Moldova şi Ţara Românească în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea

Creşterea influenţei marii boierimi

În a doua jumătate a veacului al XVII-lea au loc în Moldova şi în Ţara Românească importante concentrări de domenii în stăpânirea unui singur boier sau a unei familii boiereşti. Imensa avere funciară a Cantacuzinilor din Ţara Românească, la care se adăugau domeniile boierilor din Mărgineni aduse de mama lor, domniţa Elina, cuprindea zeci de moşii în toate judeţele ţării. Unul singur dintre fraţi, Drăghici, stăpânea 75 de moşii în 1663.

În Moldova, Iordache Cantacuzino avea în aceeaşi perioadă 60 de sate întregi, 30 de sate date fiicei sale şi 91 de alte posesiuni, deci în total 181 de moşii, iar Iordache Ruset stăpânea 82 de sate, în afară de alte moşii mai mici. Totuşi, în această perioadă de continuă dezvoltare a economiei băneşti, se constată frecvente schimbări în averile membrilor clasei dominante, datorită vânzărilor şi cumpărărilor de domenii care trec de la o familie la alta.

Puterea boierilor este folosită în primul rând în vederea aservirii ţăranilor, ocupării satelor libere şi transformării oamenilor liberi de pe domenii în şerbi. Creşterea latifundiilor boiereşti se face în mare parte prin înghiţirea satelor libere: din satele stăpânite de Iordache Ruset, 61 fuseseră luate sau cumpărate de la răzeşi. În amândouă ţările, marele număr de procese ale rumânilor şi vecinilor, care se plâng că au fost aserviţi de boieri şi mănăstiri, arată că luarea în şerbie pe baza actelor şi mărturiilor false devenise un obicei.

În prima jumătate a veacului, o serie de aşezăminte domneşti stabileau, după cum s-a văzut, un termen de prescripţie pentru căutarea şi readucerea vecinilor fugari. Ultimul aşezământ privind anii de prescripţie datează în Moldova din 1670, când Gheorghe Duca acordă vecinilor fugari în târguri sau în alte sate un termen de prescriere de 11 ani. După 1670 încetează emiterea unor aşezăminte de acest fel. Totodată se produce şi acţiunea boierilor de a aservi şi pe oamenii şezători cu învoială pe moşii. Aceştia aveau drept de strămutare şi erau obligaţi numai la plata dijmei din produse pentru locurile cultivate de ei, nu şi la muncă pe rezerva feudală.

Numeroase porunci din anii 1661-1711 arată că oamenii din această categorie aveau numai obligaţia dijmei, care se putea răscumpăra cu bani. Într-un document din 14 ianuarie 1698 se arată că sătenii din Şăcoşi afirmaseră că nu sunt rumâni, ci numai şezători pe moşie, şi de aceea nu se cuvenea „să lucreze”; aşadar „şezătorii” nu erau obligaţi să facă clacă. Totuşi, pe unele moşii se stabilise obiceiul clăcii şi pentru ţăranii aşezaţi cu învoială. Astfel, pe moşiile lui Şerban Năsturel, ţăranii liberi trebuiau să muncească cu plugurile lor „de două ori într-un an”.

Claca ţăranilor fără pământ, aşezaţi cu învoială, nu devine însă generală decât în veacul al XVIII-lea. Şi dreptul de strămutare al acestor ţărani liberi începe să fie contestat: astfel, în 1701, când se răscumpără nişte rumâni ai mănăstirii Tismana, domnul porunceşte ca „de rumânie să aibă pace, iar din sat să nu fie volnici să să ducă necăiri”; ei erau deci eliberaţi de claca rumânilor, dar nu căpătau drept de strămutare, în Moldova, în 1705, se stabileşte ca oamenii aşezaţi pe o moşie, dacă vor fi şezut timp de 20 de ani în acelaşi loc, să fie socotiţi în rândurile vecinilor. Astfel, se deschidea calea aservirii oamenilor liberi de pe moşiile boiereşti.

În aceste împrejurări izbucnesc răscoale ţărăneşti, mai ales în Moldova, în 1671-1672 are loc răscoala condusă de Hâncu şi Durac, din cauza „dărilor grele” şi a „stricării obiceiurilor”. Centrul de unde a pornit mişcarea a fost în ţinuturile Orhei şi Soroca. Mihalcea Hâncu era serdar, comandantul regiunii de margine dinspre tătari, în care se crease o organizaţie locală de apărare a „codrului”, la care luau parte răzeşi şi slujitori domneşti.

Ca de obicei, componenţa socială a răscoalei a fost complexă; ea cuprindea „multă ţară”, precum şi oşteni şi boiernaşi. La început, boierii duşmani lui Gheorghe Duca voiau să folosească mişcarea pentru a înlătura pe boierii greci, favoriţi ai domnului, dar în curând răscoala îşi vădeşte caracterul ei antifeudal. De aceea, cum spune cronicarul, „fugit-au toată boierimea, care încotro au putut”. După o luptă cu trupele domneşti la Ciric, oastea răsculaţilor intră în Iaşi şi mercenarii domnului sunt nimiciţi.

Răsculaţii trimit la Gheorghe Duca 12 oameni bătrâni, care-l cer să părăsească ţara, ceea ce acesta este silit să accepte. După aceea ei convoacă la Iaşi o adunare a ţării, care trimite o delegaţie la Poartă să ceară mazilirea lui Duca. La adunare au participat „mazili şi curteni şi de la târguri târgoveţi şi de la toate mănăstirile câte doi călugări”. Precum se vede, marii boieri n-au fost chemaţi la adunare. Dar deosebirile de interese dintre păturile sociale care participau la mişcare aduc dezbinarea în rândurile ei. Hâncu, boier, părăseşte lupta la venirea turcilor, declarând că nu vrea să fie „hain” împărăţiei.

