Mişcarea ţărănească din România între anii 1864-1868

Realizată de către reprezentanţii burgheziei şi moşierimii, reforma agrara din 1864 n-a lichidat cu totul relaţiile feudale. Moşierimea împreună cu statul au păstrat o mare parte din suprafaţa ţării (6.233.744 ha de terenuri cultivabile, păduri, păşuni, bălţi).

Posedând mult mai mult pământ decât toată ţărănimea la un loc - foştii clăcaşi, moşneni şi răzeşi -, moşierii şi arendaşii au putut să exploateze mai departe masele ţărăneşti. Acestea aspirau să intre în stăpânirea întregului pământ moşieresc pe care îl făceau să rodească şi priveau cu ură moşierimea şi pe reprezentanţii săi, fondul contradicţiilor de clasă dintre ţărănime şi moşierime constituindu-l pământul, principalul mijloc de producţie la sate.

Această aspiraţie a maselor ţărăneşti s-a manifestat, în numeroase locuri, prin atacarea proprietăţilor moşiereşti, în aprilie 1865, arendaşul moşiei reclama că ţăranii din comunele Breaza de Sus şi de Jos şi Talia (judeţul Prahova) i-au dat „pradă în pământurile rămase proprietăţii”. Ei au început să-i are pământurile, să-i păşuneze livezile şi să-i alunge argaţii cu ameninţarea că-i omoară.

Peste o lună, în acelaşi an, ţăranii din satul Rogova, comuna Blahniţa (judeţul Mehedinţi) au păşunat cu vitele toată întinderea moşiei şi au alungat pe consilierul comunal, însărcinat, în absenţa primarului, să facă operaţiile pentru delimitare. Contra lor s-au trimis un procuror şi dorobanţi. Torturaţi de cei 200 de dorobanţi trimişi contra lor, foştii clăcaşi din Rogova au fost aduşi la supunere.

Setea de pământ a ţărănimii nu fusese potolită prin reformă, deoarece loturile pe care le primiseră ţăranii împroprietăriţi nu erau suficiente nici chiar celor din prima categorie. Clăcaşii din a treia categorie, adică cei care nu aveau nici vite, nici pluguri, primiseră nişte loturi aşa de mici, încât de la început ei erau sortiţi să devină proletari sau să se proletarizeze curând. Despăgubirea enormă pe care ţărănimea împroprietărită a fost silită s-o dea moşierilor, adăugată la impozitele către stat, la taxele comunale şi judeţene şi la prestaţia în muncă pentru construirea şoselelor comunale şi judeţene, a constituit una dintre cauzele principale ale înrobirii ţăranilor faţă de moşieri, arendaşi şi chiaburi.

Neputând să achite enorma despăgubire, mulţi dintre ţăranii cu loturi mijlocii şi mici şi-au părăsit casele, fugind în alte sate ca argaţi sau la oraşe, unde ajungeau muncitori. Astfel, în judeţul Vlaşca, până în 1879 un număr de 1.333 împroprietăriţi îşi înstrăinaseră loturile prin vânzare, ipotecare, arendare sau părăsire, în judeţul Olt, în aceeaşi perioadă, 263 de loturi, însumând 1.637 de pogoane şi 3 prăjini, intraseră în proprietatea comunelor din cauza neputinţei de plată a împroprietăriţilor sau a moştenitorilor lor.

Încă din noiembrie 1864, comisia mixtă a plăşii Otăsău (judeţul Vâlcea) raporta că erau numeroase cazurile în care clăcaşii renunţau la loturile lor, neavând cu ce le plăti. Cazuri asemănătoare se întâlnesc şi la Ionăşeni (judeţul Botoşani) în ianuarie 1865, la Bolboaca (lângă Râmnicu Sărat) în ianuarie 1865 etc. Înstrăinarea loturilor primite prin împroprietărire a ajuns să îngrijoreze unele autorităţi. Astfel, C. Racoviţă, prefectul judeţului Romanaţi, raporta în februarie 1868 că numeroşi ţărani şi-au înstrăinat pământurile primite prin legea rurală, care treceau în posesiunea chiaburilor.

Ceva mai târziu, în ianuarie 1870, prefectul judeţului Gorj raporta că numeroşi împroprietăriţi îşi vindeau loturile, neavând cu ce să le achite. Mulţi dintre împroprietăriţii care îşi păstraseră loturile primite, pentru plata despăgubirii, a impozitelor şi taxelor, au fost nevoiţi să facă împrumuturi de bani la moşieri, arendaşi şi cămătari, cu dobânzi care mergeau până la 200 şi 300 % pe an, achitate de cele mai multe ori în muncă, ceea ce ducea în mod firesc la subjugarea lor economică. Lipsa unor instituţii de credit pentru ţărani înteţea rapacitatea cămătarilor.

Insuficienţa loturilor şi despăgubirea enormă ce trebuiau să dea au fost primite de ţărani cu adâncă nemulţumire. Ceea ce a provocat chiar de la început indignarea ţăranilor a fost nedreapta aplicare a legii rurale de către aparatul de stat corupt, pus la dispoziţia moşierimii şi arendăşimii. În noiembrie 1865, S. Miclescu, informator special al lui Cuza, aducea la cunoştinţa acestuia că legea rurală s-a aplicat contra principiului de dreptate. Prefecţii şi membrii comitetelor permanente, ca superarbitri, au încurajat falsificarea listelor de împroprietăriţi.

Prin însăşi voinţa guvernelor lui Cuza şi a celor următoare, prevederile art. V şi VI ale legii rurale, referitoare la împroprietărirea pe moşiile statului a ţăranilor care nu fuseseră clăcaşi, dar lucraseră cu învoieli speciale pe moşiile boiereşti, a foştilor clăcaşi rămaşi fără pământ din cauza strâmtimii moşiilor, precum şi a însurăţeilor, au rămas neaplicate până în 1878. Această masă de ţărani proletarizată de la început a căzut pradă exploatării moşierilor şi arendaşilor, atât ca muncitori cu ziua, cât şi pe calea învoielilor, ce li se recomandau chiar prin lege. Fiind o minoritate, împrăştiată mai în toate satele ţării, ea nu a putut trece la acţiuni mai mari, totuşi a dus o agitaţie permanentă pentru punerea sa în drepturi.

În martie 1867, curând după venirea la cârmă a coaliţiei liberale, ţăranii din jurul Capitalei, care de câteva ori în trecutul apropiat susţinuseră lupta burgheziei contra moşierilor, au venit în mare număr în două rânduri să ceară Adunării deputaţilor împroprietărirea. Guvernul n-a luat în seamă justele lor cereri şi i-a împrăştiat cu ajutorul jandarmilor călări şi al gărzii .civice. Ţăranii din aceste categorii, în special însurăţeii, au continuat agitaţia lor pe calea petiţionarii, silind unele organe locale să le sprijine revendicările.

Astfel, în septembrie 1868, Comitetul permanent al judeţului Ilfov, primind numeroase cereri de la însurăţei şi alţi ţărani fără pământ, s-a adresat Ministerului Afacerilor Interne, rugându-l să ia măsuri pentru elaborarea regulamentului de împroprietărire a acestor categorii de ţărani în conformitate cu prevederile legii rurale din 1864. Sub presiunea unor asemenea cereri, în 1869 Ministerul Finanţelor a deschis registre de înscriere a solicitanţilor în vederea împroprietăririi lor. Nu s-a dat însă nici o urmare după constatarea aproximativă a numărului celor care aveau drept la împroprietărire.

Cum agitaţia însurăţeilor creştea, ca să justifice mandatul de deputat al col. IV, Cezar Bolliac a adresat guvernului în februarie 1872 o interpelare în Adunarea deputaţilor, cerând în concluzie împroprietărirea lor. Propunerea sa, trimisă spre studiu, a fost de fapt respinsă de către ministrul Finanţelor, P. Mavrogheni, care a declarat că moşiile statului, fiind ipotecate pentru garantarea împrumuturilor statului, nu puteau fi distribuite ţăranilor.

Deşi afirmaţia era în parte falsă, Cezar Bolliac, ca susţinător al guvernului conservator, n-a îndrăznit să riposteze. Agitaţia însurăţeilor continuând, prin stăruinţa lui Ion Ionescu de la Brad, în octombrie 1876, ministrul Finanţelor a trimis o circulară către prefecţi, difuzată apoi în toate comunele rurale, prin care se lua măsura de împroprietărire a însurăţeilor şi a celorlalţi ţărani rămaşi fără pământ în anii 1864-1865. Circulara, primită cu entuziasm de ţărănime, care-i acorda o valoare mai mare decât avea, a ajuns de-abia după războiul independenţei, în 1878, să aibă o aplicare practică.

Unul dintre motivele nemulţumirii maselor ţărăneşti, care le-au împins la luptă contra moşierimii în anii 1865-1876, a fost şi nedreapta delimitare a loturilor repartizate lor faţă de pământurile rămase moşierilor. Art. XVI din legea rurală lăsa acestora posibilitatea să-şi păstreze partea cea mai bună din moşie şi să dea pe cea mai rea ţăranilor. El prevedea că dacă loturile ţărăneşti erau risipite, cum se întâmpla în genere, ele vor fi strânse la un loc, „pe cât va fi cu putinţă” de către nişte comisii „compuse din doi membri, aleşi unul de proprietarul respectiv şi celălalt de autoritatea comunală a locului”.

În caz de neînţelegere, comisia trebuia să aleagă prin tragere la sorţi un superarbitru dintre membrii Comitetului permanent al judeţului, aproape toţi moşieri, arendaşi sau chiaburi. Aşa cum arăta S. Miclescu lui Cuza, utilizând superarbitrii, moşierii au stăruit să se repartizeze ţăranilor pământurile cele mai rele, râpoase, nisipoase, inundabile, depărtate de sat, de drumuri şi mai ales de locurile pentru adăpat vitele.

Scopul moşierilor era dublu: pe de o parte, pământul cel mai bun să le rămână lor, iar pe de alta, ţăranii, având terenuri rele, să fie siliţi a face învoieli cu ei pentru „prisoase” de pământ, pentru păşune şi chiar pentru adăpatul vitelor. În unele cazuri, rapacitatea moşierilor a mers atât de departe, încât au pretins ca ţăranii să-şi mute casele în partea cea mai stearpă şi mai depărtată a moşiei, pentru a le lua locurile de casă, curţile şi grădinile!

Chiar în 1865, Ion Ionescu de la Brad constata, în ancheta ce făcea în judeţul Dorohoi, că la împroprietărirea ţăranilor din Vlăsineşti „s-au schimbat şi aici pământurile lor, dându-li-se locuri mai rele decât cele ce stăpânea”. Constatări asemănătoare a făcut în anii următori în special pentru judeţul Mehedinţi, unde nedreptăţirea ţăranilor a fost aproape generală.

Ţăranii n-au primit cu pasivitate încercările moşierilor de a le răpi loturile. Ei au opus rezistenţă, mergând până la răscoală contra forţelor armate ale statului burghezo-moşieresc trimise contra lor. În comuna Bahnari (judeţul Vaslui), moşierul a convins superarbitrul să-i repartizeze lui terenurile cele mai roditoare şi în martie 1865 şi-a trimis argaţii cu plugurile să are. Ţăranii au alungat însă argaţii moşierului de pe loturile ce li se cuveneau lor.

Contra ţăranilor a mers subprefectul plăşii, însoţit de jandarmi, pentru a restabili dreptul moşierului asupra pământurilor ţărăneşti, dar ţăranii s-au opus şi au bătut pe jandarmi. Ca urmare, au fost trimişi încă 20 de jandarmi comandaţi de un locotenent, care au arestat pe răsculaţi. S-au ridicat însă toţi ţăranii din Bahnari şi cei din cele două cătune vecine, în frunte cu primarul, şi au venit la Vaslui spre a elibera pe arestaţi. Prefectul a pus armata de i-a alungat din oraş şi i-a trimis în judecată. Ciocnirea s-a soldat cu un ţăran rănit grav şi „vreo 7” răniţi de baionete.

În aprilie 1865, ţăranii din Măgureni-Stolniceşti (judeţul Prahova) s-au împotrivit delimitării pământurilor pentru că moşierul Costache Cantacuzino, în înţelegere cu inginerul judeţului, le dăduse locuri râpoase şi nisipoase. Subprefectul a intervenit îndată în favoarea moşierului, venind în comună cu un steag de dorobanţi, călcând locuinţele mai multor ţărani, bătându-i şi arestând pe patru dintre ei. Tot în aprilie 1865, ţăranii din corn. Dobra (Dâmboviţa) s-au opus, în cap cu primarul, să li se ia pământurile lor bune şi să li se dea pământuri sterpe.

Când moşierul a încercat să-i alunge, ei i-au dezarmat argaţii care trăgeau asupra lor. În aprilie 1865, la Clejani (judeţul Vlaşca), ţăranii s-au împotrivit delimitării defavorabile lor, azvârlind pietre în membrii comisiei. Prefectul a intervenit cu 80 de dorobanţi şi a arestat 14 dintre ţărani. Tot pentru delimitare a izbucnit un conflict cu urmări grave între ţăranii din Cetate (Dolj) şi moşierul Dimitrie Haralambie, ginerele lui Gheorghe Magheru, care le-a luat pământurile bune ce le aveau, dându-le altele rele.

În reclamaţia lor din august 1865 adresată lui Cuza, ţăranii arătau că li s-au luat loturile ce aveau până la marginea Dunării şi li s-a lăsat doar un drum ca să treacă cu vitele la mal, pentru ca proprietarul să aibă în acest fel totdeauna o cursă întinsă contra lor ca să le prindă vitele şi să-i supună la gloabă. O parte din ţărani au fost excluşi de la împroprietărire de către acelaşi moşier la stăruinţa lui Gheorghe Magheru, trecut pe poziţiile moşierimii. În urma unui raport al ministrului Afacerilor Interne, generalul I. Em. Florescu, recursul contra celor 70 de ţărani din Cetate a fost aprobat de Cuza, ţăranii rămânând fără pământul la care aveau dreptul. La mai puţin de un an, trimis să potolească răscoala grănicerilor în comuna Poiana, apropiată de Cetate, Gheorghe Magheru a fost bătut de ţărani, care erau în conflict cu moşierul local Obrenovici.

Înlăturarea lui Cuza de către coaliţia burghezo-moşierească a venit în momentul când aproape toate satele eliberate proaspăt din clăcăşie erau frământate de problema delimitării loturilor ţărăneşti de proprietatea moşierească. Aflând despre îndepărtarea lui Cuza, ţăranii s-au îngrijorat, temându-se că li se vor lua pământurile date prin legea rurală din 1864.

Pentru a-i linişti, ministrul Afacerilor Interne a trimis la 17 februarie / 1 martie 1866 un ordin circular prefecţilor ca să spună ţăranilor că guvernul coaliţiei nu intenţiona să desfiinţeze legea rurală. Cum ţăranii nu se arătau încrezători, acelaşi ministru a trimis curând un nou ordin circular prefecţilor, în care le cerea să combată propaganda ce se făcea că s-ar modifica legea rurală. Agitaţia ţăranilor a crescut însă şi mai mult odată cu organizarea plebiscitului pentru proclamarea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca domn.

Pentru a împiedica izbucnirea unei răscoale a ţăranilor, guvernul se văzu de astădată nevoit să dea o lungă proclamaţie, intitulată Către locuitorii săteni, semnată de preşedintele Consiliului de Miniştri, Ion Ghica, şi de încă cinci miniştri, între care Dimitrie Ghica, ministrul Afacerilor Interne, şi CA. Rosetti, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii publice.

Neîncrederea ţăranilor în coaliţia burghezo-moşierească nu a slăbit însă, din care cauză peste câteva zile, la 16/28 aprilie, ministrul Afacerilor Interne a simţit nevoia să trimită prefecţilor o telegramă ca să asigure pe foştii clăcaşi că nimeni nu se va atinge de pământul ce li s-a dat şi că cei ce spun contrariul sunt „zavistioşi, vrăjmaşi ai ţării şi ai sătenilor”. Se promitea demagogic ţăranilor că de atunci înainte „dreptatea va domni între dânşii, jafurile se vor curma şi se va pune capăt dăjdiilor celor numeroase”.

Mişcarea ţărănească din primăvara anului 1866 a culminat prin răscoala grănicerilor, al cărui pretext a fost refuzul de a merge în tabăra de la Sabar şi de a depune jurământ lui Carol I. Baza răscoalei o constituia însă atât nemulţumirea maselor ţărăneşti faţă de nedreptăţile ce se făceau în aplicarea legii rurale, cât şi ura lor contra moşierilor şi arendaşilor, care, păstrând cea mai mare parte a terenurilor cultivabile, puteau chiar din anul 1865 să-i exploateze mai departe pe ţărani.

