Moldova în timpul dominaţiei tătare şi formarea statului feudal Moldova

Dominaţia tătarilor în Moldova s-a exercitat mai puternic decât la sud de Carpaţi şi în sudul Dunării. La răsărit Carpaţi, tătarii au organizat anumite centre de administraţie proprie, au influenţat asupra vieţii politice şi economice a populaţiei locale şi au lăsat urme de cultură materială. Astfel, în satul Oţeleni a fost găsit un tezaur cu obiecte şi monede tătăreşti, cele mai târzii fiind din vremea hanului Toktai (sfârşitul secolului al XIII-lea).

În organizarea vămilor din Moldova s-au păstrat până târziu unele practici care îşi găsesc originea în vremea stăpânirii tătare. Termenul tarkan, prin care sunt desemnate în cele mai vechi documente moldoveneşti, din secolele XIV-XV, produsele scutite de vamă şi, în genere, scutirea de vamă, este de origină tătară; amintirea dominaţiei tătare s-a păstrat şi în unele toponimice din Moldova ca, de exemplu: Tătarca, Tătărani, Tătărăşani, Tătăreşti, Tătăruşi etc.

Deşi stânjenite în dezvoltarea lor, formaţiunile politice locale au continuat să existe şi să se dezvolte într-o oarecare măsură şi în vremea în care teritoriul de la răsărit de Carpaţi era sub dominaţia tătarilor. Faptul că sunt puţine ştirile privitoare la formaţiunile politice locale în perioada de apogeu a dominaţiei Hoardei de Aur, până către începutul secolului al XIV-lea, nu poate fi interpretat în sensul că ele au dispărut, deoarece se ştie că, în genere, izvoarele amintesc mai ales pe stăpâni şi mai puţin pe supuşi. De multe ori, pe aceştia îi găsim în documentele emise de cancelaria papală sau de cea a regatului maghiar sub denumirea generică de „schismatici”, „necredincioşi”, „brodnici”, uneori chiar sub numele de cumani, care erau obligaţi să însoţească pe tătari în expediţiile lor în Transilvania.

Pentru amintirea românilor sau a organizaţiilor lor sub numele de vlahi, sau în forme derivate din acest termen, au fost invocate în trecut două ştiri: prima din 1247 şi a doua din 1277. Unii istorici au considerat că sub numele Olaha - dat unui voievod întâlnit în 1247 de misionarul franciscan Giovanni da Pian del Carpine în drum spre curtea hanului - se ascunde, de fapt, un voievod român, ceea ce este foarte probabil; alţii au socotit că este vorba de un voievod rutean.

În perioada în care elemente feudale de la sud de Carpaţi participau la frământările politice din Transilvania şi Ungaria (în deceniul al VIII-lea al secolului al XIII-lea) o ştire din cronica lui Thomas Tuscus aminteşte, în anul 1277, un conflict între bruteni (probabil ruteni) şi români (Blaci) (foarte posibil de pe teritoriul din nordul Moldovei), care ar fi împiedicat pe primii să participe la luptele pe care le susţinea statul boem împotriva feudalilor maghiari şi germani.

Luate izolat, cele două ştiri menţionate sunt destul de vagi; numai pe baza lor nu se pot trage concluzii certe. Ţinând însă seama de faptul că ele sunt concomitente cu unele ştiri ce atestă rolul crescând al căpeteniilor politice din Ţara Românească şi că în izvoare apare, îndată ce se manifestă o slăbire a presiunii tătare (la începutul secolului al XIV-lea), menţiunea unor căpetenii politice locale destul de puternice, este în afară de orice îndoială continuitatea unor organizaţii politice pe teritoriul Moldovei în vremea dominaţiei tătare.

În urma unei oarecare reglementări a raporturilor dintre supuşi şi stăpânitori, cărora periodic li se dădeau anumite dări, a unei relative stabilităţi a societăţii de pe teritoriul Moldovei, papalitatea reia politica de expansiune a catolicismului la răsărit de Carpaţi. La 7 octombrie 1279, papa Nicolae al III-lea scria legatului său din Ungaria, Filip, episcop de Fermo, să organizeze episcopia Milcoviei, aşezată la hotarele tătarilor, unde de 40 de ani nu se mai aflau episcopi, nici alţi locuitori catolici, şi să cerceteze „veniturile” revenind scaunului apostolic, „dacă ar putea să rezulte vreunul”. În 1288, papa Nicolae al IV-lea trimitea călugări din ordinul predicatorilor în mai multe ţări din Răsărit, printre care şi în „Ţara Vlahilor”.

Slăbirea treptată a dominaţiei mongole, la sfârşitul secolului al XIII-lea, a făcut posibilă înviorarea vieţii economice. Aceasta se oglindeşte în documentele genoveze, singurele izvoare, de altfel, care vorbesc despre situaţia economică de pe teritoriul moldovean în jurul anului 1300. Negustorii genovezi, stabiliţi în a doua jumătate a secolului al XIII-lea la Vicina, au organizat aci un intens comerţ mai ales de tranzit şi au dominat, câtva timp, procesul de schimb pe întregul teritoriu din răsăritul României, în 1281, activitatea comercială a genovezilor de la Vicina depăşea ca valoare suma de 25.000 de florini lunar.

Negustorii din Pera trimiteau în 1281 la Vicina peste 1.000 suluri de postav lunar; se pomeneşte în contracte postavul „de Lombardia” sau cel „frâncesc”, adică bine cunoscutul postav produs în ţesătoriile din Flandra. Acest fapt arată că, la sfârşitul veacului al XIII-lea, regiunea gurilor Dunării forma unul din principalele centre ale comerţului prin care Genova îşi asigura uriaşele beneficii ce caracterizau activitatea negustorilor săi.

Amploarea comerţului genovez de la Vicina presupune în chip necesar existenţa în sudul Moldovei, în Dobrogea şi în şesul muntean, a unor stăpâni teritoriali care cumpărau cantităţi mari de postav, mătase, mirodenii şi vindeau genovezilor grâne, ceară şi miere. Interesaţi să vândă cantităţi cât mai mari de produse, ei căutau să ia în stăpânire noi pământuri.

O importantă ştire în acest sens cuprinde documentul din 4 octombrie 1332, emis de cancelaria papală, în care papa îşi manifestă grija pentru reorganizarea episcopiei catolice a Milcoviei. În document se spune că episcopia Milcoviei, ce se afla „în ţinuturile tătarilor”, şi teritoriul ei au fost devastate de tătari, catedrala dărâmată, „moşiile, bunurile şi drepturile episcopiei şi ale bisericii” cotropite de „puternicii acelor părţi” (a potentibus illarum partium).

Înainte, deci, de 1332, în urma unei năvăliri a tătarilor, avusese loc o uzurpare a drepturilor episcopiei Milcoviei, de către feudali locali. Aceştia sunt cumpărătorii mărfurilor de lux pe care le puteau desface în cantităţi atât de mari, încă din 1281, negustorii de la Vicina sau cei cu care colaborau tătarii pentru a prinde, în 1299, pe Ceaka, fiul lui Nogai, refugiat, după uciderea tatălui său, în „ţara românilor” (Avalac).

Comerţul practicat de genovezi făcea ca ei să obţină „câştigul principal... nu prin exportul propriilor produse ale ţării, ci prin intermedierea schimbului de produse între comunităţile nedezvoltate din punct de vedere comercial şi în general economic şi prin exploatarea ambelor ţări producătoare”. Acest gen de comerţ, cu izvorul său specific de beneficii, „decade... pe măsură ce progresează dezvoltarea economică a popoarelor pe care le exploata din ambele părţi şi a căror stare înapoiată constituia baza existenţei lui”.

Natura comerţului genovez atestă faptul că numeroasa clientelă a negustorilor de la Vicina nu era din mediul orăşenesc, ci feudal, cu alte cuvinte exclude existenţa unei pieţi pe teritoriul Moldovei şi al Ţării Româneşti. E vorba de acea treaptă de dezvoltare a forţelor de producţie care încă nu creează piaţa; rezultă că avem de-a face cu o dezvoltare economică (explicabilă prin slăbirea jafului tătăresc), încadrată în tiparele unei economii domeniale, producătoare de un „prisos” al muncii, care este sporadic aruncat în circulaţie.

Pe măsură ce slăbeşte dominaţia tătară - şi fenomenul e vizibil la sfârşitul secolului al XIII-lea - creşte autoritatea „puternicilor”, a feudalilor locali. Odată cu moartea lui Nogai (1299), în ansamblul raporturilor politice din regiunea carpato-dunăreană a avut loc o puternică prefacere, caracterizată prin intrarea în acţiune a unor noi forţe feudale, care se eliberează, profitând de criza Hoardei de Aur. Succesiunea lui Nogai este preluată de aceste forţe, mai întâi în sudul Dunării. Aci, Feodor Svetislav - înlătură pe Ceaka, fiul lui Nogai, şi se înscăunează pe tronul bulgar, sprijinindu-se îndeosebi pe feudalitatea vidineană. Începeau, astfel, să se emancipeze în primul rând regiunile care erau mai greu controlabile de către Hoardă.

Lupta dintre Ceaka şi Toktai, ajutat de Svetislav, înlesneşte şi ridicarea forţelor feudale de la nordul Dunării, care contribuie la formarea statului lui Svetislav şi fac ca acesta să se extindă pentru puţin timp (până la moartea lui, în 1322) şi asupra unei părţi din ţinuturile româneşti de la nordul Dunării. Era singura soluţie de protecţie împotriva Hoardei, compatibilă cu situaţia istorică de la începutul secolului al XIV-lea.

Stăpânirea lui Svetislav la nordul Dunării - destul de superficială - s-a fărâmiţat după moartea sa tot atât de repede după cum luase naştere. Cronicarul bizantin Nicefor Gregoras arată că Mihail, urmaşul lui Svetislav, a început să domnească peste Bulgaria „de dincoace de Dunăre”, adică de la sud de Dunăre. Reiese din cele spuse de cronicar că, la moartea lui Svetislav, imperiul efemer constituit pe vremea acestuia se împărţise. La nordul Dunării, feudalii locali îşi întăresc puterea, iau în stăpânire pământul pe care se găseau ţăranii, a căror aservire creşte.

În legătură cu ridicarea căpeteniilor româneşti, care profită de criza Hoardei de Aur pentru a prelua „succesiunea” lui Nogai, este de pus o importantă ştire din cronica rimată a lui Ottokar de Stiria. Vorbindu-se de luptele pentru tronul Ungariei ce au avut loc după moartea lui Andrei al III-lea între Carol Robert şi Otto de Bavaria, în cronică se aminteşte că acesta din urmă - încercând în 1307-1308 o apropiere de Ladislau Kan, voievodul Transilvaniei, în care scop vine în Transilvania - este prins de acesta şi trimis ca prizonier la un voievod „valah” care stăpânea „peste munţi” (uber Walt).

După câtva timp, el reuşeşte să scape în cnezatul Haliciului, cu cneazul căruia se înrudea, şi să se întoarcă apoi în ţara sa. Semnificativ e faptul că în cronică se spune că voievodul „valah” de peste munţi era „domn” (herr)peste ceilalţi” (feudali); ţinutul stăpânit de el se numea „ţara românilor” (Walachen lant) Ştirea se referă la un voievod de pe teritoriul Moldovei (probabil din nord-vestul ei) şi este concludentă în a arăta că stăpânitorii locali, foştii supuşi ai lui Nogai, se emancipaseră după 1299.

Stăpânirea căpeteniilor româneşti din Moldova avea în prima jumătate a secolului al XIV-lea toate caracteristicile unei puteri feudale. Participarea în 1325 a unei armate româneşti, recrutată de pe teritoriul Moldovei, alături de oştile polone, rutene şi lituaniene, împotriva markgrafului de Brandenburg constituie expresia consolidării puterii feudale pe teritoriul de la est de Carpaţi, făcând dovada posibilităţilor militare ale conducătorilor locali.

Dezvoltarea economică pe teritoriul Moldovei, în prima jumătate a secolului al XIV-lea, este dovedită şi de existenţa unor târguri, în special pe valea Siretului şi la apusul ei. Portulanul lui A. Dulcert, alcătuit în 1339 pentru nevoile marinarilor ce străbăteau Mediterana şi Marea Neagră, notează de-a lungul drumului comercial care trecea prin Moldova, legând Liovul de Marea Neagră, mai multe târguri care luaseră naştere înainte de data întocmirii hărţii.

Oraşul Baia datează în mod cert din această vreme; de asemenea târgul Siret, pomenit în 1340, când au fost ucişi aci de către „barbari” - după cum relatează cronica franciscană - doi călugări minoriţi. Este vorba de lupta dusă de populaţia locală - şi care continuă în tot cursul secolului al XIV-lea - împotriva încercărilor de a fi convertită la catolicism. Pe lângă aceste târguri şi oraşe mai erau şi altele; unele din cele amintite în Lista oraşelor ruseşti de departe şi de aproape, alcătuită pe la sfârşitul secolului al XIV-lea, existau probabil încă din această vreme.

O dată cu apariţia unor târguri, au luat naştere pe teritoriul Moldovei fenomene economice constatate încă din secolul al XIII-lea la sud de Carpaţi, în Oltenia; s-au născut schimburi comerciale care, deşi nu aveau o extensiune prea mare, erau în măsură să contribuie la consolidarea autonomiei ţinuturilor, care capătă, datorită existenţei iarmaroacelor, o bază economică proprie fărâmiţării feudale.

În târgurile Moldovei veneau periodic ţărani cu produsele muncii lor pentru a cumpăra în schimb ceea ce le lipsea din gospodărie. Solidaritatea între locuitorii aceluiaşi teritoriu, întemeiată şi pe legăturile economice, a constituit baza luptelor duse de către căpeteniile locale împotriva încercărilor regalităţii maghiare de a-şi extinde stăpânirea la răsărit de Carpaţi, ca şi împotriva tătarilor.

Amintirea existenţei la est de Carpaţi, în perioada premergătoare formării statului moldovean de sine stătător, a unor formaţiuni teritoriale mai mari sau mai mici s-a păstrat până şi în unele documente din secolul al XV-lea. Ele purtau numiri diferite, ca „ocoale” (okrug), „câmpuri” şi „ţinuturi” ( volosti). Întărirea raporturilor feudale, ca şi pericolul extern - lupta împotriva tătarilor şi a regatului maghiar - au determinat concentrarea acestor formaţiuni în jurul uneia mai puternice, în interesul stăpânilor de pământ, ajunşi să se constituie ca o clasă.

După consolidarea domniei lui Carol Robert de Anjou, regatul maghiar organizează într-o măsură mai mare decât până atunci lupta contra tătarilor şi caută să-şi extindă stăpânirea la sud şi est de Carpaţi. Căpeteniile politice din aceste părţi, dornice să înlăture stăpânirea tătară, sprijină lupta regatului maghiar împotriva tătarilor, răspund însă, totodată, prin luptă încercărilor acestuia de a înlocui, la sud şi est de Carpaţi, stăpânirea tătară cu una maghiară.

Formarea statului feudal Ţara Românească a exercitat o influenţă puternică în grăbirea procesului de închegare a unui stat asemănător şi pe teritoriul Moldovei. Ştirile privitoare la mişcările „schismaticilor” din vecinătatea regatului maghiar, amintite în 1319 şi în 1325, se referă, probabil, şi la evenimente similare petrecute în Moldova. Conflictele dintre regatul maghiar şi „schismaticii” din regiunile vecine sunt aproape permanente în vremea lui Carol Robert.

La 17 ianuarie 1339, papa Benedict al XII-lea, informat de rege că el e nevoit să ducă „un război aproape necurmat cu păgânii şi schismaticii din vecinătatea regatului său şi, mai ales, cu nişte schismatici ce s-au abătut de la supunerea datorată bisericii romane”, acorda iertare de păcate pentru cei care şi-ar pierde viaţa în războiul pentru apărarea credinţei catolice, în regatul Ungariei sau în alte ţinuturi de lângă acest regat, împotriva „schismaticilor”.

Check Also

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Proiectele de realizare a statului român modern (secolul al XVIII-lea – 1859)

Condiţiile care au dus la naşterea României moderne sunt legate atât de transformările suferite de …

Epilogul acţiunii eteriste în Moldova

Conducătorii trupelor eteriste din această provincie, C. Pendedeca (ce fusese trimis de Ipsilanti în luna …

Campania regelui Ioan Albert în Moldova (1497)

Pregătită din vreme, campania regelui Ioan Albert din toamna anului 1497 a reprezentat pentru Moldova …