Trupele turceşti readuc pe Duca în Iaşi şi răsculaţii se retrag peste Prut, unde ţin o adunare pe câmpul Orheiului şi depun un nou jurământ. După înfrân-gerea slujitorilor şi a ţăranilor la Iepureni, urmează o cumplită represiune. Numeroşi oşteni şi ţărani au fost spânzuraţi, alţii alungaţi din satele lor. Un sol polon trimis la Poartă în 1672, trecând prin părţile unde se desfăşurase reprimarea răsculaţilor, arată că până la Iaşi a întâlnit o mulţime de oameni schingiuiţi, care zăceau în marginea drumului. În 1672 au loc însă incursiuni ale răsculaţilor refugiaţi în Ucraina, care se întorc cu ajutor de la cazaci.

Colaborarea mişcării populare moldoveneşti cu cazacii se repetă şi în 1683-1684, când cazacii trec în ţară în frunte cu hatmanul Kuniţki, îndreptându-se împotriva tătarilor din Bugeac; trupelor căzăceşti li se alătură curteni şi ţărani din ţinuturile Orhei şi Lăpuşna, călăraşi, vecini, târgoveţi, care cu acest prilej pradă gospodăriile boiereşti.

Luptele dintre facţiunile boiereşti

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Ţara Românească şi Moldova cunosc o intensificare a luptelor dintre facţiunile boiereşti şi ca urmare, nestabilitatea cârmuirii, apelul repetat la intervenţia Porţii otomane, slăbirea politică a ţării. Regimul nobiliar, prin ruperea în mai multe facţiuni a oligarhiei boiereşti, ajunge astfel într-o criză, care se va rezolva numai odată cu instaurarea domniei fanarioţilor în cele două ţări.

În Ţara Românească are loc uciderea în 1663, din porunca domnului Grigore Ghica, a celui mai bogat boier al ţării, Constantin postelnicul Cantacuzino. Domnul se sprijinise la început pe gruparea Cantacuzinilor, dar apoi căzuse sub influenţa facţiunii adverse, condusă de Stroe Leurdeanu, care căuta nimicirea celei dintâi prin uciderea şefului ei.

Domnul următor, Radu Leon (1664-1669), era la început de partea Cantacuzinilor, însă în curând intră şi el în conflict cu ei şi e răsturnat din domnie de o mişcare a facţiunii lor. Cantacuzinii impun alegerea ca domn a lui Antonie din Popeşti (1669-1672), care rămâne unealta lor. Stroe Leurdeanu este condamnat la moarte, apoi iertat şi trimis la mănăstire.

Atunci facţiunea opusă stăpânirii Cantacuzinilor capătă un şef energic şi dibaci în persoana lui Gheorghe Băleanu, care obţine de la turci readucerea în scaun a lui Grigore Ghica (1672-1673). Noul domn arestează pe fraţii Cantacuzini şi le confiscă o parte din moşii, dar nu se poate menţine mult timp în scaun şi e înlocuit cu Gheorghe Duca, fostul domn al Moldovei (1673-1678).

La început, Duca aduce în sfatul domnesc pe Cantacuzini, câutând să le mărginească puterea prin prezenţa altor boieri, unii veniţi din Moldova, ca Iordache Ruset. De aceea colaborarea cu acest domn nu dură nici ea multă vreme şi, în cele din urmă, Cantacuzinii nu mai figurează în divan. Peste câteva luni, Duca e mazilit la cererea lor şi în locul lui e numit Şerban Cantacuzino, fiul postelnicului, pecetluindu-se astfel izbânda facţiunii.

Rivalitatea dintre facţiunile boiereşti se reflectă şi în cele două cronici ale vremii, Letopiseţul Cantacuzinesc şi cel legat de Băleni, care prezintă în chip polemic punctele de vedere ale celor două grupări. Istoriografia burgheză prezenta lupta dintre Cantacuzini şi Băleni ca pe o luptă între boierimea pământeană (condusă de Cantacuzini) şi gruparea grecească (în frunte cu Bălenii). Faptul acesta nu corespunde realităţii.

Cantacuzinii se aflau în fruntea celor mai bogate familii de mari boieri şi de aici putinţa lor de a răsturna pe rând domnii. De aceea adversarii lor, deşi erau conduşi de vechile familii ale Goleştilor şi Bălenilor, sunt nevoiţi să caute sprijin la domnii aduşi de la Poartă (Radu Leon şi Grigore Ghica) şi la clientela lor grecească. Dar Cantacuzinii, greci ei înşişi, nu conduceau o „partidă naţională”.

În realitate, lupta dintre cele două grupări nu avea alt scop decât obţinerea demnităţilor şi veniturilor statului în epoca de apogeu a regimului nobiliar în Ţara Românească. Membrii grupării aflate la putere pun mâna pe moşiile adversarilor, cumpără sau cotropesc moşii ale moşnenilor, capătă privilegii de la domni. De o politică „naţională” a Cantacuzinilor în această epocă nu poate fi vorba; ei renunţă, la nevoie, chiar la tradiţionalul sprijin acordat bisericii ortodoxe din Transilvania de către ţările române de dincoace de Carpaţi.

În 1676, Şerban şi Mihai Cantacuzino, spre a obţine sprijinul lui Mihail Apafi, principele Transilvaniei, se obligă să nu desfăşoare vreo acţiune împotriva religiilor recunoscute acolo: „legea noastră nu vom sili a întemeia”. Lupta dintre facţiunile boiereşti se reduce deci la o rivalitate pentru putere în sânul clasei dominante.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …