Mişcarea revoluţionară din 1848 în Ţara Românească

Situaţia revoluţionară

Ascuţirea contradicţiilor de clasă dintre burghezie şi ţărănime de o parte şi boierime de alta a creat în iarna 1847-1848 o situaţie revoluţionară în Ţara Românească. Criza comercială provoca stagnarea afacerilor, lovind în mod direct burghezia mică şi mijlocie, dar şi o parte însemnată a maselor orăşeneşti. Izbucnirea revoluţiei în Europa de vest şi în ţările Imperiului habsburgic a contribuit la intensificarea agitaţiei revoluţionare, mărind încrederea în lupta împotriva feudalismului şi pentru unitatea şi independenţa naţională a românilor. Conducerea luptei contra feudalităţii o avea burghezia, o clasă încă slabă, dar mai puternică decât burghezia din Moldova.

„Noua societate burgheză - arată Marx - , care se sprijină pe cu totul alte temelii, pe un mod de producţie schimbat, trebuia să pună mâna şi pe puterea politică; ea trebuia să smulgă din mâinile reprezentanţilor intereselor societăţii pe cale de dispariţie această putere politică, a cărei întreagă organizare a apărut pe baza unor relaţii sociale materiale cu totul diferite. Prin aceasta se şi explică revoluţia”.

Împreună cu burghezia, cu care se contopea, acţiona şi boierimea liberală compusă din moşieri producători de mărfuri, dar forţele motrice ale luptei revoluţionare erau masele orăşeneşti, compuse din muncitori, meseriaşi, mici burghezi, şi ţărănimea, ale căror revendicări burghezia le va înscrie în programul ei pentru a le atrage în luptă. Împotrivindu-se mişcării revoluţionare, boierimea conservatoare, deşi era o pătură puţin numeroasă, avea însă la dispoziţia sa aparatul de stat şi conta pe ajutorul armat al Imperiului Otoman şi al Rusiei ţariste, duşmane ale revoluţiei.

La începutul lui martie, agitaţia revoluţionară s-a intensificat, având ca program, cum raporta de Nion, consulul Franţei la Bucureşti, lui Lamartine, preşedintele de fapt al guvernului provizoriu şi ministrul de Externe al Republicii Franceze, emanciparea ţării sau cel puţin „o reformă radicală a instituţiilor sale”. Noaptea erau afişate manifeste în cartierele cele mai populate, cerând „abolirea generală a privilegiilor boierimii, formarea unei gărzi civice şi libertatea presei”.

Sperând să atragă pe domn în fruntea mişcării de reforme, pentru a împiedica izbucnirea revoluţionară a maselor, boierii liberali şi burghezii liberali moderaţi stăruiau pe lângă el pentru desfiinţarea servituţilor feudale ale ţăranilor, desfiinţarea robiei ţiganilor şi înlăturarea înalţilor demnitari abuzivi. S-au alcătuit şi petiţii în acest sens. Domnul, căruia câţiva dintre capii mişcării i le-au prezentat, a refuzat satisfacerea lor.

Burghezia mijlocie şi mică îşi manifesta revendicările îndeosebi prin broşura anonimă, intitulată Ce sunt meseriaşii?, inspirată după pamfletul lui Sieyes privind starea a treia. Prin „meseriaşi” autorul necunoscut al broşurii, fără îndoială unul dintre conducătorii burgheziei mijlocii, înţelege pe toţi cei care nu erau boieri şi aveau o ocupaţie productivă sau comercială oarecare, inclusiv pe ţărani şi pe păstori. Autorul afirmă că „meseriaşii sunt naţia întreagă” şi că ei „trebuie să fie tot”, în sensul ca să li se acorde şi pe plan politic importanţa ce aveau pe plan economic şi social.

Regulamentul organic este atacat, se cere desfiinţarea privilegiilor boiereşti, egalitatea de drepturi a tuturor, dreptul electoral pentru toţi proprietarii de imobile, patentării de orice fel şi liber-profesioniştii de la 21 de ani în sus - proletarii fiind prin urmare excluşi -, desfiinţarea cenzurii, impozite proporţionale cu veniturile, o gardă naţională, judecarea proceselor pentru crime şi contravenţii de către juraţi, secularizarea averilor mănăstireşti, desfiinţarea clăcii, podvezilor şi beilicului, desăvârşita libertate a ţăranilor, împroprietărirea acestora cu loturi de câte cel puţin cinci pogoane, despăgubirea fiind plătită de stat etc. O nouă Adunare obştească, aleasă pe baza principiilor electorale arătate, trebuia să revizuiască Regulamentul organic pentru a-l pune în armonie cu principiile de mai sus. Înfăptuirea acestui program ar fi dus la înlăturarea feudalităţii şi la instaurarea dominaţiei burgheziei.

