Moldova până la Alexandru cel Bun

Se întâmpla atunci, desăvârşind astfel lanţul de împrejurări care făcu din Ţara Moldovei un stat, că voievodul Bogdan din Maramureş, fiul lui Micu, nu putea trăi în pace cu dregătorii craiului. El se răsculă, îndemnat desigur şi de lituanieni, care pândeau acest puternic turn de hotar. Apoi fu iertat, şi peste puţin se supără din nou, ca un om inimos şi neînduplecat ce era.

Într-o bună zi - cu adevărat o zi bună şi pentru el, şi pentru noi - pe la 1360, Bogdan porni din moşia sa spre răsărit, cu familia şi câţiva căpitani şi ostaşi credincioşi ai săi, o ceată de vreo sută de oameni, sub steagul menit să aducă noroc, care purta bourul cu steaua în frunte, între roata soarelui şi secera lunii nouă. O vale îl duse în altă vale, şi el se găsi, plin de o mirare bucuroasă, ca toţi cei ce au trecut pe acolo, în ţara de vechi păduri frumoase, de culmi rotunzite, de văzduh limpede, care se desface, după trecerea păsurilor, în Bucovina de astăzi. De aici pornea zburdalnică spre locurile cu tot mai mult soare, o apă ca lacrima, Moldova.

Voinicul asculta de îndemnul apelor, care vorbeau de lupte, de pradă, de o cârmuire strălucitoare asupra largilor plaiuri. Românii supuşi ungurilor şi judecaţi de voievodul sas se tulburară la venirea străinului, dar nu ca să-şi apere pe stăpânitorul de până atunci, care fu învins, chemă în zadar ajutorul acelui ce-l trimisese aici şi muri. Fără folos veni din Maramureş fiul său Baliţa (Balc), pe care Ludovic-craiul îl împodobise cu voievodatul maramureşean.

Bogdan nu făcuse numai un popas în fuga sa, jucându-se puţin şi de-a războiul; el descălecase, ceea ce însemna în limba veche că se aşezase trainic, pentru viaţa sa şi a neamului său. În locul casei din Cuhea el căpătă o locuinţă, o curte de piatră, de la saşii din Baia, care văzură cetatea lor prefăcută în Scaunul celui dintâi „domn al Ţării Moldovei”.

Titlul nu spunea mult; Bogdan trebuise să-l aleagă atunci când cel mare şi frumos al Ţării Româneşti fusese luat de voievodul dunărean. „Ţara Moldovei” era numai un început, un sâmbure. Pretutindeni în zare se vedeau pământuri fără stăpân, pe care le putea alipi lesne la cucerirea sa dintâi războinicul, biruitor al ungurilor, ce se răzima pe zidul cel tare al Carpaţilor.

În jos, peste multe sate frumoase, era colţul unguresc din văile Bistriţei, Trotuşului şi Putnei, unde străinii, veniţi pe la 1200, o dată cu episcopul catolic al cumanilor din cetatea Milcovului, făcuse, în apropierea ocnelor de sare, târguri: Bacăul, Trotuşul, Adjudul, Putna, iar mai departe - acum în ţara lui Alexandru-vodă Munteanul - Buzăul. Peste Siret, aşezările noi ale nemţilor şi armenilor, vechile târguri, multele sate, cetăţile de la Nistru: Hotinul, Soroca, Tighina şi pescăriile de la Dunăre aşteptau să fie dijmuite, apărate şi stăpânite.

Latco, feciorul întemeietorului, însurat cu o româncă, de lege răsăriteană, ca şi dânsul, duse stâlpii cu bourul - care mai târziu ajunseră să fie hotarul obişnuit al oricărei moşii - până la Siret. El fu recunoscut de marele rege vecin, al Poloniei, şi, făcându-se a urma sfaturile cuiva care putea să-i aducă mult rău şi mult bine, el chemă în reşedinţa sa un episcop catolic, pe o vreme când ortodoxia, de care se ţineau cei mai mulţi dintre supuşii săi, n-avea decât bisericuţa din Rădăuţi, unde se îngropară rămăşiţele lui Bogdan.

Un polon ajungea astfel, după chiar cererea voievodului, episcop al Siretului, de unde socotea, desigur, că va putea cârmui Moldova întreagă. Călugării minoriţi, din schima Sfântului Francisc, călugări cerşitori, cu picioarele goale, cu capul descoperit şi încinşi cu funie, se aşezară în Mănăstirea Maicii Domnului, de unde trebuia să pornească spre biruinţă legea catolică.