Analizând la 13/25 mai 1866, în raportul său către Ministerul Afacerilor Interne, cauzele răscoalei grănicerilor subprefectul Constantinescu menţiona teama ţăranilor că „ciocoii au izgonit pe fostul domn ca să le reia pământurile, reaua cugetare învechită într-înşii a întinderii pământurilor şi neplăcuta răscumpărare, pasiunea ce rezultă din aceasta contra proprietarilor şi arendaşilor, şicanele... la delimitarea pământurilor...”. Conchizând, arăta că pentru răsculaţi „Ciocoii şi Cuza sunt două metereze pe câmpul lor de bătălie, ranchiunele contra inconvenientelor în aplicarea legii, împovărarea contribuţiilor sunt rănile din care îşi fac un scop de vindecat...”.

Răscoala grănicerilor era susţinută de masele ţărăneşti, care se arătau în unele cazuri mai hotărâte decât înşişi grănicerii. Deşi în judeţul Romanaţi numai într-un singur sat, la Dăbuleni, se, răsculaseră grănicerii, care atacau locuinţa arendaşului, prefectul raporta la 24 mai / 5 iunie că „tot judeţul se află în mare fierbinţeală şi nesupunere exemplară la orice strigare de ordin şi cuviinţă”.

Izbucnită la Calafat, răscoala s-a întins aproape pe toată linia Dunării din apropiere de Turnu Severin până la Galaţi, având centre mai importante la Calafat, Bechet, Dăbuleni şi Brăila. Îngrijorat că se primejduia regimul burghezo-moşieresc, care tocmai se organiza prin aducerea lui Carol I ca domn şi elaborarea constituţiei, guvernul Lascăr Catargiu a trimis armata de linie pentru înăbuşirea răscoalei.

Lupta ţărănimii împotriva moşierimii pentru delimitarea dreaptă a pământurilor a continuat încă multă vreme, manifestându-se vulcanic în diferite puncte ale ţării. Chiar în vara anului 1866, moştenitorii lui Emanoil Băleanu au voit să ia 157 de pogoane de la ţăranii din Corbii Mari şi 497 de pogoane de la cei din Vânătorii Mari, două comune vecine din judeţul Vlaşca, sub pretextul că le fuseseră luate peste prevederile legale. Pentru noua delimitare, favorabilă moşierilor, a fost trimis ajutorul subprefectului cu două căprarii de dorobanţi, dar ţăranii l-au alungat cu ciomegile.

Ţăranii din Vânătorii Mari se opuneau în mod special la îndepărtarea lor de apa Neajlovului, necesară pentru adăpatul vitelor, şi de cele zece puţuri, pentru utilizarea cărora li se impuneau învoieli speciale. În iulie 1867 a venit la Vânătorii Mari şi la Corbii Mari subprefectul, cu două căprarii de dorobanţi comandate de un sublocotenent şi cu inginerul judeţului, pentru a face delimitarea împiedicată de ţărani în anul precedent.

La Corbii Mari, ţăranii s-au opus din nou delimitării, din care cauză în zilele următoare procurorul tribunalului Vlaşca a arestat pe capii răscoalei, apoi s-a făcut delimitarea în defavoarea ţăranilor. La Vânătorii Mari, subprefectul a fost alungat de asemenea de ţărani. Pentru a-i aduce la supunere, prefectul a trimis contra lor câteva zeci de dorobanţi, care aproape o lună de zile au stat în sat, hrăniţi pe socoteala ţăranilor. Când să se facă însă delimitarea, care trebuia să ia ţăranilor malul Neajlovului şi puţurile, s-a produs o răscoală în frunte cu primarul comunei.

Toţi locuitorii au sărit cu parii asupra subprefectului, a celor 50 de dorobanţi şi a sublocotenentului care-i comanda, bătându-i şi închizându-i, singur subprefectul scăpând cu fuga. O parte din dorobanţi au fost lăsaţi liberi de către răsculaţi, pentru că nu opuseseră rezistenţă şi-şi predaseră armele. Contra răsculaţilor a fost trimis de la Bucureşti un escadron de jandarmi călări, care a eliberat pe cei închişi, a arestat 15 ţărani capi ai răscoalei, a pus sub urmărire pe alţi 14 fugiţi şi a făcut delimitarea favorabilă moşierilor. Dorobanţii care pactizaseră cu răsculaţii au fost puşi sub anchetă.

Din numeroasele răscoale cauzate de rapacitatea moşierilor manifestată cu ocazia delimitărilor, un interes deosebit prezintă cea din comunele Bela, Tiţa, Şerbăneşti de pe întinsa moşie Bezdeadu (judeţul Dâmboviţa) a marelui moşier Barbu Belu. În februarie 1867, peste 100 de ţărani din aceste comune au plecat la Bucureşti ca să reclame nedreptatea ce li se făcuse prin delimitarea pământurilor. Pe drum, ţăranii au fost opriţi de substitutul de procuror C. Cătina şi de dorobanţii ce-l însoţeau, care au arestat pe cinci dintre ei, socotiţi capi de rebeliune. Ţăranii din Bezdeadu, în special, erau învinovăţiţi că au pus mâna pe întreaga moşie, inclusiv pădurea, livezile şi fâneţele strânse, că nu voiau să primească delimitarea făcută pentru pământurile lor şi că, somaţi, nu s-au supus cercetării judiciare la care vrea să-i oblige substitutul de procuror.

