Moartea lui Ştefan cel Mare

Ştefan cel Mare era bolnav pe această vreme de boala pe care i-o dăduseră ostenelile sale războinice, nopţile de iarnă nedormite, în lagăr, petrecerea îndelungată în umbra umedă a codrilor prieteni, goana peste câmpii în bătaia furtunilor şi sub căderea ploilor de primăvară şi de toamnă şi a zăpezilor moi. Încă din februarie 1501, veniseră la Veneţia doi oameni de-ai lui, frânci, ca să cumpere nişte stofă scumpă de aur şi să tocmească un medic, căci medicii veneţieni erau pe atunci vestiţi în lumea întreagă. În august 1502 abia, ajunse la dânsul Matei din Murano, medicul dorit, care-l găsi chinuit de podagră, dar, altfel, „voinic pentru vrâsta sa” şi în stare să mai călăuzească ostaşi, cum făcu peste câteva luni.

Matei, care se îmbolnăvise pe drum, boli într-una şi muri în Moldova, iar când Ştefan trimese după alt medic, în octombrie 1503, mâinile şi picioarele-i erau înţepenite; solul său, întrebat asupra boalei, arăta că „numai mânile şi picioarele nu poate să le mişte, dar, altfel, n-are nimic”. Ieronim de Cesena plecă spre Moldova, unde mai venise pe rând; pentru ca să încerce mântuirea bolnavului, un medic din depărtatul oraş german Nurenberg, Ioan Klingensporn, un evreu de la hanul tătarilor şi un bărbier unguresc din Buda.

În 1503 murise, de o boală urâtă, care nu era a unui viteaz, nici a unui preot, cardinalul Frederic. În toamnă, regele Alexandru, care oprise războiul cu Moscova printr-o pace foarte puţin aducătoare de cinste, se întoarse în Polonia, şi, în loc să stea de vorbă cu Ştefan, precum făgăduise la 17 octombrie, el chemă o dietă la Lublin, în cele din urmă zile ale lunii. Aceasta luă măsuri pentru ca să smulgă îndărăt Pocuţia, tocmind luptători pentru primăvara următoare. Dar, cu toate laudele polonilor, nu se făcu nici o ispravă decât poate aceea, foarte ieftină, a prădăciunilor de hotare, care nu speriau pe nimeni.

Un război cu Ştefan sub steagurile crăieşti, un război mărturisit, nu se putea face acum şi pentru aceea că amândoi Iagellonii, şi cel din Ungaria şi cel din Polonia, care trimise la turci pe vechiul cunoscător al lor, Nicolae Firley, făcuseră pace cu sultanul, întărind-o în vara anului 1503. Şi apoi ar fi îndrăznit slăbănogul Alexandru să încerce o luptă care ieşise aşa de nenorocit unui viteaz ca Ioan Albert? Doar nu trecuse nici zece ani de la măcelul din Codrii Cozminului, şi oasele morţilor înălbeau încă poienile Dumbrăvii-Roşii. La sfârşitul lui noiembrie 1503, soli ai lui Ştefan veneau la craiul polon; în decembrie oameni de-ai lui Alexandru se duceau la Vladislav în afacerea Pocuţiei. Se spune lămurit că pe atunci se aşteptau şi boieri din partea domnului Moldovei.

În februarie 1504, un trimis unguresc venea spre Suceava, unde se zvonise de oarecare mişcări tătăreşti. Cât de puţin se gândea craiul la o luptă cu Ştefan dovedeşte şi plecarea lui în 1504 ca să ia jurământul în Prusia. Cât trăi Ştefan, Pocuţia, bucata de pământ, rămase ţară moldovenească. Măreţul patriarh îşi petrecu deci în linişte cele din urmă zile ale vieţii sale, pregătindu-se prin odihna de aici pentru odihna cea mare.

Cineva care l-a văzut pe acest timp ni-l înfăţişează ca „un om foarte cuminte, pe care nu-l poţi lăuda îndeajuns, foarte iubit de supuşii săi, fiindcă e plin de îndurare şi judecător drept; e foarte ager şi darnic şi, dacă n-ar fi boala lui, pentru vârsta ce are, e încă puternic”. Lângă dânsul stătea în Suceava, gândindu-se cum să asigure moştenirea fiului ei, doamna Maria, a cărei mamă se stinsese de curând, în 1500. Bogdan, fiul ei, trecuse de douăzeci de ani: el era „orb”, fiindcă pierduse un ochi luptându-se; „era sfios ca o fată mare şi om viteaz, cu purtări bune şi având în jurul lui tot oamenii ca dânsul”.

În boierime se schimbase puţin: la Hotin, după Muşat, erau Toader şi Negrilă, Ieremia şi Dragoş păzeau la Neamţ, Ivanco şi Alexa la Orhei, Costea în cetatea cea nouă de la Soroca, altă piedică pentru tătari, Ion Grumază la Cernăuţi, şi la Roman era Şandru. Tăutul trăia, şi poate tot aşa bătrânul Hrăman, bătrânul Şteful, foşti pârcălabi amândoi, bătrânii Duma, fiul lui Vlaicu şi văr al domnului, şi Duma, zis Brudur. Dar Jurj era voinic în locul lui Boldur, care trecuse în rândul tovarăşilor pe care Ştefan îi mai vedea numai în amintirile sale. Cozma Şerpe se adăugise la sfetnicii din anul Cozminului. Grija Sucevei o avea tot Luca Arbure. Toţi, spune un străin, un veneţian, bun judecător de oameni, care i-a văzut, „viteji şi harnici, nu să stea pe saltea, ci să lupte în tabără”. Mitropolitul era Gheorghe, Vasile păstorea la Roman, iar în Rădăuţi ţinea cârja tot Ioanichie, cel dintâi episcop al acestui scaun, întemeiat de Ştefan.

Ţara se întremase cu totul: an de an se înălţau falnicele lanuri, şi mii de mii de oi şi vite străbăteau păşunile grase ale Moldovei. Oraşele fusese împodobite pe rând cu frumoasele biserici de piatră săpată, înflorite cu fluturi de smalţ verde şi galben, de maiştrii lui Ştefan, care, totdeauna aveau de lucru undeva. În ele se întâlneau nemţii, armeni din Lemberg, saşii din Ardeal, grecii şi turcii care veneau de la miazăzi, lăsând bogăţie în urma lor.

Noul domn muntean - care înlocuise în 1497 pe Vlad Călugărul, mort - Radu, privea pe Ştefan ca pe un părinte, în Ardeal pârcălabii moldoveneşti stăteau în Ciceu şi în Cetatea-de-Baltă, pe care domnul o căpătase pe la 1473. Nimic nu tulbura de la moartea lui Matiaş legăturile bune cu ungurii. Turcii din cetăţile de la Dunărea de Jos se astâmpărase; Mengli-Ghirai, hanul Crâmului, socrul lui Selim, fiul cel mai mare al sultanului, care stătea la Caffa, uitase drumul Moldovei. Numele „moldoveanului” era cunoscut cu cinste în lumea întreagă, şi polonii înşişi, duşmanii bătrâneţilor sale, recunoşteau făţiş ce putere cuminte pleacă din sufletul acestui om, cum nu se găseşte uşor un altul.

Căldurile verii deschiseră rana de la Chilia, şi fierul ars al medicilor nu folosi la nimic. Ştefan simţi că moare, dar gândul său nu se întunecă şi voinţa lui de fier nu suferi nici o slăbire. Ca şi înainte, toţi stăteau încă sub farmecul lui. Auzise că boierii nu se înţeleg asupra urmaşului său, că unii voiesc pe Bogdan, iar alţii socotesc că ar fi mai drept să domnească Ştefan, fiul lui Alexandru, nepotul domnesc din Constantinopol, ca unul ce venea în locul fiului celui mai mare; înteţitori ar fi semănat vrajbă între cei dintâi şi aceşti din urmă. Lui Ştefan i se va fi părut că vede luptele nemernice de după Alexandru cel Bun, frământarea sălbatecă şi nelegiuită pe mormântul părintelui, bunicului adormit. El nu voia însă ca mormântul să-i fie stropit cu sângele său şi-al neamului său, ca ţara pe care o ridicase aşa de sus să se prăvale iarăşi în prăpastia păcatelor.

Boierii se zbăteau în lupta alegerii noului domn, când domnul cel vechi se ivi înaintea lor pe câmpul de adunare. De pe patul de moarte, el stăpâni ca de pe Scaunul său de poruncă. Înteţitorii îşi pierdură capetele în clipă. Împăcaţi prin frică şi prin înduioşare, ceilalţi aleseră pe Bogdan-voievod, şi el fu înălţat în Scaun sub ochii umezi ai părintelui său, care asigurase astfel şi viitorul ţării. Peste două zile, la 2 iulie 1504, Ştefan murea, după ce domnise „47 de ani, două luni şi trei săptămâni”, domn adevărat, viteaz, cuminte şi iubitor de ţară şi de neam din clipa întâia până în cea din urmă. El fu îngropat la Putna sub piatra de marmură ce-şi pregătise şi care se vede până astăzi.

Într-însul găsise poporul românesc cea mai deplină şi mai curată icoană a sufletului său: cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime, straşnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai, gospodar şi iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale, care i se par că vin printr-însul cât aiurea şi de mai sus. Şi cu cât se vede această icoană mai limpede, cu cât se înţelege mai desăvârşit şi se iubeşte mai mult, cu atâta şi viitorul se vesteşte mai bun, căci atunci neamul merge pe drumul strămoşului cuminte.

Check Also

Primele lupte ale lui Ştefan cel Mare cu polonii

Viaţa lui Ştefan cel Mare căpătă acum o întorsătură hotărâtoare. Odată cu sosirea bătrâneţilor, toate …

Moştenirea lui Ştefan cel Mare

Moştenitorii lui Ştefan cel Mare risipiră una câte una scumpele pietre din coroana pe care-o …

Panegiricul lui Ştefan cel Mare

În a doua jumătate a veacului al XVIII-lea duhul sfânt al iubirii pentru trecutul mare …

Aprecieri şi comentarii despre Ştefan cel Mare

„Domnise aproape cincizeci de ani, o jumătate de veac. Venise tânăr… ca să tragă zid …

Decăderea Moldovei după moartea lui Ştefan cel Mare

Moartea „valahului” a fost un mare eveniment pentru toată Europa răsăriteană, pentru viitorul principatelor române …