Mişcări premergătoare răscoalei de la Bobâlna. Influenţa husită

Nemulţumirile ţărănimii, în primul rând, ale orăşenilor şi nobilimii mici, în al doilea rând, s-au manifestat printr-o serie de răzvrătiri şi răscoale, care au izbucnit în prima jumătate a veacului al XV-lea.

Mişcările sociale sunt neîntrerupte, începând cu anul 1400, pe întreg teritoriul Transilvaniei. Haiducia ia o mare amploare. Documentele pomenesc, în anii 1402-1410, puternice cete de haiduci mai ales în părţile nord-vestice ale Transilvaniei (Satu Mare, Solnoc, Crasna, Maramureş), jefuind bunurile feudalilor. În acelaşi timp, sunt atestate mai multe răzvrătiri şi răscoale. În 1400, se răzvrătesc ţăranii români şi sârbi din comitatul Aradului, atacă pe nobili şi pe orăşenii mai bogaţi, le ard casele şi le pradă bunurile.

În primăvara anului 1417, izbucneşte o răzvrătire a ţăranilor din părţile sudice ale Transilvaniei, sub conducerea „căpitanului suprem” (capitaneus principalis) Kardos Janos. Existenţa unui căpitan principal presupune, în chip necesar, existenţa altor conducători, a altor „căpitani”, presupune o mişcare organizată, o formă superioară de luptă. Mişcarea a fost îndreptată mai cu seamă împotriva patriciatului săsesc. În faţa primejdiei, acesta face apel la ajutorul forţei de represiunea.

La 26 aprilie, voievodul Transilvaniei răspunde chemării patriciatului săsesc şi îşi trimite armata împotriva „răufăcătorilor” şi „jefuitorilor” - cum sunt numiţi răzvrătiţii de reprezentanţii clasei exploatatoare. Nu cunoaştem nimic mai mult despre această mişcare. Se ştie, însă, că nici la 1419 liniştea nu era restabilită în aceste părţi sudice. De aceea, regele Sigismund poruncea nobilimii din Transilvania să pornească în ajutorul saşilor, să prindă şi să pedepsească pe răsculaţi. E probabil că răsculaţii din 1419, care acţionau în aceleaşi părţi şi împotriva aceluiaşi patriciat săsesc, erau aceiaşi ţărani răsculaţi de la 1417, conduşi de Kardos Janos sau de alţi conducători ridicaţi din mijlocul lor.

Cotropirea obştilor secuieşti de feudalii proprii sau de alţii dinafară, cu sprijinul puterii centrale, a constituit motivul răscoalei ţăranilor secui din anul 1430. Ţăranii secui, „cuprinşi de semeţie şi de îndrăzneală”, înainte de a porni acţiunea, se adunară şi se sfătuiră, „conspirară”, cum se spune în scrisoarea regelui Sigismund, adică se organizară. După aceasta izbucneşte răscoala, ţăranii secui atacând curţile nobilimii. Printre faptele săvârşite de secuii răsculaţi se amintesc unele cu totul semnificative: ei au ocupat pământurile nobililor şi au distrus semnele de hotar, ceea ce înseamnă că urmăreau să reocupe propriile pământuri cotropite de feudali.

Asemenea acţiuni puneau în primejdie noile rânduieli introduse în societatea secuiască, ameninţând să se extindă şi să ia forme tot mai grave pentru feudali. Aceştia caută să preîntâmpine o asemenea primejdie prin toate mijloacele, „să strângă frânele”, deoarece se temeau că „ţăranii vor ajunge la îndrăzneală şi mai mare”. Cu alte cuvinte, aceasta însemna că trebuiau trimise forţe armate mai numeroase pentru înăbuşirea „îndrăzneţei răscoale a secuilor”. Armata comitelui secuilor, a voievodului Transilvaniei şi a scaunelor săseşti a înăbuşit şi această răscoală, aşa cum au fost reprimate şi celelalte, dinainte sau de mai târziu.

Ţăranii români din Ţara Bârsei şi Ţara Făgăraşului s-au răsculat şi ei în anul 1433. Dacă copistul anonim al tratatului despre vicii şi virtuţi al fericitului Augustin - contemporan cu această răscoală - nu găseşte alt eveniment mai de seamă pe care să-l pomenească cu prilejul terminării lucrării sale decât răscoala ţăranilor români din Făgăraş, înseamnă că pe contemporani acest eveniment i-a impresionat în mod deosebit, şi pe bună dreptate, deoarece răscoala a luat o amploare destul de mare, căci nici în vara anului 1434 nu era încă înăbuşită. Scrisoarea comitelui secuilor Mihail Jakch, adresată saşilor din districtul Braşovului, constituie o confirmare deplină a acestui fapt. Cuprinsul şi tonul scrisorii, ca şi pedepsele grele cu care erau ameninţaţi răsculaţii, sunt cât se poate de semnificative.

Braşovenii erau îndemnaţi să pornească în mare grabă, cu întreaga lor oaste, în munţi, să distrugă pe răsculaţii români din Făgăraş, retraşi acolo, să prindă pe soţiile şi pe copiii acestora; comitele secuilor urma să plece şi el cu aceeaşi grabă în acele părţi. Armata comitelui secuilor şi a patriciatului săsesc a reuşit să îngusteze teritoriul răscoalei, să împingă pe răsculaţi înspre munte, unde aceştia, ajutaţi şi de condiţiile geografice, se pot menţine încă un oarecare timp.

Existenţa unui focar de răscoală la hotarul dinspre Ţara Românească, de unde răsculaţii puteau fi ajutaţi, cum au fost ajutaţi şi cei de la 1382-1383, constituia o mare primejdie. De aceea, comitele secuilor a fost atât de necruţător în măsurile preconizate, cerând uciderea bărbaţilor şi prinderea femeilor lor. Probabil că aceste măsuri şi-au ajuns scopul; răscoala ţărănimii române din Ţara Făgăraşului şi a Bârsei a fost înăbuşită în sânge în chip barbar.

Lupta antifeudală a ţăranilor se extinde, cu toate măsurile luate de clasa feudală. În timp ce răscoala ţăranilor din Ţara Bârsei şi a Făgăraşului era înăbuşită, izbucneşte o altă mişcare, în Ţara Haţegului, provocată de intensificarea ofensivei împotriva obştilor haţegane. În fruntea acestei mişcări sunt cnezii de rând şi preoţii de sat. Lupta lor era îndreptată nu numai împotriva feudalilor cotropitori, dar şi împotriva regelui şi a voievodului Transilvaniei, sprijinitorii acestei politici.

Răsculaţii au pustiit şi au prădat domeniile nobililor şi regelui. Revolta ţărănimii haţegane fiind înăbuşită de forţele feudale, conducătorii îşi găsesc scăpare probabil în Moldova, unde aveau loc în această vreme mari frământări politice şi sociale şi de unde, împreună cu alţi „duşmani şi vrăjmaşi”, făceau incursiuni în Transilvania şi săvârşeau „multe neajunsuri”. Din această pricină, la 1435, sunt confiscate toate bunurile fugarilor, care sunt dăruite altor cnezi, credincioşi regelui.

Simultan cu aceste mişcări, o răzvrătire de proporţii însemnate se înregistrează în Maramureş. Lucrătorii de la ocnele maramureşene, din cauza abuzurilor cămăraşilor regali, se revoltă în anii 1435-1436. Aceşti cămăraşi se comportau faţă de lucrători ca şi stăpânii de moşie faţă de iobagii lor: le pretindeau munci peste cele legale, îi pedepseau pentru cele mai neînsemnate abateri, îi maltratau şi-i băteau, le reţineau din plată etc.

Faţă de asemenea abuzuri şi silnicii, lucrătorii de la ocnele maramureşene caută mijloacele de înlăturare a lor. Noul regulament al ocnelor maramureşene din anul 1435 aminteşte de adunări ale minerilor şi de organizarea lor. Două căi întrevăd minerii pentru a scăpa de exploatarea cămăraşilor: fuga şi revolta. Amândouă implicau însă riscuri foarte mari: fugarii prinşi erau schingiuiţi iar revolta şi chiar simpla întrunire erau pedepsite şi mai aspru; iniţiatorii şi participanţii la adunări erau arestaţi, chinuiţi în chip barbar şi deposedaţi de toate bunurile.

În aceste condiţii, ideile husite găsesc o stare de spirit foarte prielnică, atât în Transilvania, cât şi în Moldova. Răspândirea husitismului şi însemnătatea lui în lupta maselor populare din ţările române nu se pot explica decât ţinând seama de condiţiile interne din aceste ţări. Nu este vorba de un simplu împrumut de idei şi programe; aceste idei antifeudale corespundeau şi dorinţei de luptă a maselor exploatate din ţările române. Legăturile dintre ţările române - mai ales Transilvania - şi Cehia, pe de o parte, situaţia social-economică internă, pe de altă parte, explică influenţa puternică exercitată de husitism asupra luptei maselor populare din România.

Relaţiile comerciale dintre cele mai de seamă oraşe ale Transilvaniei (Cluj, Sibiu, Braşov, Bistriţa) şi chiar dintre târgurile moldovene - direct sau prin intermediul Cracoviei - cu Praga au înlesnit cunoaşterea frământărilor, a luptei, a scopurilor urmărite de masele populare cehe. Tinerii transilvăneni - din Cluj, Sibiu, Tg. Mureş, Satu Mare etc. - şi moldoveni - din Baia - ce învăţau la universitatea din Praga, reîntorşi acasă, devin propagatori ai ideilor husite.

Pe de altă parte, participarea ostaşilor transilvăneni la înăbuşirea mişcării husite din 1419 le-a dat posibilitatea de a cunoaşte direct această mişcare. Ţinând seama de faptul că ţăranii secui răsculaţi la 1430 au ocupat pământurile nobililor şi au desfiinţat hotarele - aşa cum învăţau şi făceau husiţii - este de presupus că această răscoală a fost influenţată de mişcarea husită.

Răspândirea husitismului s-a făcut, de asemenea, prin intermediul unor propagatori direcţi. Pe la 1420, potrivit unei ştiri din cronica de la Levace, sosesc în Moldova cei dintâi husiţi. Aceştia propagau husitismul în mijlocul populaţiei băştinaşe ortodoxe şi a populaţiei maghiare şi germane catolice, aşezate în Moldova. Un oarecare Iacob din Baia şi un preot franciscan răspândeau husitismul şi sistemul de luptă taborit în această ţară.

Propagatorii husiţi îşi fac apariţia în acelaşi timp şi în Transilvania, reuşind să câştige numeroşi aderenţi. Rezultatele acestei propagande trebuie să fi fost însemnate, dacă au stârnit nu numai îngrijorarea episcopilor catolici din Moldova şi Transilvania, dar chiar şi pe a regelui Poloniei. Episcopul de Baia se adresa, în 1431, episcopului din Liov, rugându-l să ceară ajutorul regelui Poloniei, Vladislav Iagello, împotriva „ereticilor” moldoveni şi a lui Alexandru cel Bun, care tolera activitatea husiţilor.

Vladislav se adresează domnului Moldovei, ameninţându-l că, dacă va continua să tolereze pe husiţi, va cădea, împreună cu boierii moldoveni, sub „tiranica stăpânire a ţăranilor şi preoţilor lor..., va îndura mizeria şi foamea şi nimeni nu-l va putea salva”. Alexandru nu se lasă impresionat de ameninţarea regelui, ci tolerează în continuare desfăşurarea .activităţii husiţilor, deoarece mişcarea husită slăbea puterea ţărilor catolice, între care şi Polonia, ce manifesta tendinţe de dominaţie faţă de Moldova. Din unele ştiri contemporane rezultă că husitismul s-a răspândit chiar şi în Ţara Românească .

Măsurile luate de urmaşii lui Alexandru cel Bun împotriva „ereticilor” au stânjenit activitatea husiţilor în Moldova. De aceea, unii vor trece în Transilvania, unde husitismul a cuprins mase populare numeroase. Pentru a combate răspândirea ideilor husite, la cererea vicarului de la Cenad şi a episcopilor de Oradea şi Alba Iulia, a fost trimis în Transilvania crudul inchizitor Iacob de Marchia, din ordinul franciscanilor.

Folosind metodele barbare ale inchiziţiei şi cu ajutorul armatelor organizate de biserică şi de nobilime, acesta a reuşit să silească o parte dintre „eretici” să părăsească erezia. În ascuns, însă, masele populare continuă lupta, pregătind o mare răscoală antibisericească şi antifeudală, în unele locuri, Iacob de Marchia a fost întâmpinat de ţărani înarmaţi.

Tezele husiţilor din Transilvania şi Moldova conţineau idei revoluţionare. Ideologia husită şi, mai ales, cea taborită, atunci când enunţa egalitatea oamenilor, ataca feudalismul şi legile care consfinţeau relaţiile feudale. Husiţii luptau de asemenea împotriva cultului sfinţilor, a icoanelor, a ceremoniilor bisericii catolice şi împotriva slujitorilor bisericii, inclusiv a papei.

Dacă ţărănimea transilvăneană nu a îngenunchiat în faţa pedepselor pronunţate de episcopul Gheorghe Lepes împotriva ei, la 1436, aceasta se datorează, în bună parte, şi influenţei ideologiei husite, care nega efectele excomunicării bisericeşti. În această atmosferă de luptă, repetatele invazii turceşti în regiunile sudice şi centrale ale Transilvaniei au impus concentrarea forţelor feudale în această direcţie, slăbind, astfel, forţa de represiune îndreptată împotriva ţăranilor, chiar în ajunul izbucnirii răscoalei populare din 1437.