Moara lui Călifar, de Gala Galaction (comentariu literar, rezumat literar)

Gala Galaction, pe numele adevărat Grigore Pişculescu, a fost preot şi poate tocmai de aceea întreaga sa operă promovează spiritul iubirii de oameni, filantropiei şi toleranţei. Povestirile sale ies, adesea, din lumea reală şi alunecă discret într-o atmosferă de vis şi legendă, conturând un fantastic ce combină simbolurile mitologice cu întâmplări realiste.

Povestirea Moara lui Călifar, publicată în 1903, este prima proză remarcabilă a lui Gala Galaction şi are ca temă pactul omului cu diavolul, un celebru mit universal, realizat ca o admirabilă istorisire romantică.

Semnul participării la un epos misterios este cuprins în incipit, care explică o semnificaţie a titlului în spiritul fabulos al povestirii populare: „În preajma unei păduri străvechi se privea în iaz moara lui Călifar”. Povestirea debutează, aşadar cu două simboluri mitologice: unul al pădurii ancestrale, ca „spaţiu misterios, labirint, [...] un loc al încercărilor şi al izbânzii; de asemenea, (pădurea) trezeşte spaimele ancestrale prin faptul că este un peisaj închis şi stăpânit de umbre”; celălalt se referă la moară, simbol al timpului ce macină lumea, „un loc vitalizator, situat în miezul universului care se transformă continuu”. (Doina Ruşti - Dicţionar de teme şi simboluri din literatura română)

Relaţiile temporale se definesc prin evocarea timpului fabulos, „din vremi uitate”, iar spaţiul este unul real - satul Alăuteşti - şi altul imaginar-fabulos, iazul şi moara lui Călifar. În acest cadru spaţio-temporal mitic se derulează, într-o înlănţuire cronologică, întâmplările reale şi fabuloase, la care participă personaje arhetipale ale satului ancestral. Perspectiva narativă se distinge prin naratorul omniscient şi naraţiunea la persoana a III-a, definind focalizare zero şi viziunea narativă „dindărăt”.

Acţiunea

Acţiunea lineară a povestirii este structurată în două secvenţe epice: una care ilustrează legenda pe care o istoriseau la şezători torcătoarele şi, cealaltă, referitoare la pactul cu diavolul. Bătrânii satului Alăuteşti povestesc despre moara lui Călifar aflată pe malul unui iaz în care se oglindea, „din vremi uitate” şi dincolo de o pădure, un tărâm pietros, unde numai „necuratul trăgea brazdă cu coarnele”. Legenda istorisită de femeile care torceau lâna pe la şezători în vreme de iarnă spunea că moş Călifar îşi vânduse sufletul diavolului şi că pricopsea pe oricine avea curajul să ceară bogăţiile pe care ucigă-l crucea le ascunsese pe fundul iazului morii.

Gala Galaction

Temerarul care se încumeta era ispitit cu toate bogăţiile şi, o dată obţinute, bucuria excesivă care-l cuprindea se manifesta printr-un râs „smintit în fericirea lui drăcească”, consecinţele fiind nefaste, deoarece „nenorocitul îndrăzneţ” se rostogolea şi cădea pentru vecie în iazul încremenit. Moara este un simbol malefic, fiind relevată printr-o metaforă personificatoare: cu o streaşină „de un stânjen”, părea de departe „un cap cu gânduri rele sub o pălărie trasă peste ochi”.

Nimeni nu văzuse vreodată moara funcţionând, moş Călifar măcina numai pentru stăpânul său, Nichipercea, iar zăgazul (stăvilar, dig) era întărit pe dedesubt „cu oasele celor pe care îi ispitiseră comorile satanei şi veniseră la Călifar ca să-i pricopsească”. Un flăcău din sat, Stoicea, copil orfan, părăsit de mamă în tinda bisericii şi găsit de văduvul părinte Radu, fusese crescut în casa parohială până la şase ani, când preotul murise. Astfel, băiatul crescuse din mila sătenilor şi devenise un voinic „stejar în port, oţel în braţ, isteţ cât vrei”, care păzea vitele localnicilor, însă nimeni nu-l voia ca ginere. Pentru că nu avea nimic de pierdut, Stoicea îşi face toate socotelile, sub forma unui monolog interior, apoi se hotărăşte să se căpătuiască apelând la moş Călifar.

Bătrânul se află sub stăpânirea totală a diavolului, pe care-l slujeşte de trei sute de ani şi din robia căruia nu se putea elibera decât dacă ar fi fost ucis. Trecând prin pădurea fără poteci, Stoicea adoarme „uns la inimă de aleanul florilor” şi în după-amiaza următoare ajunge la iazul morii lui Călifar. Portretul bătrânului este fabulos şi descris direct de către naratorul omniscient: „barbă sivă, sprâncene de muşchi uscat, nasul - cioc de cucuvaie”. Voinicul îi cere moşului să-l pricopsească prin puterea sa de vraci, iar acesta îl invită să mănânce împreună, dar îl trimite, mai întâi, să se spele în iazul „care nu face unde”.

Stoicea se spală pe mâini, apoi „îşi făcu pumnii găvane, îi scufundă în iazul rece şi, scoţându-i plini de apă şi de murmur, îi azvârli pe obraji...”. Imediat cade într-un somn greu, ceea ce ar putea semnifica transcenderea într-o altă dimensiune spaţio-temporală, se porneşte o furtună cumplită şi aude, deodată, tropote de cal şi un ţipăt de femeie. Stoicea salvează femeia din ghearele unei ursoaice şi află că era Tecla, fiica boierului Rovin.

În această dimensiune spaţio-temporală a lumii, Stoicea devine foarte norocos, se căsătoreşte cu Tecla, toate îi merg din plin, copiii „creşteau bărbaţi şi mândri”, este iubit de nevastă, pământul dă roade excepţionale, oile lui albeau izlazul, iar „zilele îi treceau senine şi repezi”. Năvălirea tătarilor întrerupe brusc visul şi fericirea extatică a boierului Stoicea, iar un vânt puternic îl azvârle înapoi la moara lui Călifar, flăcăul revenind la statutul umil de orfan sărac.

Recunoscându-şi ciomagul sprijinit de scară, Stoicea reuşeşte să înţeleagă faptul că în clipa când se spălase pe faţă cu apa fermecată a iazului, diavolul îi oferise fericirea totală, apoi „suflase în visul lui ca într-o beşică, nimicindu-l!”. Stoicea simte cu toată fiinţa că nefericirea este cu atât mai profundă cu cât fusese de intensă fericirea pierdută. Voinicul împlineşte blestemul, îl ucide pe Călifar, sfărâmându-i ţeasta apoi, împreună cu acesta, se scufundă în adâncimile negre ale iadului, ca simbol al credinţei că un pact cu diavolul nu poate duce niciodată la izbăvirea omului.

Finalul

Finalul este închis şi tragic, construit sentenţios şi moralizator, de unde se desprinde învăţătura că oricine îşi vinde sufletul diavolului nu poate avea parte decât de bucurii trecătoare şi iluzorii şi niciodată nu-şi va găsi pacea interioară.

 

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …