Moldova în timpul domniei lui Mihail Sturdza (1834-1849)

Moldova n-a avut în cursul perioadei regulamentare până la 1849 decât un singur domn, pe Mihail Sturdza, numit de Poartă la propunerea Rusiei, la 22 martie 1834. Combătut tot atât de violent ca şi Alexandru Ghica, el a ştiut însă să domine opoziţia, reuşind să scape fără nici o pagubă şi din revoluţia din 1848. Avea 39 de ani când a fost numit domn.

Spirit vioi şi practic, remarcabil prin cunoştinţele sale şi prin talentul de vorbitor, el a fost un autentic reprezentant şi apărător al clasei sale. Deşi moştenitor al unor moşii întinse, nu s-a folosit de talentele sale decât pentru a se îmbogăţi şi mai mult, prin orice mijloace, prin moşteniri abil pregătite (ca aceea, imensă, de la T. Balş), prin cotropiri de proprietăţi, mai ales mănăstireşti şi răzăşeşti, prin arenda vămilor şi ocnelor, prin luarea în întreprindere a lucrărilor publice sub numele altora şi prin judecăţi nedrepte.

Deşi bun organizator, el a fost însă, pe bună dreptate, acuzat că a ştiut să tragă folos personal chiar şi din lucrările publice care constituie de fapt incontestabilul său merit, ca, de exemplu, din construcţia şoselelor care treceau pe moşiile sale şi din pavarea Iaşilor. Adversarii mai aveau dreptate să-l acuze că, pentru a-şi aranja mai uşor afacerile, s-a înconjurat de oameni venali şi docili, ca, de pildă, de Canta, nepotul mitropolitului Veniamin, prin care şi-a însuşit, sub forma unui schimb extrem de avantajos, moşiile din Bucovina ale Mitropoliei Moldovei.

Prin căsătoria sa cu fiica lui Şt. Vogoride, principe de Samos, şi-a asigurat un apărător influent la Poartă. A putut astfel să ţină în frâu marea boierime, intrigantă şi turbulentă, dar a şi servit-o. Dincolo de conflictele şi interesele personale, marea boierime ştia că Mihail Sturdza este cel mai vajnic apărător al privilegiilor ei de clasă. Aşa a putut să se menţină în scaun până în 1849.

Primele dificultăţi ale lui Sturdza au fost provocate de situaţia financiară. Pentru a-şi acoperi cheltuielile de învestitură, ca şi Alexandru Ghica, el a cerut Adunării sporirea listei civile cu 400.000 de lei şi o indemnizaţie de 1.200.000 pentru cheltuielile de la Poartă. Aceste sume au dezechilibrat bugetul pe anul 1835. Pentru acoperirea deficitului, s-a propus majorarea capitaţiei cu 10 lei, dar Curtea de la Petersburg n-a admis decât o majorare de 3/10 din capitaţie, adică de 9 lei. Afară de aceasta, ţara era ameninţată de foamete, în urma secetei din 1834. Pentru a cumpăra cereale şi a le împărţi locuitorilor, guvernul a cerut mănăstirilor un împrumut şi a suspendat plata despăgubirii datorate boierilor pentru scutelnici. Mai târziu, Sturdza a fost acuzat că a întrebuinţat aceşti bani în scopuri personale.

Nerăbdător să-şi achite cât mai repede datoriile, Sturdza a recurs la toate mijloacele de care se serviseră fanarioţii pentru a face bani: dregătoriile au fost scoase la mezat; dreptatea vândută cui dădea mai mult; Mitropolia silită să schimbe mai multe moşii din Bucovina în valoare de 50.000 de galbeni cu una singură din Moldova, a lui Sturdza, evaluată la 13.000 de galbeni; vânzarea titlurilor nobiliare şi întrebuinţarea corvezilor publice pentru construcţia palatului său de la Socola şi a şoselei Mihăileni-Iaşi-Galaţi, care trecea pe moşia sa.

Marii boieri l-au denunţat curţilor suzerană şi protectoare, ambasadorului rus de la Constantinopol şi consulatului de la Iaşi. Mihail Sturdza a răspuns prin contramemorii în care, la rândul său, a atacat pe boieri pentru nesupunerea şi agitaţia lor anarhică. El a căutat îndeosebi să dea satisfacţie Curţii de la Petersburg cu privire la reprimarea ideilor de libertate, conformându-se cu exactitate şi zel instrucţiunilor primite în acest scop de la ea, mai ales că ele corespundeau propriilor sale principii politice. Astfel, pentru a da guvernului ţarist o probă de sinceritate, s-a grăbit să mute pe cei doi fii ai săi şi pe Mihail Kogălniceanu, trimişi pentru studii în Franţa, de la Luneville la Berlin, spre a-i feri de contagiunea ideilor revoluţionare din Franţa.

Sturdza a dat şi alte dovezi de abilitate politică. Textul Regulamentului organic, împreună cu legile din 1833 şi 1834 şi cu actul adiţional, a fost votat de Adunare fără nici o dificultate, la 1 aprilie 1835. Ameliorarea relaţiilor cu consulatul rus şi firmanul Porţii au încurajat pe Sturdza să lovească în adversarii săi. Şefii opoziţiei - C. Sturdza, Al. Sturdza şi Gheorghe Ghica - au fost surghiuniţi la moşiile lor. În acelaşi timp, şase deputaţi care semnaseră un memoriu adresat ţarului Nicolae I împotriva domnului au fost excluşi din Adunare şi s-a hotărât să se ţină alegeri parţiale pentru înlocuirea lor.

Dar, la intervenţia consulului general rus, Sturdza a renunţat la alegeri şi a admis ca cei şase deputaţi să fie judecaţi de Adunare. Condamnaţi de Adunare, ei au fost iertaţi de domn. Cei trei boieri surghiuniţi au fost de asemenea eliberaţi şi autorizaţi să se întoarcă la Iaşi. Cu toate că opoziţia n-a dezarmat, Sturdza a ieşit întărit din acest conflict, cum aveau s-o dovedească alegerile din 1837, care au dat o majoritate favorabilă domnului. Faptul că Sturdza a putut influenţa un corp electoral, format în mare majoritate din boieri mari, dovedeşte că a ajuns să-i domine.

Colaborarea lui Sturdza cu reprezentanţii Rusiei ţariste i-a adus avantaje materiale şi politice însemnate. Cu prilejul vizitei sale la Iaşi în august 1843, consulul general al Rusiei la Bucureşti, I. A. Daşkov, a aprobat toate măsurile propuse de domn: alegerea mitropolitului dintre cei doi episcopi, de Roman şi de Huşi, cum dorea domnul, şi nu dintr-un număr mai mare de candidaţi, cum propunea consulatul rus, bănuit că vrea să asigure alegerea stareţului mănăstirii Neamţ, Neonil, care era rus; majorarea listei civile cu 400.000 de lei vechi pe an; atribuirea taxei pe exportul de cereale, evaluate la 800.000 de lei vechi, domnului, jumătate pentru caseta lui particulară, jumătate pentru gratificaţii. Dar, mai ales, Sturdza a obţinut autorizaţia de a rezolva în sensul vederilor sale conflictul cu mitropolitul Veniamin.

La 23 martie 1839, Sturdza prezentase consulului general rus Ruckmann un proiect de lege cu privire la aplicarea art. 417 al Regulamentului organic, care obliga mitropolia şi episcopiile să-şi plătească datoriile în termen de zece ani. După expirarea acestui termen, nici un împrumut nou nu mai putea fi făcut fără aprobarea domnului şi a Adunării. Sensul proiectului era de a subordona statului gestiunea averilor mănăstireşti. Sturdza ar fi voit să supună acestui regim şi averile mănăstirilor închinate. Guvernul ţarist a aprobat proiectul, cu excepţia dispoziţiilor relative la mănăstirile închinate. Mitropolitul Veniamin s-a opus şi, la ameninţarea de a fi destituit, şi-a prezentat demisia (18 ianuarie 1842).

Sturdza s-a grăbit să primească demisia şi să informeze Adunarea, care nu s-a mulţumit să ratifice politica domnului, ci l-a încurajat să propună ca, pe viitor, Eforia şcoalelor şi a casei milelor să fie compuse numai din laici. Dar, în absenţa din ţară a lui Sturdza, care, la 3 mai 1842, plecase la Berlin, fracţiunea opoziţionistă, în frunte cu C. Conachi, a pornit o acţiune de reabilitare a lui Veniamin şi a pregătit împotriva lui Sturdza un memoriu, care urma să fie prezentat comisarilor rus şi turc, veniţi să ancheteze situaţia lui Alexandru Ghica din Ţara Românească.

Întors în ţară, Sturdza a declarat că mai curând abdică decât să admită rechemarea mitropolitului Veniamin şi, prin memorii explicative, a izbutit să obţină din partea guvernului ţarist declaraţia că renunţă la reînscăunarea mitropolitului, iar de la sinodul patriarhiei de la Constantinopol, câştigat de Vogoride cu 2.000 de galbeni, aprobarea tuturor schimbărilor. Meletie de Roman a fost ales mitropolit, iar Adunarea a votat, în 1844, legea administraţiei bunurilor bisericeşti, care echivala cu o secularizare.

La 31 ianuarie 1844, Mihail Sturdza a decretat dezrobirea ţiganilor statului şi mănăstirilor. Exemplul lui a fost urmat de Gheorghe Bibescu în 1847. „Propăşirea” lui Mihail Kogălniceanu a sărbătorit evenimentul printr-un supliment extraordinar, tipărit pe hârtie verde - „culoarea speranţei” - în care dezrobirea ţiganilor era socotită ca un mare act de dreptate şi moralitate. Autorii reformei au văzut mai ales folosul pe care economia îl putea trage din folosirea ţiganilor dezrobiţi ca lucrători în industrie şi ca birnici ai statului.

Check Also

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Epilogul acţiunii eteriste în Moldova

Conducătorii trupelor eteriste din această provincie, C. Pendedeca (ce fusese trimis de Ipsilanti în luna …

Campania regelui Ioan Albert în Moldova (1497)

Pregătită din vreme, campania regelui Ioan Albert din toamna anului 1497 a reprezentat pentru Moldova …

Manufacturile în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea

Apariţia manufacturilor este semnul premergător al orânduirii capitaliste. „Atelierele cu un număr de muncitori mai …