Dacă biruinţa aşteptată s-a fi săvârşit, minţile moldovenilor ar fi fost mai repede şi mai deplin luminate; între Apusul de unde a pornit aşezarea noastră în aceste părţi, ale barbarilor [...] şi noi, ramură răzleaţă, s-ar fi statornicit nouă şi trainice legături. Aşa ager cum este poporul nostru, am sta astăzi în rândurile dintâi ale popoarelor de cultură, însă vlădica frânc, Letinul din Siret, n-a fost niciodată un român, nici măcar un moldovean de lege străină, ci, de la 1371 până la 1434, cât a ţinut această episcopie de încercare şi momire, găseşti numai poloni, veniţi de-a dreptul din ţara regelui Poloniei.

Ei nu durează nimic, nu se îngrijesc de câştigarea de suflete, de întemeierea de şcoli, de orânduirea adevărată a Bisericii lor. Aşa se vedea că rostul lor e altul, un rost primejdios pentru viitorul Moldovei. Leşi supuşi arhiepiscopului din Haliciu, în ţara craiului, ei pare că erau puşi în capitala Moldovei ca să însemne şi în ceea ce priveşte legea ascultarea ţării de Polonia, cucerirea ei viitoare de puternicul regat vecin.

Coborârea din munţi a lui Bogdan găsise însă în Moldova oameni puternici, stăpânitori de pământ din vechi timpuri, unii având în mâna lor câte un târg. Cu dânşii se uniră şi credincioşii descălecătorului, căpitanii lui. Oameni viteji şi pricepuţi veniră apoi din voievodatul vecin, din ţările ce încunjurau Moldova, şi se împărtăşiră şi ei din răsplătirile, din darurile de moşii ale domnului. Aceşti fruntaşi ai statului celui nou se chemau boieri, ca şi fruntaşii bulgarilor şi ca şi fruntaşii rutenilor, cu care se megieşea Moldova de miazănoapte.

Sângele lor nu era acelaşi, dar, luptând sub acelaşi steag, cuprinşi în aceleaşi hotare, ascultând de aceleaşi porunci, ei se simţiră îndată români cu toţii. În privinţa legii nu era nici o deosebire între dânşii: credinţa tuturora fusese şi rămăsese cea răsăriteană. Şi acum să vadă ei, care n-aveau încă peste popii lor nici un episcop măcar, pe vlădica străin încuibându-se lângă Scaunul domnesc?! Laţco întrebase la Roma dacă trebuie să se despartă de doamnă, care nu vroia să părăsească ortodoxia!

Nu se ştie în ce chip a murit cel de al doilea domn moldovenesc. Lăsă un frate care purta numele Teodor, adecă, pe slavoneşte, de Bogdan, al tatălui său, şi o fată, Anastasia. Fratele căpătă un colţ de ţară, pe care-l cârmui până târziu cu titlul de voievod. Boierii duşmani ai legii catolice luară asupra lor să mărite pe Anastasia, dându-i ca zestre Moldova, întemeiată de bunicul ei şi în care răsărise această nouă mlădiţă domnească.

Ei chemară un lituanian, din neamul Coriatovicilor (Koryatowicz), care se lupta tocmai atunci cu craiul polon pentru Galiţia, ţară rusească şi pravoslavnică. Îl chema Iurg, şi rude de-ale lui se amestecase în anii din urmă şi în afacerile maramureşene, aducând ruşi de ai lor acolo. Căsătoria i-a fost stearpă, şi tot aşa de stearpă domnia: se povestea mai târziu că bietul om, care căutase prin locurile noastre alt noroc, a fost otrăvit şi îngropat undeva, la o mănăstire din Ţara de Jos.

Moştenirea pare să i-o fi luat, tot numai pentru o clipă, întunecoasă pentru noi, un Ştefan, care ar fi lăsat doi fii mai mari: Ştefan cel de al doilea şi Petru, care se luptară pentru domnie şi aduseră iarăşi un străin în ţara ce abia scăpase de dânsul. Mama lor, Marghita sau Muşata, se înrudea cu regele Poloniei, care avea acum iarăşi în puterea sa ţara de hotar a Galiţei.

