Miturile în literatura română

Mituri româneşti

Când vorbeşte despre mituri, privindu-le mai ales din unghiul de vedere al relaţiei lor cu literatura scrisă, George Călinescu constată că „patru mituri sunt nutrite din ce în ce mai mult de mediile literare, tinzând a deveni pilonii unei tradiţii autohtone”.

Cele patru mituri consemnate de George Călinescu sunt:

  • Traian şi Dochia, mitul etnogenezei româneşti;
  • Mioriţa, simbolizând „existenţa pastorală a poporului român”;
  • Meşterul Manole, „mitul estetic, indicând concepţia noastră despre creaţie, care e rod al suferinţei”;
  • Zburătorul, care e „mitul erotic, personificarea invaziei instinctului puberal”.

După această enumerare, istoricul literar lasă deschisă calea unei posibile descoperiri în mediile folclorice şi a altor mituri: „Pe lângă aceste patru mituri, încearcă să se ridice şi altele”. Previziunea s-a confirmat, pentru că cercetările folclorice şi mitologice naţionale din ultimei” decenii au demonstrat existenţa în folclor a mitului „marii călătorii” (sau al „marii treceri”), care e mitul medierii opoziţiei dintre viaţă şi moarte.

Miturile româneşti se înfăţişează astăzi fragmentar şi mai ales sub formă lirică, chiar când e vorba de baladă sau colind: două treimi din Mioriţa sunt acoperite de testamentul ciobanului; sub aparenţa epică a desfăşurării întâmplărilor, în balada despre Mănăstirea Argeşului clocoteşte zbuciumul sufletesc al lui Manole sau ni se relevă puternica dragoste a Anei pentru marele meşter etc.

Datorită acestei liricizări, ca o consecinţă a ei, probabil, se constată caracterul lor laic, nereligios său, în orice caz, foarte puţin religios: nu întâlnim, de pildă, personaje supranaturale, acestea ridicându-se din mijlocul oamenilor obişnuiţi. Rămâne însă un fapt, şi anume că aceste creaţii mitico-folclorice ale culturii noastre poartă cu ele prin timp o idee mitică, un mesaj, un adevăr mitic.

Aceste idei, mesaje, adevăruri alcătuiesc o unitate foarte bine armonizată, relevând pregnant datele fundamentale ale unui popor, de la geneză la saltul în maturitate, creaţie şi viziune asupra existenţei. Cu alte cuvinte, miturilor româneşti menţionate întregesc concepţia poporului nostru despre istorie şi evoluţie, despre muncă şi creaţie, despre existenţă. Relevând o atât de complexă sferă de semnificaţii, era firesc ca miturile româneşti, ale căror elemente sunt adânc răspândite în sistemul de credinţe şi rituri populare, să fie intens cultivate, la vremea zămislirii ei romantice, de către literatura scrisă.

Mitul despre etnogeneza românească, de pildă, a fost formulat, în datele lui fundamentale, de către Gheorghe Asachi: Dochia, urmărită de Traian, împietreşte împreună cu oile sale. Asachi pleca de la elementele de legendă pe care i le punea la îndemână tradiţia orală. Mitul originii poporului român va vorbi mult mai lămurit marelui Mihai Eminescu, care, în câteva din poemele sale (postume) de inspiraţie folclorică (Muşatin şi codrul, Povestea Dochiei şi ursitorile), va filtra ceva din substanţa lui.

Zburătorul, celălalt mit, ori capătă forma explicită la modul artistic, în balada lui Ion Heliade Rădulescu, ori devine un motiv romantic, în Călin (file din poveste), ori cumulează semnificaţii mai înalte, într-un poem cu implicaţii mitologice mai numeroase, ca Luceafărul. Absorbţia mitului folcloric în creaţia cultă se constată ca fenomen pregnant şi în literatura nai nouă. S-a putut demonstra că romanul lui Mihail Sadoveanu, Baltagul (publicat în 1930), este „altoit” pe un mit folcloric, cel al marii călătorii, altul decât, cel mioritic, cu care însă se înrudeşte strâns prin implicaţii reciproce.

Datele fundamentale ale mitului marii călătorii le găsim în textele ceremoniale de înmormântare: Cântecul bradului, Zorile şi Cântecul mare de petrecut. Între acestea, ultime două ocupă locul principal, pentru că, pe lângă sugestie şi simbol, textele lor conţin o descriere concretă a „marelui drum” printr-o mare densitate de imagini.

Elemente ale mitului „marii călătorii” sau ale celui mioritic se pot întâlni şi în alte opere, de data aceasta ale literaturii actuale. Două drame ale lui Horia Lovinescu, de pildă, Petru Rareş şi Moartea unui artist, preiau sau chiar se construiesc pe ideea fundamentală a acestor mituri. Cu fenomenul, atât de caracteristic pentru literatura noastră, al valorificării majore a zestrei folclorice vom mai avea prilejul să ne întâlnim în următoarele două lecţii: Mioriţa şi Meşterul Manole, de Lucian Blaga.

Check Also

Literatura română la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Privire generală asupra epocii În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, conflictele de idei, expresie …

Ideile „Daciei literare” şi rolul ei în orientarea culturii şi a literaturii române

Pe scurt Ideile emise de Mihail Kogălniceanu sunt: Cum traducerile nu fac o literatură, ele …

Contribuţia marilor clasici la dezvoltarea limbii şi literaturii române

După ce am parcurs studiul marilor clasici ai literaturii noastre din a doua jumătate a …

Repere în evoluţia literaturii române

  Cultura şi literatura veche   Umanismul secolul al XVI-lea, al XVII-lea şi prima jumătate …

Literatura română în perioada paşoptistă. România între Occident şi Orient

Perioada paşoptistă (1830-1860) marchează în spaţiul românesc începutul epocii moderne, fiind caracterizată ca un timp …