Mişcarea ţărănească din aprilie şi mai 1848 din Transilvania

Încă de la sfârşitul lunii martie, ţăranii români şi maghiari au cerut pretutindeni: desfiinţarea imediată a robotelor şi a oricăror alte prestaţii feudale, redobândirea păşunilor şi a pădurilor răpite de stăpânii de moşii. În Banat şi Crişana, care cuprindeau comitatele de vest ale Transilvaniei, s-au aplicat în a doua jumătate a lunii aprilie legile votate de dieta maghiară din Pojon şi sancţionate la 30 martie / 11 aprilie, care prevedeau desfiinţarea servituţilor feudale şi trecerea sesiilor urbariale în proprietatea deplină a foştilor iobagi, despăgubirea bănească a proprietarilor rămânând în sarcina statului.

Deveniţi proprietari liberi, foştii iobagi români şi maghiari din vestul Transilvaniei şi-au văzut aspiraţiile în parte împlinite, dar luptau mai departe pentru păşunile şi pădurile răpite de moşieri. Jelerii din aceste comitate, deşi consideraţi liberi, rămâneau însă fără pământ, deoarece proprietatea alodială, baza puterii economice a nobilimii, nu era atinsă prin legile dietei din Pojon.

Într-o epocă în care lozincile revoluţiei de libertate, egalitate şi frăţie pătrundeau cu iuţeala fulgerului şi la sate, inegalitatea strigătoare la cer - după cum se exprima un corespondent al gazetei „Munkasok Ujsaga” din Pesta, redactată de Tancsics şi care se citea şi la Făgăraş şi la Baia Mare - între cei care aveau zeci de mii de iugăre şi cei care nu aveau nici măcar un loc pentru o căsuţă, revolta tot mai mult masele ţărăneşti fără pământ.

Nemulţumiţi, jelerii au început să pună mâna pe pământurile nobililor, pe care ei le făceau să rodească. „Jelerii - se spune într-un raport din comitatul Bihor - pretind aproape în unanimitate ca, în conformitate cu principiul egalităţii, să se împartă între ei pământurile moşierilor”. În multe sate, jelerii refuzau să mai dea, conform contractului, prestaţii în muncă sau în bani proprietarilor de pământ alodial.

Ei se considerau proprietarii de drept ai pământului pe care-l lucrau. Nobilii au chemat în ajutor gărzile naţionale pe care ei le organizaseră, cum au făcut la Herendeşti (comitatul Caraş), unde garda a atacat pe ţărani, arestând „18 tulburători principali”. Mişcări ale jderilor s-au mai produs în multe locuri, cum au fost comitatul Solnocul de Mijloc şi ţinutul Chioar; mişcările au fost înăbuşite prin intervenţia armatei.

În principatul Transilvaniei, iobagii au rămas mai departe supuşi robotelor până în iunie, din care cauză creştea şi ura lor contra nobilimii, mai ales că aflau despre emanciparea iobagilor din Banat şi Crişana. Nemulţumiţi, ţăranii au intensificat mişcările lor pe Câmpie, în comitatele Alba, Cojocna, Dobâca, Turda şi Trei Scaune. La mişcarea din comitatul Dobâca au participat, în aprilie, 40 de sate cu centrul în satul Drag, unde a fost trimisă armata pentru reprimarea ei. La mişcare participau toate păturile ţărănimii, alături de care mergeau de multe ori preoţii şi învăţătorii satelor, a căror soartă se asemăna cu aceea a ţăranilor, în satele cu populaţie mixtă, româno-maghiară sau româno-săsească, toţi ţăranii, fără deosebire, luptau contra asupririi feudale.

Exprimând în primul rând interesele burgheziei româneşti, Bariţiu, Cipariu şi Bărnuţiu cereau desfiinţarea iobăgiei, dar sfătuiau pe ţărani să aştepte în linişte eliberarea şi dezaprobau mişcările lor. Dimpotrivă, legaţi profund de popor, Avram Iancu şi Alexandru Papiu-Ilarian s-au făcut exponenţii ţărănimii, sprijinind cererea acesteia de a se desfiinţa imediat iobăgia, de a li se restitui ţăranilor păşunile şi pădurile răpite.

Împotriva ţăranilor, nobilii din principatul Transilvaniei, ca şi cei din comitatele de vest, au trimis gărzile organizate de ei; pe deasupra, au făcut ca guberniul să decreteze la 13/25 aprilie, în cele mai multe comitate, statariul (starea excepţională), în timpul căruia judecătoriile dădeau şi sentinţe capitale care se executau pe loc. În afară de spânzurători, care nu încetaseră să existe, nobilii terorizau pe ţărani cu închisorile, în care mulţi erau arestaţi şi torturaţi.

Faptul că nobilimea asupritoare era aproape în întregime maghiară şi că cea mai mare parte a iobăgimii era formată din români împingea ţărănimea românească să nu accepte alipirea principatului Transilvaniei la regatul Ungariei, prevăzută în legile dietei din Pojon, în favoarea cărora se declarau atât nobilimea, cât şi burghezia maghiară din Transilvania. Lupta ţărănimii transilvane împotriva asupririi feudale era în acelaşi timp şi o luptă de eliberare naţională.

Guberniul şi aristocraţia din principatul Transilvaniei căutau să înăbuşe mişcările ţărăneşti prin forţă, cerând intervenţia armatei. S-au operat arestări, intelectualii români apropiaţi de popor erau urmăriţi. S-au luat măsuri încă de la 1/13 aprilie pentru arestarea lui Avram Iancu la Târgu Mureş, iar peste mai puţin de o lună pentru aceea a lui Alexandru Papiu-Ilarian şi a lui Ioan Buteanu.

Sub învinovăţirea că ar fi îndemnat pe ţărani la „rebeliune”, la 15/27 aprilie a fost arestat Micaş. Mişcările ţărănimii pentru a-şi scutura lanţurile iobăgiei, pentru a-şi redobândi pământul răpit de către feudali, pentru a lichida toate rămăşiţele robiei feudale, se întâlneau cu năzuinţele burgheziei române, care voia să-şi asigure un loc de frunte în economia şi în conducerea Transilvaniei. Iobagii români, lipsiţi de o organizaţie politică proprie, terorizaţi de aparatul de stat feudal şi de gărzile naţionale locale conduse de nobili, erau fericiţi că-şi găseau conducătorii în unii dintre intelectualii români, intelectuali care înfierau iobăgia.

Istoriografia burgheză maghiară a prezentat mişcarea revoluţionară română din primăvara anului 1848 ca rezultat al acţiunii unor demagogi. Mergând pe o cale nejustă, istoriografia burgheză română atribuia lui Simion Bărnuţiu şi adepţilor săi meritul declanşării acestei mişcări. În realitate mişcarea revoluţionară a maselor româneşti din primăvara anului 1848 din Transilvania n-a fost decât dezvoltarea firească a luptei duse de ele în anii precedenţi împotriva jugului feudal şi a asupririi naţionale.

Check Also

Literatura beletristică în Transilvania în secolul al XVII-lea

Literatura beletristică din Transilvania înregistrează ecourile târzii ale umanismului aflat în decadenţă. Golită tot mai …

Formaţiunile politice din Transilvania în secolul al X-lea

Dezvoltarea forţelor de producţie la nivelul înfăţişat mai sus a determinat apariţia claselor sociale cu …

Scrisul şi literatura în limba latină în timpul feudalismului în Transilvania

Paralel cu dezvoltarea culturii feudale slavo-române în regiunile de la est şi sud de Carpaţi, …

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …

Clasele şi păturile sociale din Transilvania în perioada 1849-1867

Ţărănimea Procesul de diferenţiere a ţărănimii, început încă înainte de evoluţia din 1848, s-a accentuat …