Delimitările au cauzat răscoale şi în anii următori, având o intensitate mai mare în 1868. Una dintre mişcările din acest an s-a produs în Proviţa de Sus (judeţul Prahova), unde ţăranii nu voiau să accepte delimitarea făcută în defavoarea lor la cererea marelui moşier Gheorghe Gr. Cantacuzino, căruia trebuiau să-i predea o parte din pământurile primite la 1864.

La 26 iunie / 8 iulie veniseră în sat „să execute” pe ţărani un sublocotenent cu 65 de dorobanţi, care s-au instalat în casele sătenilor, bând şi mâncând pe socoteala lor. La 8/20 iulie, detaşamentul de dorobanţi a fost întărit şi au venit procurorul judeţului Prahova, un căpitan şi un locotenent de dorobanţi, primul ajutor al subprefectului plăşii şi administratorul moşiei, spre a-i sili pe ţărani să declare că cele 500 ha de păşune şi pădure ce li se dăduse din moşia statului ar fi fost ale lui Gheorghe Gr. Cantacuzino şi nu li se cuveneau lor.

După ce toţi locuitorii satului au fost aduşi la primărie, ţăranii au refuzat să predea pământul, deşi dorobanţii călări îi terorizau. Loviţi cu paturile puştilor şi cu săbiile, patru ţărani au căzut jos grav răniţi, iar alţii au fost bătuţi cu palmele, cu săbiile şi bicele. A doua zi, ţăranii arestaţi au fost transportaţi cu dorobanţii în comuna Măgureni, unde au fost bătuţi cu puştile, deşi mulţi dintre ei erau răniţi grav cu săbiile. Ţăranii totuşi n-au cedat.

Dintre conflictele ţăranilor cu moşierii a avut un mare răsunet răscoala ţăranilor din Cuca Macăi (judeţul Argeş) contra moşierului, urmată de o represiune sălbatică. Alungat, moşierul a revenit în sat cu prefectul judeţului, însoţit de 254 de dorobanţi, care au jefuit gospodăriile a 21 de ţărani socotiţi „instigatori”. Toţi răsculaţii au fost bătuţi cumplit şi „liniştea” moşierului a fost asigurată. Rezistenţa până la răscoală a ţăranilor contra moşierilor care obţineau de la organele statului burghezo-moşieresc noi delimitări s-a dezvoltat în ajunul războiului de independenţă.

În 1873, sub pretextul comasării loturilor ţărăneşti, moşierul Gheorghe Vernescu a voit să mute satul Smeeni (jud. Buzău) într-o margine a moşiei, unde pământul era neroditor, pentru a pune el mâna pe vatra satului şi pe loturile roditoare ale ţăranilor. Ameninţaţi să-şi piardă nu numai pământurile, dar şi casele, aceştia s-au opus, cu atât mai mult cu cât Curtea de Casaţie le dăduse câştig de cauză.

Pentru a face noua delimitare, la 26 septembrie / 8 octombrie 1873 a venit la Smeeni procurorul Tribunalului Buzău, însoţit de un avocat al moşierului şi de subprefect, un inginer hotarnic, superarbitrul membru al Comitetului judeţean şi 40 de dorobanţi călări, comandaţi de un ofiţer. Împotrivindu-se, au ieşit în calea autorităţilor peste 200 de ţărani, care le-au declarat că nu vor permite „executarea” chiar dacă ar ajunge la moarte de om. Voind să facă totuşi delimitarea, autorităţile au fost atacate de ţărani cu ciomege, leuci, furci, măciuci ciobăneşti şi cuţite.

Ţăranii, „în starea cea mai cumplită de sălbătăciune, făcând o larmă îngrozitoare, au năvălit mai întâi asupra escortei călăraşilor”, se arăta în procesul-verbal încheiat în aceeaşi zi de autorităţile alungate, „dându-le lovituri, trântindu-i de pe cai şi astfel, ajungând în dreptul trăsurilor noastre, au început a ne înjura şi a ne declara că ne omoară dacă nu plecăm din proprietate”. Escorta a fost alungată, iar procurorul şi avocatul s-au grăbit să fugă. Câţiva dorobanţi au fost dezarmaţi şi bătuţi. Ca urmare, moşierul a fost silit să renunţe la planurile sale rapace.

Dacă delimitările au constituit motivul principal al celor mai multe mişcări ţărăneşti din anii 1865-1875, au fost destule cazuri când moşierii, dând interpretări agravante legii rurale, care şi altfel era nedreaptă, sau aducând acte false, au căutat să se sustragă împroprietăririi ţăranilor pentru totdeauna sau pe cât mai mulţi ani cu putinţă. Toate aceste conflicte au provocat procese îndelungate în justiţie, însoţite adeseori de răscoale, de execuţii dorobănţeşti, arestări şi omoruri. O manifestare caracteristică pentru acest aspect al luptei de clasă a fost lupta ţăranilor din Bozienii Fundăcescului (judeţul Roman), cărora cei doi moşieri din comună le refuzau, cu complicitatea autorităţilor, împroprietărirea.

După prima reclamaţie din 1867, în martie şi aprilie 1869 ţăranii au cerut repetat să li se dea pământul la care le da drept legea, întrucât au fost clăcaşi. Repetatele lor cereri nefiindu-le satisfăcute, ţăranii au ajuns la grave conflicte cu moşierii, în care administraţia a intervenit pentru menţinerea ordinii burghezo-moşiereşti primejduită, deoarece, aşa cum arăta ministrul Afacerilor Interne, Mihail Kogălniceanu, la 9/21 august 1869, în acea parte a judeţului Roman erau mai multe cazuri asemănătoare. În primăvara anului următor, conflictul a izbucnit şi mai violent.

Întrucât promisiunea că împroprietărirea se va face pe moşia vecină a statului nu s-a realizat, când moşierii şi-au trimis la 10/22 aprilie 1870 plugurile să are pământurile pe care ţăranii le posedau după 1865 prin învoieli, argaţii moşiereşti au fost alungaţi cu forţa. A treia zi, prefectul judeţului împreună cu procurorul au mers la Bozieni spre a-i induce în eroare pe ţărani că vor fi în curând împroprietăriţi pe moşia statului, iar până atunci să prelungească învoielile cu moşierii. Bozienii nu s-au lăsat înşelaţi, declarând că nu vor ceda în nici un fel pământurile ce posedau.

Procurorul, lansând mandate de arestare contra a cinci dintre capii mişcării, arestările nu s-au putut opera pentru că ţăranii s-au opus în masă dorobanţilor trimişi în acest scop, din care cauză prefectul a cerut să i se trimită la Bozieni o companie de linie. „Curierul de Iaşi” relata la 19 aprilie / 1 mai 1870 că ţăranii din Bozieni, în număr de 300, spoliaţi prin înşelăciune de cei doi moşieri s-au înarmat sub comanda unui sergent major rezervist, retrăgându-se pe o colină ocolită de pârâul Bozianca, unde continuau să stea gata de luptă.

În toamnă, prefectul a încercat încă odată să zdrobească rezistenţa bozienilor. O unitate de dorobanţi comandată de un ofiţer a arestat doi capi ai răscoalei, dar ţăranii au smuls din mâna dorobanţilor pe cei arestaţi şi au declarat că vor lupta până la ultima picătură de sânge pentru cucerirea drepturilor lor. Pentru reprimarea răscoalei s-a cerut trimiterea la Bozieni a întregului escadron de dorobanţi, a încă 50 de dorobanţi din judeţul Neamţ şi a batalionului III de vânători, ceea ce Ministerul de Interne, temându-se să nu se răscoale şi satele vecine, n-a admis. În consecinţă, mandatele de arestare au fost retrase, fapt care a încurajat mult pe bozieni în rezistenţa lor.

În aprilie 1871 s-au lansat din nou mandate de arestare contra fruntaşilor mişcării, dar arestările nu s-au putut face din cauza împotrivirii obştii ţăranilor. Temându-se că o luptă deschisă şi de durată cu ţăranii înarmaţi din Bozieni ar fi putut provoca o răscoală mai largă, guvernul Lascăr Catargiu a convins în toamna aceluiaşi an pe cei doi moşieri hrăpăreţi să cedeze ţăranilor loturile ce posedau, pentru a primi despăgubirile fixate de legea rurală.

Apărută încă din secolul al XVIII-lea, munca salariată în agricultură a fost extinsă mult după desfiinţarea servituţilor feudale. Ţăranii rămaşi fără pământ şi cei care primiseră loturi mici au fost nevoiţi să-şi vândă imediat forţa de muncă pentru a trăi. Ion Ionescu de la Brad constata în ancheta făcută în judeţul Dorohoi că pe moşia Lişna a lui Anastasie Başotă, în toamna anului 1865, ţăranii n-au acceptat „să iasă la lucru mai înainte de a li se număra banii pe arătură”. Acelaşi autor relatează că pentru cultivarea a 800 de fălci din cele 7.000 ale moşiei Hudeştii Mari, Lăţescu cheltuia 7.000 de galbeni.

În viticultură, munca salariată era mai extinsă şi mai bine plătită decât în cultura cerealelor, din care cauză muncitorii viticultori cereau şi obţineau salarii mai mari decât înainte de 1864. Tot Ionescu de la Brad semnala în 1866 fenomenul migrării periodice a ţăranilor din partea muntoasă a judeţului Mehedinţi în sezonul secerii şi coasei la câmpie, „până spre Bucureşti”, unde primeau salarii de patru ori mai mari ca la ei acasă. Muncitorii salariaţi nefiind suficienţi, în timpul recoltării se aduceau muncitori de peste graniţă.

Chiar în toamna anului 1865, Ion Docan, care angaja şi muncitori localnici, a adus 250 de muncitori din Bucovina „cu un preţ foarte scăzut.”. Şi în alte părţi ale ţării ţăranii preferau să muncească pe bani în loc să facă învoieli. Peste câţiva ani, economistul P.S. Aurelian arăta şi el că ţăranii preferau să lucreze pentru bani decât pe loturi proprii sau prin învoieli.

Procesul de proletarizare a ţăranilor cu loturi mici s-a accentuat în ajunul războiului de independenţă în aşa măsură, încât la 10/22 iulie 1876, cu prilejul discutării proiectului de lege pentru vânzarea bunurilor statului, Ion Ionescu de la Brad afirma că „s-a înmulţit numărul proletarilor săteni în ţară…”. Cu toate că munca salariată s-a extins în agricultură, în parte datorită şi utilizării maşinilor, contradicţia dintre patroni şi salariaţi n-a ajuns la proporţii aşa de importante ca să se facă semnalată în această epocă, fiind umbrită de contradicţia dintre întreaga ţărănime şi moşierime, determinată de prezenţa rămăşiţelor feudale.

Legea pentru tocmeli de lucrări agricole, care reintroducea parţial munca silită, n-a fost pusă în aplicare în 1866, când fusese votată, deoarece coaliţia burghezo-moşierească se temea să mărească nemulţumirile, şi aşa destul de adânci, ale maselor ţărăneşti. După ce regimul burghezo-moşieresc s-a consolidat, în martie 1867 legea menită să intensifice exploatarea maselor ţărăneşti prin con-strângerea extraeconomică a fost pusă în aplicare. În ordinul telegrafic circular din 2/14 martie 1867, I.C. Brătianu, ministru de Interne, cerea prefecţilor să îndemne pe moşieri să facă avansuri de bani şi produse pentru munci, guvernul fiind decis „a lua toate măsurile ca acele învoieli să fie bine executate şi la timp”.

Ceva mai târziu, la 15/27 şi 25 aprilie / 7 mai 1867, acelaşi ministru trimitea prefecţilor încă două ordine, mai categorice, ca muncitorii agricoli să lucreze cu hărnicie pentru executarea învoielilor ce au cu moşierii şi arendaşii. Întrucât ura ţăranilor contra moşierilor, arendaşilor şi uneltelor lor se manifesta prin atacuri nocturne asupra locuinţelor acestora şi prin dări de foc asupra averilor lor, ordinul circular din 15/27 aprilie 1867 prevedea măsuri severe de apărare a persoanei şi averii exploatatorilor ţărănimii. Masele ţărăneşti înfometate de secetă au căzut în capcana ce li se întindea şi au făcut în 1867 învoieli în condiţii cămătăreşti, de pe urma cărora unii dintre ţărani au trebuit să muncească mulţi ani pentru a-şi achita îndatoririle luate atunci.

În anii următori, 1868-1871, ţăranii au opus o rezistenţă tot mai îndârjită execuţiilor silite ale învoielilor. Primarii, deşi ameninţaţi cu amendarea şi destituirea, în multe cazuri nu îndrăzneau să se facă uneltele moşierilor şi arendaşilor de teama ţăranilor, care-i puteau ataca noaptea sau le puneau foc caselor şi hambarelor. Îngrijorate de rezistenţa crescândă a ţăranilor, care fuseseră siliţi să facă învoieli nu numai pentru munci, dar şi pentru păşuni şi pământ arabil, moşierimea şi arendăşimea, sprijinite de capitaliştii străini şi de agentul acestora, Carol I, au împins guvernele spre dreapta, până când în martie 1871 au izbutit să aibă un guvern de moşieri conservatori şi un parlament dominat de ele, care în primele luni ale anului 1872 s-a grăbit să modifice legea de tocmeli în sensul că tocmiţii care nu voiau să-şi execute angajamentele puteau fi duşi cu dorobanţul la locul de muncă. Prin această măsură, într-o vreme când aparatul de stat, judeţean şi comunal le stătea în întregime la dispoziţie, moşierii şi arendaşii au intensificat pe toate căile, inclusiv falsificarea învoielilor, exploatarea maselor ţărăneşti prin utilizarea resturilor de relaţii feudale.

Lipsite de conducători şi terorizate, în primii ani ai punerii în aplicare a legii astfel modificate, masele ţărăneşti n-au putut să se împotrivească decât în mod sporadic, prin petiţionari, fugi şi rareori prin mici răzvrătiri. Pe măsură ce exploatarea moşierească se intensifica, ele au început să întărească rezistenţa lor şi, în 1875, au trecut la o adevărată ofensivă contra moşierimii, arendăşimii şi uneltelor lor, primarii impuşi. Ţăranii se opun acum executării învoielilor falsificate de moşieri cu complicitatea primarilor, aşa încât prefecţii judeţelor nu mai au destui dorobanţi la dispoziţie pentru a face faţă cererilor moşiereşti pentru intervenţii armate în satele unde grupuri numeroase de ţărani se răscoală.

În prima parte a anului 1875, mulţi ţărani au părăsit satele lor şi au fugit în Turcia. În aprilie al aceluiaşi an, ţăranii din Podul Grosului (jud. Mehedinţi), deşi bătuţi şi arestaţi de dorobanţii trimişi de patru zile contra lor, refuzau să semneze învoiala cu arendaşul moşiei pe care acesta voia să le-o impună prin teroare cu 40 de dorobanţi. Tot în aprilie 1875, ţăranii din comuna Rast (judeţul Dolj) ameninţau că fug în Turcia dacă nu se suspenda execuţia cu dorobanţii a unei învoieli cu arendaşul, legalizată de primar fără consimţământul lor. Un exemplu de rezistenţă este acela al ţăranilor din comuna Atârnaţi (judeţul Teleorman), care, deşi terorizaţi săptămâni întregi de dorobanţi pentru a munci la moşier pe baza unei învoieli false, nu se supun.

Mişcarea ţărănească a crescut în 1876, manifestându-se prin numeroase răscoale locale. În februarie, ţăranii din cătunul Salcia al comunei Sângeru (judeţul Prahova) au ţinut închis 18 ore pe primar. În luna mai se producea răscoala din comuna Vârteju (judeţul Ilfov), unde ţăranii din satele Nefliu, Chirca şi Vârteju au destituit cu forţa pe primar şi pe notar, proclamând primar pe unul dintre consilieri, în speranţa că vor obţine, între altele, „dezlegarea de toate îndatoririle contractate prin învoieli către proprietari, reducerea impozitelor, desfiinţarea chiar a serviciului caraulelor...”.

Peste câteva zile, exemplul lor a fost urmat de ţăranii din Străini-Dobreni (judeţul Ilfov), care au alungat de asemenea pe primar din comună. La 30 iunie / 12 iulie, ţăranii din Vârtina-Baldovineşti (judeţul Romanaţi) s-au opus cu topoare, sape şi pari la o nouă delimitare a pământurilor cerută de moşier, iar peste câteva zile ţăranii din comuna Galicea Mare (judeţul Dolj) au respins o învoială falsă pe care moşierul voia să le-o impună prin „execuţii” cu dorobanţii.

Mişcarea ţăranilor era însă cu mult mai întinsă. La 18/30 iunie 1876, „Timpul”, ziarul oficial al Partidului Conservator, arăta, după ştirile primite din judeţe, că mulţi arendaşi s-au refugiat în Capitală de teama fierberii ameninţătoare a ţăranilor, a căror îndârjire „îi împiedică nu numai de a mai urma contractele, dar chiar şi de a strânge recolta câmpului”. Ceva mai târziu, la 18/30 septembrie, acelaşi ziar, în articolul Foc şi pârjol în judeţul Teleorman, relata că pământurile moşiereşti erau promise ţăranilor, îndemnaţi să nu respecte învoielile faţă de moşieri.

Mai în fiecare noapte se dădea foc ariilor sau hambarelor moşierilor, arendaşilor şi chiaburilor care fuseseră primari sau perceptori în timpul guvernării conservatoare. La 22 august / 3 septembrie au ars aria moşiei Şoimu a lui Gheorghe Gr. Cantacuzino şi cea de la Cerveni a Ştirbeilor. Apoi au ars ariile moşierilor din Storobăneasa, Pielea, Grosu, Călineşti, Dorobanţu, Măgurele, Rădoeşti, Brânceni. Moşierii erau înspăimântaţi. De remarcat că Engels, în lucrarea sa Situaţia clasei muncitoare din Anglia, apărută în 1845, atrăgea atenţia că ţăranii englezi aveau în lupta contra exploatatorilor, ca armă preferată, incendiul.

Guvernul coaliţiei de la Mazar-paşa, ministru de Interne fiind moşierul Gheorghe Vernescu, care încercase în 1873 să ia vatra satului Smeeni, şi apoi cel al coaliţiei liberale, au încercat să calmeze mişcarea ţărănească prin promisiuni - desfiinţarea prestaţiei pentru şoselele judeţene şi comunale, împroprietărirea însurăţeilor etc. - şi prin represiuni. Treptat, masele ţărăneşti, lipsite de conducători, au fost înfrânte, fără a întrerupe totuşi lupta lor zilnică cu moşierii şi arendaşii, purtându-şi mai departe greutatea sărăciei în care erau aduse de exploatarea moşierească şi de impozite.

În ajunul războiului de independenţă, la 31 martie / 12 aprilie 1877, N. Zubcu-Codreanu, care făcea serviciul de medic la Puieşti, judeţul Tutova, descria astfel mizeria ţărănimii române: „…Starea de decadenţă economică a acestei populaţiuni, care s-a început odată cu introducerea instituţiilor europene în România, e precară, e îngrozitoare, cel puţin în părţile pe care le vizitez eu… Nici un proletar în Europa - continua el - nu-şi are munca vândută cu cinci ani înainte. La noi, enorma majoritate, 90% din împroprietăriţi, şi-au vândut pe 4-5 ani înainte toată munca cât o pot face în timpul priincios al agriculturii...”.

Războiul de independenţă, purtat cu atâta eroism de ostaşii ţărani cu concentrările sale lungi a zeci de mii de tineri ţărani, cu rechiziţionarea a 264.394 de care ţărăneşti, a contribuit la sărăcirea şi mai mare a ţărănimii. N. Zubcu-Codreanu însemna în articolul său „România”, publicat în revista rusă „Obşcina” din martie-aprilie 1878, care apărea în Elveţia, şi în revista „Le Travailleur”, că atunci când autorităţile au aruncat toată greutatea rechiziţiilor de război asupra ţăranilor, cruţând pe moşieri şi pe arendaşi care se îmbogăţeau pe seama războiului, „un val de nemulţumire a străbătut rândurile muncitorilor” de la un capăt la altul al ţării. „Nemulţumirea aceasta lua uneori forme ameninţătoare, care îi nelinişteau pe guvernanţii noştri şi pe executorii legii şi numai împrejurarea aceasta putea să apere clasa muncitoare de ruina totală”.

Deşi împrăştiată în miile de sate ale ţării, analfabetă în proporţie de 90%, dominată de misticismul propagat cu stăruinţă de clasele exploatatoare, înşelată de chiaburi şi terorizată de aparatul de stat burghezo-moşieresc, ţărănimea s-a împotrivit din răsputeri, dar izolat şi spontan, răpirii loturilor proprii de către moşieri cu ocazia delimitării şi stoarcerii forţei de muncă pe calea învoielilor, de multe ori falsificate. Ura ei împotriva moşierimii, care o împiedicase de a-şi însuşi tot pământul la care simţea că avea dreptul pentru că îl făcea să rodească, înteţită de asupririle provocate de utilizarea resturilor de relaţii feudale şi de efectele dezvoltării capitalismului, a pregătit terenul pentru izbucnirea marilor răscoale din 1888 şi 1907.

Dezvoltarea capitalismului în anii 1864-1878 a ascuţit lupta de clasă în România. Ţărănimea a intensificat lupta ei contra moşierimii, mişcarea muncitorească s-a dezvoltat, ajungând la greve, ciocniri revoluţionare şi formarea asociaţiilor de întrajutorare, primele nuclee organizatorice ale muncitorimii române. Paralel cu mişcarea muncitorească a apărut mişcarea socialistă, care, datorită slabei dezvoltări a proletariatului, avea un caracter utopic, mic-burghez, se întemeia pe ţărănime şi era susţinută de intelectuali. Cu toate că era departe de o înţelegere ştiinţifică a dezvoltării societăţii, ea constituia însă atunci elementul cel mai înaintat al gândirii sociale din România şi forma germenul transformărilor revoluţionare viitoare.

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …