgaritate fără pereche, provocându-se scene aproape de anarhie. Douăzeci şi unu de miniştri se înşirau, cu Sever Dan, (Sever) Bocu, compromisul dr. Dobrescu, cu D.R. Ioaniţescu, dibaci organizator de mase, care se dovedi şi un bun specialist ca subsecretar. Stere cuteză să ţintească la preşedinţia Camerei. Dar se vădi repede că a cuceri puterea nu înseamnă a o şi putea exercita. Situaţia financiară era catastrofală, şi trebuiră primite condiţiile draconice ale acelui împrumut supravegheat, de sub care Guvernul ştiu să se sustragă pentru a umple golurile bugetului ordinar. Preşedintele Consiliului figura, dar nu guverna. Liniştea se menţinea cu greu. Studenţii baricadaţi la Societatea mediciniştilor şi litere, în aprilie, luptau cu armata.

Pe de altă parte, tot mai important se afirma rolul lui Stere, sprijinit pe fanaticii săi din Basarabia, cu care se va declara gata la nevoie să facă un nou „adevărat partid ţărănesc”. Din Iaşi, la 1922 încă, el fusese cerut să revină la Universitate. Noua lege administrativă, de caracter sovietic, îndrăznea el să voiască a o impune Regenţei, care izbuti să capete schimbări numai sub ameninţarea că Guvernul va fi silit să plece (1929). Trebuiră manifestaţii, la Teatrul Naţional, la Senat, pentru ca acela care a ţinut să lase şi posterităţii printr-un lung şir de memorii dictate sub forma romanţată istoria, în mare parte falsificată, a aventurilor vieţii sale, să fie rechemat la simţul unei realităţi pe care se făcea că o uită.

În acest timp, legăturile cu prinţul Carol continuau şi din partea lui Averescu, a lui Goga, care declara că „Regenţa nu funcţionează”. În Ardeal ţăranii care ocupau trenurile strigau: „Azi să se schimbe guvernul, azi!” şi: „Maniu azi şi aici!”. Spre 7 iunie noaptea, un avion aducea la Cotroceni pe acela în care unii, şi Iorga, pentru a nu se călca jurămintele, vedeau pe regentul unic, dar care se privea din acea clipă chiar ca fiind Carol al II-lea, rege al României.

Check Also

Luptele politice româneşti din 1790-1792

Importanţa luptei politice româneşti Lupta politică românească din anii 1790-1792 se dă la nivelul raporturilor …

Dezvoltarea luptei antifeudale şi naţionale a maselor româneşti după încorporarea principatului Transilvaniei şi Ungariei în 1848

Dieta privilegiaţilor întrunită la Cluj la 17/29 mai 1848 a votat, fără să ţină seama …

Luptele lui Ştefan cel Mare cu turcii. Bătălia de la Vaslui (1475)

În momentul în care Ştefan cel Mare se hotărâse la lupta deschisă cu Imperiul otoman, …

Avântul revoluţionar din România. Eroicele lupte din ianuarie-februarie 1933

Avântul luptelor revoluţionare în primii ani ai crizei economice Reducerea nivelului de trai al oamenilor …

Lupta antiotomană a ţărilor române în a doua jumătate a secolului al XVII-lea

Alianţa Moldovei cu Rusia Alianţa celor trei ţări române sub egida Transilvaniei, care a funcţionat …