Modernism

Cuvântul modernism derivă din modern, prin definiţie termen de relaţie: ceva/cineva este modern în raport cu altceva/altcineva. Declarată încă din Antichitate (Cicero), opoziţia între doritorii de schimbare şi adepţii stărilor existente a înscris, la sfârşitul secolului al XVII-lea, un moment în istoria literaturii franceze prin celebra querelle des anciens et des modernes. În limbajul istorico-literar de azi, modernismul denumeşte curente apărute la interferenţa secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, în câteva literaturi naţionale, precum şi în domeniul artelor. Conţinuturile şi tendinţele acestora diferă.

În capitolul Le Style de la nouvelle poesie din Histoire des litteratures, Gaetan Picon numeşte modernismul reacţia antisimbolistă produsă prin naturism, unanimism, futurism, „poezia spaţiului”, adică prin Gide, Claudel, Peguy, Cendrars, Apollinaire,Verhaeren, Whitman, Carl Sandburg, Robert Frost, ca şi prin Marinetti, Maiakovski, Esenin, urmaţi, în perioada interbelică, de Garda Lorca, Rafael Alberti, Aragon, Eluard şi Pablo Neruda, care coboară poezia în lumea reală, umplând-o de prospeţimea naturii, de freamătul străzii. Pe de altă parte, el consideră modernistă întreaga poezie nouă, încadrând şi simbolismul în modernism.

Analoagă, cu anticipaţie, este, la noi, viziunea lui Eugen Lovinescu, primul care centrează o sinteză de istorie literară pe mişcarea modernistă, „în lupta cu sămănătorismul”, după ce, în Istoria civilizaţiei române moderne, teoretizase, în plan sociologic, motorul acestei tendinţe ca fiind „principiul sincronismului vieţii moderne”, care stă la „baza formaţiei civilizaţiei noastre cu un caracter revoluţionar”. Acţionând legic, sincronismul face inevitabilă integrarea în ansamblul civilizaţiei europene a societăţilor mai puţin dezvoltate. Aceasta se produce în doi timpi: iniţial, simularea (reabilitată de Eugen Lovinescu, în dezacord, aici, cu Titu Maiorescu şi a sa teorie a „formelor fără fond”), apoi sincronizarea efectivă.

O asemenea integrare implică diferenţierea de propriile stadii evolutive anterioare (la noi, disputa cu tradiţionalismul). Potrivit acestei legi, care presupune „mutaţia valorilor estetice”, ele nu sunt imuabile; frumosul estetic nu e unul şi acelaşi pentru toate timpurile şi pe toate meridianele. Se impune, deci, cercetarea literaturii prin raportarea „la momentul istoric, adică la congruenţa tuturor factorilor sufleteşti care i-au determinat stilul”. Prima variantă, din 1926-1929, a Istoriei literaturii române contemporane definea modernismul românesc, în sens larg, ca „o mişcare ieşită din contactul mai viu cu literatura franceză mai nouă, adică de după 1880”, înglobând simbolismul, modernismul de după război şi „curentele extremiste”.

În sens restrâns, criticul aplică termenul doar literaturii nontradiţionaliste postbelice, pentru disocierea acesteia de simbolism şi avangardă. Privilegiată faţă de „contribuţia modernistă” a grupării de la „Viaţa românească” sau de la „Gândirea”, cea de la „Sburătorul” e definită prin promovarea unei atitudini stilistice corespunzătoare noii psihologii, marcată de civilizaţia timpului. Direcţia de evoluţie era, potrivit lui Eugen Lovinescu, diferită în lirică şi epică. Poezia, penetrată până atunci de ideologie, implicată în social, în politic, călăuzită de ideea naţională, trebuia adusă în teritoriul propriu: exprimarea inefabilului stărilor sufleteşti, a eului liric.

În proză, legea sincronismului impunea depăşirea universului rural şi obiectivarea, adică înfăţişarea lumii citadine, emancipată de sechela romantică a lirismului (abundent la autorii sămănătorişti). Exemplară în acest sens era opera Hortensiei Papadat-Bengescu. Cu alte cuvinte, în virtutea sincronizării operate de „spiritul veacului”, proza evolua de la subiect la obiect; poezia, invers, de la obiect la subiect.

Cartea rezuma circulaţia, mai ales în spaţiul publicistic, a termenului modernism, folosit de - sau relativ la - Alexandru Macedonski şi şcoala lui, Ovid Densusianu şi „Vieaţa nouă”, Ion Minulescu şi minulescieni, apoi analiza „fenomenul arghezian”, pilot major al noii lirici şi poeţi ca Adrian Maniu, Nicolae Davidescu, Luca Ion Caragiale, Alexandru A. Phillippide, Demostene Botez, Lucian Blaga, Aron Cotruş, Ion Barbu, Camil Petrescu, Camil Baltazar, Simion Stolnicu şi Emil Isac.

În final trecea în revistă excesele „experimentale”, caracterizate drept „unde seismice” în modernism - ca dadaismul, constructivismul, integralismul, suprarealismul, cu Tristan Tzara, Ion Vinea (considerat „principalul factor al extremismului român”), B. Fundoianu, Ilarie Voronca - pe care declară că le acceptă numai principial, drept manifestări, prin insurgenţă, ale tendinţei de diferenţiere în raport cu datul tradiţional. Pentru proză, modernismul - „ca principiu de dizolvare” a epicului tradiţional - e pus, după observaţia lovinesciană, în aplicare mai întâi tot de poeţi precum Dimitrie Anghel, Tudor Arghezi, Ion Minulescu, Nicolae Davidescu, Adrian Maniu, Ion Vinea şi Mateiu I. Caragiale.

Fantezismul, rafinarea estetică, urbanismul „decadent” al acestei tendinţe e însă recuzat în favoarea opţiunii ferme pentru epica obiectivă, promovată la „Sburătorul”, prin Gheorghe Brăescu, Ticu Archip, Hortensia Papadat-Bengescu, dar ilustrată şi de Liviu Rebreanu. Momentul 1937 se prezintă, în cea de-a a doua versiune a Istoriei literaturii române contemporane, ca unul de bilanţ triumfal pentru modernism, ale cărui valori „bine stabilite şi necontestate” de critica estetică (în dispută cu cea culturală şi moralistă) sunt expuse ca „îndreptar literar al generaţiei actuale”, înregistrând şi nume afirmate în deceniul al patrulea, ca Emanoil Bucuţa, Dinu Nicodin, Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Anton Holban, Octav Şuluţiu, Max Blecher, Henriette Yvonne Stahl şi Dan Petraşincu.

Cartea reaccentuează, în condiţiile recrudescenţei virulente a contestării neosămănătoriste a modernismului, dimensiunea lui militantă pentru autonomizarea artei. Admiţând că esteticul poate şi e normal să apară în simbioză cu valori eteronome, însă integrându-le şi subordonându-le, e apărată linia maioresciană care proclamă valoarea estetică drept unic criteriu legitim în critica literară şi de artă. Cu aportul substanţial al „mişcării de la Sburătorul”, dar şi al altor centre de iradiere, intervalul dintre războaie a fost perioada consacrării definitive a modernismului şi, în alte condiţii istorice, probabil începutul declinului.

La noi, datorită perturbării evoluţiei normale - a cărei primă victimă a fost „generaţia pierdută” a războiului, Geo Dumitrescu, Constantin Tonegaru, Ion Caraion, Dimitrie Stelaru etc. - un al doilea modernism va fi înregistrat în anii ’60 şi ilustrat de poeţi din generaţia lui Nichita Stănescu, reconectaţi la valorile interbelice, într-o scurtă perioadă de relaxare a oprimării ideologice comuniste. Reacţia postmodernistă, decalată cu trei decenii faţă de cea din Occident, survine abia odată cu generaţia ’80. Un simptom al translaţiei fireşti de canon, bulversată apoi de istorie, fusese, în 1941, Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui George Călinescu.

Dacă în alte sinteze de istorie literară - neotradiţionaliste - ale momentului (Nicolae Iorga, Dumitru Murăraşu) modernismului - de la simbolism la diferitele avangarde - e contestat global, în replică la asimilarea operată de Eugen Lovinescu, în capitolul Moderniştii al Istoriei... călinesciene modernismul nu mai apare ca trendul ofensiv definitoriu pentru prima jumătate a secolului al XX-lea, ci ca o dispersie de fizionomii particulare, gravitând (sau nu) în jurul unor centre diverse, cu două puncte de relief înalt: „momentul 1919”, al „Sburătorului”, şi „fenomenul arghezian”.

Alte nume: Demostene Botez, Adrian Maniu, George Topârceanu, Otilia Cazimir, Claudia Millian, Alexandru A. Philippide, Camil Baltazar şi Aron Cotruş. Singurul care prilejuia criticului câteva paragrafe de relevare a procedeelor poetice moderniste era Adrian Maniu, a cărui poezie e „un triumf al stilisticei şi al manierei”, maniera însăşi fiind „cuprinsul şi conţinutul operei de artă”.

George Călinescu anunţa aici o privire tipologică asupra fenomenului modern, omologată aproape două decenii mai târziu. Pe acest plan, şi nume ca Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia, Benjamin Fundoianu şi Ilarie Voronca sunt reprezentative pentru modernism. Un examen tipologic a efectuat, asupra poeziei, Hugo Friedrich, în cea mai răspândită lucrare a sa, Structura liricii moderne (1956), cu subtitlul, care face delimitările istorice de rigoare, De la Baudelaire până în prezent.

Ceea ce, după profesorul freiburghez, individualizează poezia universală din acest interval e o „structură” interioară unică, neafectată de politicile diferitelor curente. Dominanta acestei structuri e obscuritatea. Potrivit lui Baudelaire, pentru poetul modern e „o anumită glorie în a nu fi înţeles”. Sursele obscurităţii, consideră Friedrich, sunt două: refuzul oricărei forme de mimesis şi autonomizarea limbajului.

În poemul modern, peste o „realitate dezarticulată sau sfâşiată de violenţa fanteziei” se stratifică irealităţi discreţionare, expuse într-un limbaj disonant (în care determinările exprimă nedeterminarea, simplitatea - complexitatea, temporalul - atemporalitatea, senzorialul - suprasensibilul), sub autonomia „celor mai riscante aventuri de limbaj”. În cititor, obscuritatea provoacă o „tensiune disonantă”, o „interacţiune de inteligibilitate şi fascinaţie”. De la Rimbaud şi mai ales de la Mallarme încoace, poemul nu mai exprimă conţinuturi univoce; lansează enunţuri plurisemice sau fără nici un sens, rămânând să le fie atribuit unul (sau mai multe) de către cititor.

Poetul modern e un „mag al sunetelor”; prin el, cuvântul îşi devine propriul referent. Magia verbală nu e însă delir, sau dacă este, acesta e calculat. Finalitatea demersurilor este provocarea nu de sentimente, de trăiri, ci de surpriză, şoc. Desentimentalizarea duce la depersonalizare, chiar dezumanizare. Poetul modern acţionează, în actul de creaţie ca pură „inteligenţă poematică şi operator al limbajului”. Bântuit de anxietăţi şi neputând crede în nimic, convins că transcendenţa e goală, el nu se poate salva decât prin cuvânt. Cuvântul e pentru poetul modern singurul absolut.

Check Also

Constructivism

Constructivismul este un stil şi curent artistic de avangardă. Predominant în arhitectura secolului al XX-lea, …