Moldova în timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1431)

În urma campaniei întreprinse de Mircea cel Bătrân în Moldova, la începutul anului 1400, Iuga vodă a fost înlăturat din domnie, iar locul său a fost luat de Alexandru - numit mai târziu în cronici „cel Bun” - fiul mai mare al lui Roman I. Îndelungata domnie a lui Alexandru cel Bun constituie o perioadă de însemnate realizări în consolidarea statului şi a relaţiilor feudale în interior, în politica internaţională, Moldova a devenit acum un factor important.

Domnia lui Alexandru este o perioadă relativ liniştită din istoria Moldovei. Intervenţiile dinafară ale oştirilor feudale au fost rare, iar invazii ale tătarilor din stepele pontice nu sunt amintite în izvoarele istorice. În această vreme, Moldova se găsea la adăpost de primejdia otomană, ca urmare a luptelor de stăvilire la Dunăre a pericolului turcesc, purtate de Ţara Românească. Datorită dezvoltării meşteşugurilor şi comerţului, oraşele au cunoscut o vreme de prosperitate.

Această lungă perioadă de stabilitate politică şi de prosperitate în diferite ramuri ale economiei a permis domniei să ia diferite măsuri în vederea consolidării statului feudal şi pentru a mări prestigiul domnului. Atât în domeniul organizării sfatului domnesc, cât şi în acela al administraţiei teritoriale, Alexandru moştenise de la predecesorii săi unele realizări, pe care le-a completat şi consolidat. Diferite instituţii feudale au luat naştere şi s-au dezvoltat pe aceleaşi baze şi în aceleaşi condiţii ca şi în Ţara Românească. De aici rezultă marea lor asemănare. E posibil ca în multe privinţe Alexandru să fi. urmat exemplul vecinului său Mircea cel Bătrân.

Pentru a apăra teritoriul ţării faţă de invaziile dinafară şi a asigura „ordinea” feudală în interior, domnii din a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi din primele decenii ale secolului al XV-lea au construit o reţea de cetăţi, iar în alte centre importante, ca, de pildă, la Iaşi, Hârlău, Vaslui, Bârlad şi altele, au ridicat curţi, care erau şi puncte de concentrare a forţelor militare ale domniei.

Din puţinele documente păstrate din ultimii ani ai secolului al XIV-lea se constată în calitate de colaboratori ai domniei la conducerea statului un număr de mari proprietari de pământ, numiţi uneori viteji. În afară de aceştia, existau o serie de alţi mari boieri dregători, dintre care un rol important aveau vornicii curţilor provinciale şi starostii sau pârcălabii cetăţilor din ţară.

Sistemul de coordonare a activităţii acestor dregători teritoriali era greoi, nepractic şi complica sarcinile domniei. Pe de altă parte, prezenţa la curte a dregătorilor regionali dăuna bunului mers al administraţiei locale. Aceste dificultăţi l-au determinat pe Alexandru să ia unele măsuri în domeniul funcţionării aparatului de stat. În primul rând, a scos din sfatul domnesc pe vornicii şi staroştii regionali.

A urmărit apoi să aibă în permanenţă în jurul său un grup de boieri dregători, care să dirijeze activitatea slujitorilor de la curte. Se menţionează în această vreme în documente funcţiile îndeplinite de unii din aceşti dregători, aflaţi în serviciul personal al domnului, în calitate de stolnici, vistieri, ceaşnici, postelnici şi logofeţi. Unele din aceste dregătorii fuseseră create, probabil, în timpul domniilor anterioare.

Cancelaria domnească a fost mai bine organizată; ea cuprindea un număr mai mare de grămătici, iar logofătul a devenit un dregător de frunte. Tot în timpul domniei lui Alexandru cel Bun s-a stabilit şi formularul privilegiilor emise de domn pentru boieri sau mănăstiri, care s-a păstrat şi în veacurile următoare. Prin aceste privilegii se precizau mai clar decât înainte raporturile dintre domn şi boieri, pe de o parte, şi dintre aceştia şi ţăranii dependenţi, pe de alta.

În izvoare lipsesc informaţiile în legătură cu împărţirea administrativă a ţării în această vreme. Prima menţiune documentară apare la câţiva ani după moartea lui Alexandru. Este foarte probabil că ea nu s-a putut efectua în perioada de lupte şi de anarhie feudală care a urmat după 1432. E cu mult mai sigur că în această privinţă Alexandru cel Bun a completat unele măsuri luate încă de înaintaşii săi. În jurul cetăţilor şi a curţilor regionale s-au organizat ţinuturile şi ocoalele.

Până în anul 1407, Alexandru a împărţit puterea cu fratele său Bogdan, care îi era asociat la domnie. În această perioadă, s-au manifestat din plin tendinţele anarhice ale marilor feudali. Boierul Costea, de pildă, aflat în Polonia în 1402, dădea un act prin care se angaja să fie credincios regelui, să mai atragă şi pe alţi nemulţumiţi din Moldova şi să constrângă pe domn să păstreze credinţa faţă de regele Poloniei.

Urmărind relaţiile domnului cu biserica - ca şi pe acelea cu boierii - se poate constata aceeaşi lipsă de autoritate a domniei în primii ani de guvernare ai lui Alexandru, precum şi consolidarea ei ulterioară. În anul 1407, în titulatura unui document dat mănăstirii Neamţ, mitropolitul Iosif menţiona pe domn în locul al doilea - după el - şi trimitea, în numele acestuia, pentru a face ordine în gospodăria sus-numitei mănăstiri, un dregător al domniei.

În 1428, când subordona mănăstirii Bistriţa un număr de 50 de biserici din diferite sate, Alexandru dispunea însă ca „nici un mitropolit, nici slugile lui, nici dregătorii lui, să nu se amestece”. Se vede de aci că, între 1407 şi 1428, autoritatea domnului în interiorul statului se întărise considerabil. Predecesorii lui Alexandru cel Bun se străduiseră să organizeze ierarhia bisericească a Moldovei, din care cauză intraseră în conflict cu patriarhia din Constantinopol. Pentru a înlătura dificultăţile care izvorau din această situaţie, în anul 1401, Alexandru a intrat în tratative cu patriarhia şi - în urma unei anchete făcute de câţiva prelaţi, printre care şi Grigore Ţamblac - a reuşit să obţină recunoaşterea lui Iosif ca mitropolit al Moldovei.

Alexandru cel Bun a acordat un sprijin deosebit bisericii, înzestrând mănăstirile Neamţ, Bistriţa, Probota şi Moldoviţa cu numeroase sate, moii şi pescării, în timpul domniei lui Alexandru, s-a mai organizat, pe lângă episcopia de Rădăuţi - existentă încă din a doua jumătate a secolului al XIV-lea - o altă episcopie, la Roman. În 1401, domnul aproba înfiinţarea unei episcopii armene la Suceava.

Datorită legăturilor sale cu Polonia şi cu Lituania, Alexandru a făcut unele concesii catolicismului, ca şi unii din înaintaşii săi. Succesiunea la tron constituia o problemă spinoasă şi putea dezlănţui tendinţele anarhice şi centrifuge ale marii boierimi, aşa cum se întâmplase către sfârşitul secolului al XIV-lea. În actele date de el, Alexandru a arătat limpede voinţa sa de a se ajunge la o transmitere regulată a tronului, desemnând ca urmaş pe fiul său mai mare, Iliaş.

Alexandru cel Bun a urmărit să înalţe prestigiul domniei atât în interior, faţă de boierime, cât şi în cadrul relaţiilor internaţionale, prin încheierea unor legături de familie cu suveranii străini, legături care aveau şi o deosebită importanţă politică. Căsătoria sa cu Rimgailla, sora lui Vitold, marele cneaz al Lituaniei, şi a fiului său Iliaş cu Marinca, cumnata regelui Poloniei, Vladislav Iagello, urmăreau astfel de scopuri.

Începutul domniei lui Alexandru cel Bun coincide cu un moment critic în desfăşurarea relaţiilor dintre Ungaria şi Polonia, între care existau contradicţii puternice. Instalarea lui Alexandru ca domn al Moldovei s-a făcut împotriva voinţei feudalilor poloni şi lituanieni. Marele cneaz al Lituaniei, Vitold, susţinea ca pretendent la tronul Moldovei pe Ivaşcu, fiul lui Petru I, refugiat la curtea sa.

La 25 martie 1400, numai la câteva luni de la înscăunarea lui Alexandru, Ivaşcu depunea jurământul de omagiu regelui Vladislav Iagello şi marelui cneaz al Lituaniei, Vitold Actul său, plin de renunţări, nu a avut nici o urmare. Din cauza mişcărilor ţărăneşti, feudalii poloni şi lituanieni nu au putut interveni pentru a-şi impune în Moldova protejatul şi au ajuns la convingerea că este preferabil să trateze cu noul domn.

În 1401, Alexandru reluase legăturile cu Vitold, iar la 2 martie 1402 el da din Suceava un act, prin care se recunoştea vasal al regelui Poloniei, Vladislav Iagello. Nu se cunoaşte atitudinea adoptată de Alexandru în vremea tulburărilor provocate de Svidrigaillo în Podolia; la scurt timp după prăbuşirea planurilor acestuia şi după fuga sa la cavalerii teutoni, domnul Moldovei, însoţit de un numeros grup de boieri, s-a prezentat, în august 1404, la Cameniţa, unde a depus jurământul de omagiu faţă de regele polon, reînnoind actul în 1407, la Liov. În anul următor, el a acordat un larg privilegiu comercial negustorilor din acest oraş şi din alte părţi ale regatului polon.

Relaţiile dintre Polonia şi Ungaria se înrăutăţiseră foarte mult în această vreme. Regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, ajuta acum pe cavalerii teutoni, cei mai înverşunaţi duşmani ai statului polon, şi plănuia cu ei readucerea Moldovei la vechea stare de dependenţă faţă de statul feudal maghiar. Victoria obţinută de oştile regelui Vladislav la Grunwald (1410) a pus capăt puterii acestora în regiunile baltice. La această luptă hotărâtoare au participat şi ostaşi moldoveni. După luptă, marele magistru al cavalerilor teutoni a fost constrâns să încheie, în februarie 1411, pacea de la Torun cu Polonia. Ostilităţile polono-maghiare au continuat şi după această dată.

În mai 1411, se încheie la Roman un tratat între domnul Moldovei şi regele Poloniei, în scopul unei apărări comune împotriva Ungariei. Cu câteva zile mai înainte, Mircea, domnul Ţării Româneşti, făcuse acelaşi lucru. Ambii domni se străduiau să menţină echilibrul în politica internaţională din această parte a Europei, căci schimbarea acestui echilibru ar fi constituit o mare primejdie pentru Moldova şi Ţara Românească. Spre a face faţă unei agresiuni a feudalilor maghiari, Alexandru trimite în ajutorul Poloniei un alt corp de ostaşi, care, în 1411, staţiona undeva pe Vistula.

Cheltuielile mari făcute de regele polon în timpul războiului cu ordinul teutonic îi sleiseră vistieria. Domnul Moldovei l-a împrumutat cu suma de 1.000 de ruble de argint, pe care Vladislav s-a obligat să i-o restituie în termen de doi ani sau să-i dea Pocuţia, cu oraşele Sniatyn şi Colomeea. Zdrobirea cavalerilor teutoni, greutăţile prin care trecea statul feudal maghiar şi perspectivele unei intervenţii în Imperiul otoman, sfâşiat de criza politică internă, au determinat în cele din urmă pe Sigismund de Luxemburg să ajungă la o înţelegere cu Polonia, cu care a încheiat tratatul de la Lublau, în 1412.

În acest tratat se prevedea participarea statelor contractante la o acţiune comună împotriva turcilor, la care trebuia să ia parte şi Alexandru cel Bun. În caz contrar, Moldova urma să fie împărţită între Polonia şi Ungaria. Mai târziu, sub diferite pretexte, Sigismund de Luxemburg a cerut în mai multe rânduri să se aplice prevederile acestei clauze, dar feudalii poloni s-au opus.

În războaiele ulterioare purtate de Polonia cu ordinul teutonic, Moldova a continuat să ajute pe poloni. În 1414, trupe moldovene au luptat din nou, alături de cele polono-lituaniene, împotriva teutonilor. În acelaşi timp, delegaţii Moldovei au participat la conciliul de la Constanţa, unde au prezentat un punct de vedere comun cu solii lui Vitold, respingând învinuirile aduse de teutoni.

Mai târziu, în 1422, ostaşii moldoveni, trimişi de Alexandru în ajutorul polonilor, s-au distins în mod deosebit la asediul cetăţii Marienburg. Vitejia acestui corp de cavalerie moldoveana este relatată cu admiraţie în cronica lui Dlugosz. Se vede, deci, că Alexandru cel Bun şi-a respectat obligaţiile înscrise în tratatele încheiate. La rândul său, el avea nevoie de sprijinul militar şi politic al regelui polon, nu numai pentru a dejuca planurile de dominaţie ale regelui Sigismund, dar şi împotriva turcilor.

În anul 1420, când turcii au atacat Moldova, Alexandru a cerut în trei rânduri ajutor regelui Vladislav. Acesta a poruncit dregătorilor din regiunea de sud a ţării, precum şi lui Vitold, să adune oşti spre a veni în sprijinul Moldovei. Nu se ştie dacă acest ajutor a sosit sau dacă a ajuns la timp. În 1426, conform înţelegerii de la Lublau, trupe moldovene şi polone au aşteptat la Brăila timp de două luni sosirea contingentelor maghiare, spre a porni lupta pentru apărarea Ţării Româneşti împotriva agresiunii otomane. Ajutorul lui Sigismund însă nu a sosit.

În această vreme, datorită luptelor dintre Dan al II-lea şi Radu Praznaglava, situaţia din Ţara Românească era destul de tulbure. În împrejurări puţin cunoscute, pentru a împiedica căderea în mâinile turcilor a Chiliei - cetate de o deosebită importanţă economică şi strategică pentru Moldova - trupele moldovene au ocupat-o. Faptul acesta a provocat duşmănia lui Dan al II-lea împotriva vecinului său de peste Milcov. Domnul Ţării Româneşti era aliatul lui Sigismund de Luxemburg, care intenţiona să aducă aci şi în alte cetăţi ale Ţării Româneşti pe cavalerii teutoni.

La întrevederea de la Luck, din 1429, cu regele Poloniei, Sigismund de Luxemburg a adus noi învinuiri domnului Moldovei. Regele Vladislav i-a luat apărarea şi răspunsul dat de dânsul regelui Ungariei a produs o deosebită satisfacţie în rândurile delegaţilor moldoveni. Tot la Luck, Sigismund de Luxemburg a tratat cu Vladislav Iagello şi cu Vitold problema restituirii Chiliei, obţinând ca această chestiune să fie discutată de o comisie de arbitraj, dar delegaţii lui Sigismund nu s-au prezentat. Anexarea Chiliei la Moldova şi insuccesul tratativelor lui Sigismund au mărit duşmănia lui Dan al II-lea împotriva acestei ţări. În două rânduri, în 1429 şi 1430, oştile sale au pătruns pe teritoriul moldovenesc şi l-au devastat.

În ultimul an de domnie, atitudinea domnului moldovean faţă de vecinii săi de la nord s-a schimbat. Ca şi predecesorii săi, Alexandru şi-a dat seama de primejdia pe care o constituiau pentru Moldova planurile lui Vladislav Iagello, de întărire a monarhiei polone şi de transformare a ei dintr-o federaţie de state, slab legate între ele, într-un stat unitar. Aceste planuri contraziceau, pe de altă parte, năzuinţele legitime ale populaţiei ruse şi ucrainene, supuse de panii poloni şi lituanieni, de a-şi recâştiga independenţa pierdută. Primejdia a determinat strângerea legăturilor dintre domnul Moldovei şi cnejii ruşi din Podolia.

După moartea lui Vitold, în octombrie 1430, a ajuns mare cneaz al Lituaniei Svidrigaillo, fratele regelui Poloniei, care susţinea însă candidatura vărului său Sigismund. Sprijinit de populaţia rusă, Svidrigaillo a început lupta pentru separarea Lituaniei de Polonia. Împotriva acestei ţări s-a format o coaliţie, în care intrau Moldova, Lituania şi cavalerii teutoni. Aliaţii nu au întreprins însă o acţiune bine coordonată împotriva Poloniei şi au fost înfrânţi pe rând.

Oştile lui Alexandru au pătruns în regiunile de sud ale Poloniei, dar au fost învinse. Un armistiţiu s-a încheiat la 1 septembrie 1431. Cu această ocazie, Sigismund de Luxemburg a reînnoit propunerile de a se împărţi Moldova. Ele au fost respinse de regele Poloniei, care nu dorea întinderea statului feudal maghiar spre gurile Dunării. La scurt timp după aceste evenimente, la sfârşitul anului 1431, Alexandru a murit.

Domnia lui are în istoria Moldovei o însemnătate deosebită. Ca şi contemporanul său Mircea cel Bătrân, Alexandru a fost o mare personalitate. El a reuşit timp îndelungat să stăvilească tendinţele anarhice şi centrifuge ale marii boierimi, să consolideze domnia şi aparatul de stat. Ca domn feudal, el a sprijinit consolidarea relaţiilor feudale, a favorizat creşterea marii proprietăţi şi a urmărit să câştige sprijinul bisericii, căreia i-a făcut numeroase danii. În domeniul relaţiilor externe, el a luptat pentru menţinerea independenţei ţării sale, folosind contradicţiile dintre puterile vecine.

Check Also

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Epilogul acţiunii eteriste în Moldova

Conducătorii trupelor eteriste din această provincie, C. Pendedeca (ce fusese trimis de Ipsilanti în luna …

Campania regelui Ioan Albert în Moldova (1497)

Pregătită din vreme, campania regelui Ioan Albert din toamna anului 1497 a reprezentat pentru Moldova …

Manufacturile în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea

Apariţia manufacturilor este semnul premergător al orânduirii capitaliste. „Atelierele cu un număr de muncitori mai …