Ştefan - povesteau mai târziu polonii - fu gonit şi ceru ajutorul vecinilor de la Răsărit. Dacă ungurii fusese bătuţi pe plaiurile moldoveneşti, leşilor nu li se întâmplase până atunci să încerce vitejia îndărătnică şi şireată a ţăranilor, a boierilor voievodului celui nou. Ostaşi din trei ţinuturi sau palatinate trecură în Moldova, şi crezură că au învins, căci înaintea lor stăteau numai câmpul gol şi bordeiele pustii. Dar pădurea era vie: şoapte care nu erau ale frunzelor o înfiorau, focuri care nu erau ale păstorului pâlpâiau în poienile cele mai bine ascunse, şi fierăstrăul unor pădurari care purtau arcul, toporul şi ghioaga trecuse prin trunchiul bătrânilor copaci, ce se ţineau abia într-un petec de scoarţă.

Când biruitorii, beţi de vin şi de mândrie, străbătură în neorânduială îngustele cărări ale pădurii răcoroase, în noaptea de vară, ca un vânt de mânie nebună scutură culmile frunzoase, şi trunchiurile căzură trăsnind asupra şirurilor străine, strivind care, oameni şi arme. Mari magnaţi ai Poloniei, prinşi între dărâmături, căzură robi ai ţăranului moldovean, şi vestitului Sbiegniew Oleszniski, străbun de arhiepiscop, răscumpărat de la asprii învingători, nu se mai duse la nici un război, şi, însemnat de ai noştri la picior, şchiopată până la moarte.

Petru rămase domn, dar tot el fu acela care închină mai târziu ţara străinilor. Mamă-sa era o catolică, care mai clădi o mănăstire la Siret. Tânăra regină a Poloniei, fata regelui Ludovic - care domnise un timp şi asupra Ungariei, şi asupra Poloniei, timp de înfrânare şi frică pentru moldoveni - trebuise să primească drept soţ al plăpândelor sale tinereţe pe asprul prinţ lituanian Iagello, care fusese păgân mai până în ziua când îngenunche în biserică lângă Hedviga. Nădejde nu mai putea să fie în războaiele dintre ruşi, lituanieni şi poloni, care-i ţinuse până acum pe toţi departe de hotarele Moldovei şi-i dăduse răgaz de douăzeci de ani ca să se întemeieze. Sunt primejdii care pleacă orice frunte de om cuminte.

Petru-vodă luă cu sine pe fratele său, Roman, cu care se ajuta în stăpânire, şi merse la Lemberg, unde făgădui lui Iagello, botezat ca Vladislav, credinţă şi ajutor în războaie. Ceva mai în urmă, el împrumută şi cu bani - frumoşi galbeni genovezi, aduşi de negustori din Crimeea - pe ruda sa din Polonia, care-i puse zălog Haliciul, de care atârna bisericeşte Moldova catolică. Mai aproape însă, spre Nistru şi dincolo de Siret, către Prut şi apa îngustă a Ceremuşului, era un întins ţinut, bogat în cetăţi şi târguri, plin în munţii săi de ciobani români, care se chema al Sepenicului, în care se aflau Cernăuţii, pe atunci un sat sub cetatea Ţeţinei (Czeczyn), şi poate Hotinul. Banii nu se plătiră, şi graniţa românească se urcă, pentru 3.000 de galbeni, până în părţile Pocuţiei.

Petru stătu în Suceava, a treia reşedinţă a domnilor moldoveni. Fratele şi urmaşul său Roman înălţă la vărsarea Moldovei în largul Siret o cetate căreia-i dădu numele său. Cu toate că în Ţara Românească ţinea cârma un om ca Mircea-vodă, cel dintâi mare stăpânitor românesc, cu toate că Petru se împrietenise cu acest vecin, pe care-l ajutase să intre în legături cu polonii, Roman îndrăzni, călcând drepturile muntene asupra apelor de la miazăzi, să-şi zică domn, „din munte în mare”. Mândru şi faţă de regele înaintea căruia fratele său plecase Moldova, el nu-i mai făgădui ajutor până orişiunde şi împotriva oricui. Vladislav l-ar fi putut scoate numai cu greu dacă s-ar fi încumetat să trimită oşti prin cărările temute ale codrilor. Dar el găsi un sprijin între rudele voievodului.

Moştenirea în domnie nu era statornică până atunci, şi datina, care răspundea la orice întrebări şi făcea ca legile să fie zadarnice, tăcea, fireşte, în această privinţă. Sângele domnesc era cerut de la tot doritorul de stăpânire, dar în privinţa treptei de înrudire fiecine era slobod să judece după interesul său. Lui Bogdan îi urmase fiul său cel mai mare, lui Laţco ginerele, lui Ştefan fiul cel mai mic, lui Petru fratele cel mic. Ivaşco, fiul lui Petru, se crezu nedreptăţit de unchiul său; venind din adăpostul său de peste graniţă, el îl prinse la vreo petrecere în sate, împreună cu fiii lui, şi-l dădu pe mâna dregătorilor regelui.

Ştefan, fratele cel mare, învins altădată, ajunse domn. Şi el se închină polonilor şi se aşeză şi mai aproape de dânşii, luându-şi reşedinţa în Hârlău, mic târg cu vii frumoase, mai jos de Botoşani, într-un ţinut înflorit ca o grădină, bogat în păşuni, în livezi, în prisăci, în mori şi iazuri. Ungurii, peste care domnea atunci un om foarte mândru, din neam împărătesc, şi menit să fie şi el împărat, Sigismund, nu voiră să îngăduie în apropierea lor pe acest neascultător urmaş al trădătorului Bogdan. Ştefan cuteză să taie calea la pasuri, dar oamenii craiului apusean răzbătură printre bolovanii năruiţi şi ploaia de suliţe.

Sigismund însuşi calcă pământul Moldovei, luând ţara în curmeziş, spre Siret, spre Bahlui, ca să prindă pe domn în cetatea unde se închisese (1394). El ajunse unde dorea, dar se întoarse îndărăt cu mâinile goale, fără să aibă pe Ştefan în lanţuri, fără să aducă măcar, ca îndreptăţire, un petec de hârtie, cuprinzând cereri de iertare şi făgăduieli. Dar cronica noastră ştie să povestească despre înfrângerea craiului la Hârlău, şi din porunca lui Ştefan cel Mare vorbele letopiseţului s-au săpat pe mormântul din Rădăuţi al învingătorului.

Atâtea fapte grămădite în câţiva ani - nici o jumătate de veac - dăduseră Moldovei ceea ce este neapărat în viaţa oricărui stat: amintirile. Dar ea n-avuse parte încă, căci schimbase şase domni, de o singură domnie lungă, în liniştea căreia s-ar fi putut clădi ziduri de piatră şi aşezăminte: până acum, ca în Scriptură, meşterii lucrase în pripă, pe apucate, cu sabia în mână.

După izbânda din 1394 timpurile se arătară încă mai vitrege: Ştefan-vodă piere dinaintea ochilor, poate ucis, ca Iurg lituanianul. Atunci toţi pribegii şi mazilii se aruncă asupra unei prăzi care era ţara lor: şi Roman, scos din temniţa leşească, şi Ivaşcu, şi Iuga, fiu din flori al celui dintâi, care Iuga ia de fapt puterea şi dă cărţi de întărire celor ce aveau nevoie de dânsele în afacerile privitoare la moşii.

Fii drepţi, legiuţi ai lui Roman şi doamnei lui Anastasia, moartă când soţul ei stătea încă în Scaun şi înmormântată la Roman, Alexandru şi Bogdan vin şi ei sub arme ca să-şi dobândească drepturile. Mircea, domnul muntean, lămureşte întrucâtva lucrurile, prinzând pe Iuga în împrejurări ca acelea ale prinderii lui Roman, desigur. Moartea smulge de lângă Alexandru pe fratele acestuia, Bogdan, care dădea poruncile şi el, un timp, fără a-şi lua însă alt titlu decât acel de „jupân”, pe care-l întrebuinţa orice boier.

Dar încă din 1401, fără să fi murit Bogdan, Alexandru, pe care tatăl său îl numise poate aşa după Alexandru Basarab, n-avea de împărţit cu nimeni grijile, răspunderile şi răsplata sufletească a unui cârmuitor de oameni. Era întâiul an al unui veac nou, şi un veac nou se deschidea şi pentru Moldova.

Check Also

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Epilogul acţiunii eteriste în Moldova

Conducătorii trupelor eteriste din această provincie, C. Pendedeca (ce fusese trimis de Ipsilanti în luna …

Campania regelui Ioan Albert în Moldova (1497)

Pregătită din vreme, campania regelui Ioan Albert din toamna anului 1497 a reprezentat pentru Moldova …

Manufacturile în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea

Apariţia manufacturilor este semnul premergător al orânduirii capitaliste. „Atelierele cu un număr de muncitori mai …