Către sfârşitul lui martie s-a ajuns chiar la încercări de a provoca „dezordini”, cum relata Bibescu lui Pavel Kiselev, sfătuitorul său. O parte dintre ofiţeri nu erau siguri. Kiselev îl sfătuia să opună propagandei revoluţionare protejarea ţăranilor contra abuzurilor şi reducerea impozitelor grele la care erau supuşi. Boierimea şi burghezia bogată erau cuprinse de teama avântului revoluţionar al maselor. Bibescu, pentru a înăbuşi agitaţia, a căutat să strângă în jurul său boierimea şi, îngrijorat, îşi petrecea nopţile „nu în palat, ci în cazărmi”.

Doamna era păzită „de două sute de soldaţi, care, în timpul zilei, stăteau în pivniţe”. Ştirea despre începutul luptei revoluţionare a românilor din Transilvania a provocat în Ţara Românească entuziasmul şi a trezit speranţa unirii viitoare a întregului popor român. Din partea lor, românii transilvăneni urmăreau cu cea mai mare atenţie creşterea mişcării revoluţionare în Moldova şi Ţara Românească, împinşi de aceeaşi dorinţă a unirii naţionale într-un singur stat românesc. La 7/19 aprilie, „Gazeta de Transilvania” publica articolul Ţeara Românească şi Moldavia, în care se relata că „Publicul stă să ne scoată din casă cu silirea de a împărtăşi novele din vecinele Principate”.

Cu ajutorul aparatului de stat şi utilizând teama boierimii liberale şi a burgheziei moderate în faţa creşterii avântului revoluţionar al maselor ţărăneşti şi orăşeneşti în cazul unei insurecţii populare, precum şi zvonul că armatele turceşti ar ocupa ţara, Bibescu a reuşit, pentru un moment, să împiedice demonstraţiile populare de stradă, fără a putea însă să zăgăzuiască mişcarea revoluţionară.

La sfârşitul lui mai, cu prilejul venirii în ţară a comisarului otoman Talaat-efendi, exponenţii burgheziei şi boierimii liberale i-au înmânat acestuia un memoriu, în care cereau „o reprezentare mai echitabilă a diferitelor clase ale societăţii într-o Adunare naţională, pentru ca aceasta să fie o expresie mai dreaptă a dorinţelor şi nevoilor ţării”, libertatea presei, gardă naţională, impozit asupra tuturor claselor, „abolirea robiei şi eliberarea completă a ţăranului printr-o dreaptă răscumpărare din partea statului”, responsabilitatea miniştrilor, desfiinţarea tuturor titlurilor de nobleţe. Se menţionau tendinţele populaţiei Moldovei şi Ţării Româneşti „de a se grupa într-acelaşi stat”. Cu excepţia ultimei revendicări, majoritatea celorlalte cereri, exprimate aici pe un ton moderat, erau cuprinse şi în broşura Ce sunt meseriaşii?, ceea ce arată colaborarea autorilor celor două programe.

Îngrijorat, domnul, căruia comisarul otoman îi arătase memoriul ce i se înmânase, urmând cu întârziere sfatul ce-i dăduse Kiselev, după ce a început arestarea capilor mişcării pe care i-a putut prinde, a lansat la 7/19 iunie un manifest intitulat Către toţi locuitorii satelor acestui prinţipat, în care, spunând că întrucât „nişte oameni pierduţi s-ar fi ivit la unele sate, muncindu-se a amăgi pe locuitori cu cuvinte măglisitoare şi cu făgăduieli mincinoase”, îndemna pe ţărani să se ferească de aţâţători, căci „îmbunătăţirea” soartei lor nu se putea dobândi „decât printr-o liniştită petrecere”.

Vaga şi zadarnica promisiune a capului boierimii nu putea folosi acesteia la nimic. După cum scria la 12/24 iunie Aron Florian lui Bariţiu, „Spiritele în general erau toate înflăcărate şi, de la o margine a ţării până la cealaltă, toţi simţeau trebuinţă de o prefacere mare în toate, o îmbunătăţire radicală în tot corpul soţial. În toată întinderea ţării circulau proclamaţii tipărite ce cuprindeau punturile noii Constituţii. Va să zică, toată ţeara era revoluţionată”.

Formarea guvernului provizoriu

După ce în primele trei zile revoluţia a cuprins toată ţara, a urmat abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu. Deşi în ziua de 11/23 iunie acesta subscrisese „constituţia”, în noaptea de 13/25 spre 14/26 iunie a luat hotărârea să abdice şi a părăsit ţara, fugind în Transilvania, la Braşov. Abdicarea domnitorului a fost determinată atât de opoziţia sa la înfăptuirea reformelor înscrise în „constituţie”, pe care o subscrisese numai sub presiunea maselor, cât şi de teama de a nu fi învinuit de Turcia, puterea suzerană, cât şi de Rusia, puterea protectoare, că patronează revoluţia.

Chiar a doua zi după ce a subscris „constituţia”, i-a fost adresată o notă de protest de către Kotzebue, consulul ţarist de la Bucureşti, prin care acesta declara că toate reformele - „inovaţiile” - ce urmau să fie introduse în cadrul noii stări de lucruri erau în contravenţie flagrantă cu dispoziţiunile Regulamentului organic, bazat pe stipulaţiunile tratatului de la Adrianopol şi că, din această cauză, îşi întrerupe funcţiunea şi-şi anunţă plecarea S-a retras apoi la Focşani împreună cu Duhamel pentru a supraveghea îndeaproape desfăşurarea evenimentelor din Ţara Românească şi a reflecta la măsurile de rigoare. Deocamdată, Poarta a adoptat o atitudine de espectativă.

Chiar a doua zi dimineaţa, după abdicarea şi după plecarea lui Gheorghe Bibescu, boierii reacţionari, invitaţi de mitropolitul Neofit, se întruniră la locuinţa acestuia pentru a pune la cale un complot, având ca scop restabilirea vechii stări de lucruri şi readucerea domnitorului. Cabinetul ministerial, care era informat despre această întrunire conspirativă, n-a luat nici o măsură. N-a rămas însă indiferentă populaţia Bucureştilor.

Aflând despre această conspiraţie, masele bucureştene se adunară în număr de mai multe mii şi se îndreptară în grabă spre casa lui Nicolae Golescu, ministrul din Lăuntru, pentru a-l lua în mijlocul lor şi a merge împreună în curtea mitropoliei ca să ceară socoteală mitropolitului şi boierilor reacţionari despre uneltirea lor. La vederea acestei mari mulţimi de popor, care năvălea cuprinsă de mânie, strigând împotriva conspiratorilor, mitropolitul şi boierii fură cuprinşi de spaimă. Mitropolitul Neofit, a cărui caterisire era cerută stăruitor de mulţime, fu gata să-şi iscălească „paretisul” (demisia).

Numai intervenţia lui C.A. Rosetti, potoli mânia mulţimii. Înspăimântaţi, boierii reacţionari schimbară numaidecât tactica, dând asigurări că erau de partea poporului. Atunci masele invitară pe boieri şi pe mitropolit să sărute stindardul tricolor al revoluţiei şi să presteze un jurământ solemn, crezând că astfel se asigură de sinceritatea lor. Poporul a numit şi un guvern, cu sarcina de a conduce statul până la alegerea unui nou „domn”.

Ca preşedinte al acestui guvern numit „vremelnicesc”, alcătuit în această împrejurare, fu propus şi acceptat chiar mitropolitul Neofit, ceea ce a constituit o mare greşeală, iar ca membri, Ioan Eliade, Ştefan Golescu, Christian Tell, Gheorghe Magheru şi Gheorghe Scurtu. Nicolae Bălcescu, A.G. Golescu (Negru), C.A. Rosetti şi I.C. Brătianu au fost numiţi în guvern numai cu titlul de secretari, în cabinetul ministerial fu menţinut în importantul post de şef al Oştirii colonelul Odobescu, iar celălalt post, la fel de important, şi anume postul de ministru din Lăuntru fu încredinţat din nou boierului liberal N. Golescu. Şi Eliade fu menţinut ca ministru al Credinţei. Ca miniştri noi, au fost introduşi I. Câmpineanu la Departamentul Dreptăţii, C.N. Filipescu la Departamentul Finanţelor şi Ion Voinescu II la Secretariatul statului.

Întregul minister cu excepţia lui Neofit şi a lui Odobescu a fost alcătuit din liberali-moderaţi. Într-o scrisoare de după revoluţie, Nicolae Bălcescu spunea că părerea sa, repetată în mai multe rânduri, era că trebuia „un guvern energic şi tare, fără sentimentalism în politică”, pentru că „revoluţia nu trebuie să cadă la înţelegere cu duşmanii săi”. El precizează că numai A.G. Golescu (Negru) împărtăşea felul său de a vedea. Despre N. Golescu spune că acesta „nu prea ştia de ce făcuse revoluţia şi ce era de făcut”.

Despre C.A. Rosetti arată că acesta voia să facă din revoluţie o „epopee sentimentală”, concepând-o ca pe o „tranzacţie” cu boierii, iar pe I.C. Brătianu îl critică pentru că îi plăcea „agitaţia pentru agitaţie” şi nu era „un om de guvern”. Concluzia ce se desprinde din aceste caracterizări ale lui Nicolae Bălcescu este că de divergenţele din rândurile elementelor mai mult sau mai puţin revoluţionare au profitat celelalte elemente capitulante care au pătruns în guvern.

Dintre acestea, mitropolitul Neofit, preşedintele guvernului, a avut un rol trădător. Pe de o parte, el binecuvânta revoluţia şi „constituţia”, iar pe de altă parte complota cu boierii reacţionari şi făcea apel în numele acestora la reacţiunea din afară, îndeosebi la agenţii ţarului, pentru a cere intervenţia armatei ţariste spre a se înăbuşi revoluţia. Şi colonelul Odobescu a jucat un rol la fel de trădător.

Eliberarea robilor ţigani şi pregătirea convocării Adunării Constituante

La 26 iunie / 8 iulie guvernul înştiinţa printr-o proclamaţie că de la 10/22 iulie toţi robii ţigani ai boierilor erau liberi. Totodată s-a alcătuit o comisie, compusă din Cezar Bolliac, Petrache Poenaru şi Ioasaf Snagoveanu, organizată pentru a da foştilor robi adeverinţe de eliberare şi foştilor stăpâni acte pentru despăgubirea bănească din partea statului. Această despăgubire urma să fie fixată de Adunarea Constituantă. Curând după intrarea sa în funcţiune, comisia a primit numeroase reclamaţii din partea unor robi ţigani,, că stăpânii lor nu dau ascultare hotărârii guvernului de a-i elibera, continuând să-i ţină „în silnicie tot robi”.

Înfruntând rezistenţa stăpânilor lor, aceşti robi s-au eliberat cu de la ei putere şi au pornit spre Bucureşti, pentru a obţine din partea comisiei bilete de dezrobire, pe care autorităţile locale reacţionare, în complicitate cu proprietarii, refuzaseră să li le dea. O altă măsură importantă a fost aceea prevăzută în art. 4 cu privire la Adunarea Constituantă, compusă din reprezentanţi ai tuturor stărilor societăţii. Divergenţa dintre conducătorii revoluţiei, împărţiţi în cele trei curente principale, s-a resimţit puternic şi în această problemă.

Curentul democrat-revoluţionar s-a străduit să dea o rezolvare democratică prin aplicarea votului universal, în timp ce celelalte două curente au propus votul „cenzitar” bazat pe avere, atât pentru alegător, cât şi pentru candidatul la alegere. Bălcescu a susţinut „votul universal” şi „direct”, ceea ce ducea la o reprezentare corespunzătoare a maselor. El îl acuză pe Eliade că, sprijinit de I. Câmpineanu, C.A. Rosetti şi N. Golescu, voia să compună viitoarea adunare din 100 de deputaţi ai boierilor, 100 de deputaţi ai burgheziei şi 100 de deputaţi din partea ţăranilor, deşi aceştia constituiau marea masă a poporului. El mai dă interesantul amănunt că „principalul argument al adversarilor noştri era că sistemul lor e necesar, fiind o garanţie pentru boieri la discuţia art. 13”, asupra căruia urma să se pronunţe această viitoare adunare.

Cei 100 de deputaţi ai boierilor (proprietarilor), bizuindu-se şi pe votul aproape al tuturor celor 100 de deputaţi ai burgheziei, apărători ai proprietăţii private, puteau să pună în minoritate pe cei 100 de deputaţi ai ţăranilor. Proiectul lui Nicolae Bălcescu preconiza o Adunare întemeiată pe o bază de mase mai largă. Totuşi, ambele proiecte constituiau, pentru acea vreme un progres important faţă de prevederile electorale ale Regulamentului organic.

Revendicarea Unirii cu Moldova. Comisarii de propagandă

O revendicare care n-a fost înscrisă în programul revoluţiei, pentru că ar fi stârnit de la început protestele Turciei suzerane, ca şi ale Rusiei ţariste, este aceea a Unirii Ţării Româneşti cu Moldova. Bălcescu va mărturisi că pe revoluţionari „împrejurările politice nu-i iertară a pune din început în programul lor chestia unităţii naţionale”. Această revendicare a fost susţinută de către toţi conducătorii revoluţiei.

Cererea pentru unire, neexprimată în program, e pusă însă, în mod evident, în primele numere ale celor două ziare paşoptiste: „Pruncul român” şi „Poporul suveran”. Şi de dincolo de Milcov răzbate în această vreme dorinţa de unire cu Ţara Românească, manifestată de mulţi orăşeni moldoveni cu prilejul venirii lor la Râmnicu Sărat pentru a asista la depunerea jurământului pe „Constituţie” la 21 iunie / 3 iulie 1848, precum şi la Focşani la 15/27 iulie 1848, unde au venit moldoveni de la Tecuci, de la Bârlad şi de mai departe în acelaşi scop.

De la astfel de manifestări s-a trecut şi la o acţiune mai concretă. La 31 iulie / 12 august 1848, o ştire din Bucureşti consemnează faptul că 10 deputaţi au sosit de la Iaşi pentru a cere unirea celor două ţări. Câteva zile după aceea apărea în ziarul „Pruncul român” un articol intitulat „Moldavia” prin care „fraţii moldoveni” erau îndemnaţi să întreprindă o acţiune pentru unire şi pentru răsturnarea stării de lucruri din Moldova.

Lipseau însă din Moldova cei mai mulţi dintre luptătorii progresişti, pentru că apucaseră drumul pribegiei după înăbuşirea mişcării de la Iaşi din martie 1848. Şi aceştia şi-au formulat dorinţa pentru unire mai întâi în programul din 12/24 mai 1848 redactat la Braşov, iar apoi în Dorinţele partidei naţionale în Moldova. Printr-o scrisoare trimisă din Sibiu la 4/16 iulie 1848 lui Nicolae Bălcescu, Alecu Russo îşi exprima nădejdea că Unirea naţională va fi înfăptuită cu ajutorul revoluţiei din Ţara Românească, aflată în plină biruinţă.

Şi Vasile Alecsandri scria din Bucovina, la 25 iulie / 6 august 1848, tot lui Nicolae Bălcescu că dorinţa cea mai arzătoare a unei mari partide din Moldova era Unirea Moldovei şi Ţării Româneşti sub o singură conducere şi cu o singură constituţie. În atmosfera entuziastă a revoluţiei din Ţara Românească preocuparea pentru Unire era prezentă în paginile ziarelor „Pruncul român” şi „Poporul suveran”. Între timp, Unirea celor două ţări a fost cerută şi de deputăţia trimisă la Constantinopol la începutul lunii august 1848.

Un rol deosebit de important în acest început de înfăptuire a unor reforme înscrise în „Constituţie” au avut comisarii de propagandă. Organizarea propagandei revoluţiei s-a efectuat din iniţiativa lui Nicolae Bălcescu şi a curentului democrat-revoluţionar. Spre deosebire de majoritatea exponenţilor celorlalte două curente din guvernul provizoriu, care după izbucnirea şi biruinţa revoluţiei erau interesaţi să zăgăzuiască elanul revoluţionar al maselor, Nicolae Bălcescu a susţinut propagarea mai departe a ideilor revoluţionare, îndeosebi printre ţărani.

Aceştia, spunea el” „au trebuinţă a fi aprinşi, iar nu potoliţi”, cum îi voiau moderaţii, pentru a-i face supuşi faţă de „proprietari”. În primul decret al guvernului provizoriu, adresat la 24 iunie / 6 iulie 1848 lui N. Golescu, ministrul din Lăuntru, pentru trimiterea comisarilor prin sate, se făcea recomandarea ca aceştia să se îngrijească a-i lămuri pe ţărani despre „drepturile cele noi” ce le dădea „Constituţia” revoluţiei, precum şi despre „datoriile lor”.

În această privinţă se făcea precizarea că ţăranii erau datori să nu aducă „pagubă proprietarilor”, adică să continue a-şi face claca pe moşiile boiereşti şi a-şi îndeplini toate obligaţiile feudale de până atunci. Dimpotrivă, în „proiectul de instrucţiuni” pentru comisarii de propagandă pe care Bălcescu l-a întocmit în această vreme nu se face nici o aluzie la o astfel de datorie a ţăranilor.

Nicolae Bălcescu recomanda comisarilor, care trebuiau să fie recrutaţi dintre elementele devotate cauzei revoluţiei, să vorbească oamenilor îndeosebi despre drepturile lor, făcându-i „să le simtă pe deplin”, să trezească astfel în ei conştiinţa libertăţii. Preţuind la justa sa valoare rolul poporului în conducerea statului, el mai sfătuia pe comisari „să facă pe popor să-şi simtă marea sa putere”, pe care trebuia să şi-o impună printr-o voinţă „tare şi statornică”. El le mai încredinţa şi importanta misiune de a observa toate elementele reacţionare menţinute în administraţie, împuternicindu-i să le schimbe în înţelegere cu organele administrative superioare locale.

Propaganda în legătură cu alegerile pentru viitoarea Adunare Constituantă era considerată de Bălcescu ca o sarcină „de căpetenie”. Pentru a se asigura alegerea unei Adunări care să fie însufleţită de „duhul revoluţionar” şi a contracara alegerea elementelor dubioase, el recomanda comisarilor să propună drept candidaţi numai oameni cu trecutul nepătat şi sincer ataşaţi noilor principii revoluţionare. Trebuiau să fie aleşi cât mai mulţi deputaţi dintre oamenii cei noi, unii „prieteni vechi” devotaţi cauzei poporului, precum şi cât de mulţi dintre ţăranii mai inteligenţi.

Guvernul n-a acordat aceeaşi importanţă organizării propagandei. În egală măsură cu Bălcescu şi în acelaşi sens a preţuit propaganda revoluţiei şi A.G. Golescu (Negru). Într-o scrisoare trimisă din Viena la 19/31 iulie 1848 lui Nicolae Bălcescu, el sublinia importanţa propagandei, atât pe plan muntean pentru propagarea ideilor revoluţionare, cât şi într-un cadru mai larg care să cuprindă toate provinciile româneşti, şi deci „cauza noastră naţională”. În acest scop, A.G. Golescu a propus să se întocmească un comitet de propagandă a cărui dirijare să fie luată de Bălcescu.

Bălcescu a luat asupra sa această grea sarcină, dar a avut de întâmpinat greutăţi din partea guvernului. Împotriva zelului revoluţionar pe care el li-l insuflase comisarilor, N. Golescu, ministrul din Lăuntru, recomanda ca ei să-şi potolească ura împotriva boierilor. Comisarii nu trebuiau să semene „discordia”, ci „frăţia”, atrăgea el atenţia administratorilor de judeţe.

Aceia dintre comisari care nu s-ar converti la un astfel de sentiment de „frăţietate” cu boierii să fie făcuţi cunoscuţi ministerului, se spune în încheiere, bineînţeles pentru a fi îndepărtaţi. Revendicând pentru sine iniţiativa de a fi organizat grupul comisarilor şi de a-i fi sprijinit „împotriva tuturor” membrilor guvernului, afară de Tell, care l-a ajutat în această acţiune, Bălcescu le apreciază meritele scriind: „singuri, poţi zice, că a[u] scăpat revoluţia, prin ideile ce au semănat în ţeară”.

Problema agrară şi mişcarea ţărănimii

Aplicarea articolului 13 al programului de la Islaz, care prevedea emanciparea ţăranilor clăcaşi de servituţile feudale prin împroprietărire cu pământ a fost tergiversată, deşi înfăptuirea acestui act ar fi constituit lovitura principală dată boierimii, împotriva dominaţiei căreia se ridicase însăşi burghezia. Aceasta avea însă în rândurile sale numeroase elemente - cum erau marii arendaşi, cămătarii şi marii comercianţi de cereale şi vite - interesate în menţinerea marii proprietăţi funciare, care se opuneau unei imediate împroprietăriri a ţăranilor.

După ajungerea la Craiova a guvernului provizoriu format la Islaz, cu toată opoziţia lui Tell, Eliade a dat un decret pentru toată Oltenia, în care îndemna pe ţărani să-şi îndeplinească vechile îndatoriri faţă de moşieri până la noul an. Chiar în ziua de 16/28 iunie, când au sosit la Bucureşti Eliade, Tell şi Ştefan Golescu, guvernul provizoriu a dat o proclamaţie către săteni, în care li se spunea că peste trei luni vor fi împroprietăriţi cu pământ, dar că până atunci trebuiau să dea ajutor proprietarilor şi arendaşilor să-şi strângă recolta, primind câte doi lei de fiecare zi de lucru, căci duşmanii lor nu erau boierii, ci legile rele şi greşelile domnitorilor.

O Adunare obştească, la care vor participa şi mulţi dintre ţărani, va aduce dreptatea. Pentru pământurile ce vor primi, ţăranii nu vor plăti nimic, statul luând asupra sa sarcina despăgubirii proprietarilor. În aceeaşi zi s-a publicat în „Monitorul român” o proclamaţie a guvernului provizoriu către proprietarii de moşii, în care aceştia erau îndemnaţi să recunoască „pe ţăran proprietar de o mică părticică de pământ trebuincioasă pentru hrana lui”, dar această măsură nu se va aplica decât de către Adunarea Constituantă, care va hotărî „cum se cuvine ca stăpânirea să despăgubească pe proprietari pentru desfiinţarea drepturilor de care se bucurau ei până acum...”; până atunci, „... nu este iertat ca sătenii să înceteze de a răspunde proprietarilor sau arendaşilor de moşii îndatoririle proprietăreşti, afară de acea infamă iobăgie”.

Singura deosebire dintre cele două documente e declaraţia guvernului din prima proclamaţie că recunoaşte desfiinţarea clăcii. Ambele proclamaţii prin amânarea împroprietăririi până în toamnă, constituiau un pas înapoi faţă de principiul emancipării prin împroprietărirea ţăranilor înscris în programul de la Islaz. Cu toate concesiunile ce i se făcuseră, boierimea a trecut peste trei zile la acţiunea contrarevoluţionară de a răsturna guvernul provizoriu.

Deşi a ieşit învingător cu ajutorul maselor bucureştene, acesta s-a situat pe o poziţie mai moderată într-o nouă proclamaţie adresată sătenilor la 21 iunie / 3 iulie. Se spunea ţăranilor pe un ton aspru „vi s-a poruncit ca, pentru munca câmpului din anul acesta, să vă împliniţi toate datoriile voastre către proprietari şi arendaşii lor, tot aşa după cum le-aţi împlinit şi până acum”, pentru a fi „de aici înainte” scutiţi „de toate dările către proprietari”.

Li se cerea în plus ţăranilor să se liniştească, „căci trepădarea pe la oraşe, ori încetarea de la munca câmpului, va aduce scumpete şi foamete asupra ţării şi rău vouă şi nouă tutulor”. Ţăranii erau sfătuiţi să se liniştească pe la satele lor şi să nu dea ascultare celor ce i-ar îndemna să nu mai lucreze nimic pentru că acum este „zaveră”. Aceste proclamaţii au provocat o mare tulburare printre ţărani, aşa cum recunoştea guvernul însuşi peste trei zile, în decretul pentru înfiinţarea comisarilor de propagandă.

Aceştia trebuiau să meargă „prin toate satele ce sunt în aţâţare” spre a-i lămuri pe ţărani asupra înţelesului proclamaţiilor, deoarece neînţelegerea acestora aducea „pagubă proprietarilor şi stavilă liniştei publice”. După părerea lui Bălcescu, ţăranii nu trebuiau însă sfătuiţi să se potolească, ci, dimpotrivă, „să se revoluţioneze”. „Altmintrelea, revoluţia noastră, care este politică şi soţială, se perde pe jumătate, poate şi toată”.

Cu toate îndemnurile date de guvernul provizoriu prin proclamaţiile menţionate, pe care însă comisarii de propagandă - recrutaţi dintre intelectuali proveniţi din mica burghezie - le interpretau în sensul intereselor ţărănimii, în majoritatea satelor ţăranii au refuzat de a presta mai departe claca şi de a da dijmă din produse, cum recunoştea însuşi guvernul provizoriu într-o nouă proclamaţie adresată ţăranilor la 6/18 iulie. Într-adevăr, ţărănimea a luptat cu dârzenie în tot timpul revoluţiei pentru anularea obligaţiilor feudale, lupta ei îmbrăcând o varietate de forme, inclusiv pe cele violente.

În satul Viziru (judeţul Brăila), profesorul I.C. Massim a găsit pe ţărani refuzând să lucreze pământul proprietarului; la Glodeanu (judeţul Buzău), sătenii, „lepădând respectul către proprietate” - se plânge stăpânul moşiei -, n-au vrut să execute claca şi tot aşa la Ulmu, Vărăşti şi Boşneagu, în plasa Borcii (judeţul Ialomiţa), unde ei „s-au împotrivit cu totul la datoriile proprietăriceşti”, sau în judeţul Romanaţi, pe moşiile mănăstirii Bistriţa, unde, „ivindu-se revoluţia”, satele Potelul, Ianca şi Hotarul „n-au vrut să meargă la muncile arendaşului”.

În alte locuri, ţăranii au pătruns pe locurile rezervate de arendaşi; astfel, pe moşia Salcia (judeţul Teleorman) clăcaşii au cules în „silnicie” o tarla de porumb a arendaşului, iar pe moşia Rusăneşti (judeţul Romanaţi) clăcaşii şi-au băgat vitele în arăturile proprietăţii, înainte ca recolta să fi fost adunată. Ţăranii refuzau nu numai să clăcuiască şi să dea dijmă, dar nu mai ţineau seamă nici de monopolurile boiereşti.

Deseori ţăranii treceau la acţiuni violente împotriva unor stăpâni de moşii reacţionari; astfel stăpânul moşiei Cremenea (judeţul Mehedinţi), care calificase guvernul revoluţionar drept „tâlhar”, a fost ameninţat „cu puşca” şi silit să se ascundă „într-o luncă”; la Punghina, în acelaşi judeţ, au fost devastate de către ţărani două cârciumi ale arendaşului, iar la Aninoasa (judeţul Gorj) clăcaşii, „cu deosebire mai exaltaţi şi împotrivitori”, au bătut isprăvnicelul care-i chema la lucru. Sătenii din Maltezi (judeţul Ialomiţa) l-au trimis pe stăpânul moşiei la Bucureşti, legat „în funii, în car cu boi”, iar la Chichineţul (judeţul Brăila) clăcaşii au pus foc produselor arendaşului. La Cetate (judeţul Dolj) şi Ulmeni (judeţul Ilfov) ţăranii au dărâmat casele proprietăţii.

Comisia proprietăţii

Faţă de creşterea mişcării revoluţionare a ţărănimii, căreia nu i se putea opune vreo rezistenţă serioasă, la stăruinţa lui Nicolae Bălcescu guvernul provizoriu s-a văzut silit la 9/21 iulie să repună pe ordinea de zi rezolvarea articolului 13 din programul revoluţiei. Astfel, guvernul provizoriu a semnat la 9/21 iulie un decret pentru instituirea unei comisii „pentru proprietate”, alcătuită dintr-un număr egal de deputaţi, şi anume unul din partea „proprietarilor” (boierilor) şi unul din partea clăcaşilor din fiecare judeţ.

Comisia avea să se ocupe cu întocmirea unui proiect de lege pentru înfăptuirea articolului 13, urmând ca acest proiect să fie prezentat viitoarei Adunări Constituante, care avea să hotărască asupra lui pentru a-l transforma în lege. Decretul a fost urmat la două zile de o proclamaţie a guvernului provizoriu, prin care se dădeau explicaţii suplimentare asupra modului cum era concepută reforma. Aici se stăruia pe lângă proprietari pentru a-i convinge că reforma era îndreptăţită, că era determinată şi de o necesitate economică, obiectivă, că era bazată pe principiul respectului faţă de proprietate, că proprietarii vor fi despăgubiţi de către stat şi că îmbunătăţirea situaţiei clăcaşilor le va folosi şi lor, deoarece aceştia vor deveni nişte consumatori cu o putere mai mare de cumpărare, ceea ce va duce la mărirea veniturilor moşiilor.

În urma alegerilor ţinute, comisia şi-a deschis şedinţele la 9/21 august, după ce Locotenenta Domnească, care preluase între timp atribuţiile guvernului provizoriu, a numit ca preşedinte pe boierul Alecu Racoviţă în locul lui Constantin Năsturel-Herăscu „îmbolnăvit” în ajun, iar ca vicepreşedinte pe moldoveanul Ion Ionescu de la Brad, unul dintre revoluţionarii din Moldova.

Agronom cu studii superioare şi cunoscător profund al situaţiei economice, Ion Ionescu de la Brad a fost chemat la Bucureşti îndeosebi de Nicolae Bălcescu pentru a avea în el un sprijinitor de nădejde al cauzei ţărănimii în Comisia proprietăţii. El era un adept al lui Nicolae Bălcescu în această problemă Atitudinea reacţionară a proprietarilor s-a văzut de la început, căci n-au participat la şedinţa de deschidere a comisiei din ziua de 9/21 august decât opt deputaţi din partea lor.

În cele nouă şedinţe ţinute între 10/22 şi 19/31 august, deputaţii clăcaşilor au dezvăluit în cuvinte impresionante toate aspectele grelei exploatări pe care o îndurau de la punerea în aplicare a Regulamentului organic încoace, stăruind să se pună capăt „robiei” şi să fie împroprietăriţi prin răscumpărare pe moşiile boiereşti pe care trudeau. Prin intervenţiile sale, vicepreşedintele I. Ionescu de la Brad a luat mereu apărarea cererilor formulate de ţărani. Deputaţii proprietarilor s-au împotrivit însă cu încăpăţânare la justele revendicări ale deputaţilor clăcaşi, nefăcând altceva decât să prelungească dezbaterile prin discuţii sterile.

Ei au votat cu greu chiar şi numai emanciparea clăcaşilor. Cât priveşte împroprietărirea acestora, ei au încercat mai întâi să smulgă deputaţilor clăcaşi o mărturie pentru „sfinţirea” proprietăţii, ceea ce în mod deghizat făcea imposibilă exproprierea. Deputaţii săteni nu s-au lăsat însă înşelaţi, declarând că „noi sfinţim proprietatea, însă după ce se va împărţi”. În urma stăruinţei deputaţilor clăcaşi şi a vicepreşedintelui I. Ionescu de la Brad, deputaţii proprietari votară în sfârşit, în şedinţa a şasea, propunerea pentru împroprietărirea clăcaşilor prin răscumpărare.

Când însă în şedinţa următoare s-a trecut la concretizarea acestei propuneri şi deputaţii clăcaşi au cerut să fie împroprietăriţi cu 14 pogoane la câmp, unde pământul este „bun şi roditor”, cu 16 pogoane la baltă, unde este locul „cleios”, cu 11 pogoane la deal şi cu 8 pogoane la munte, suprafaţă în care, pe lângă locul de arătură, intra şi locul de casă, grădina, izlazul pentru vite, locul de fâneaţă şi locul de pădure, deputaţii proprietari au respins categoric această cerere.

Ei au pretextat că ţăranii clăcaşi n-ar putea acoperi preţul răscumpărării acestor suprafeţe. Unii proprietari au propus ca această suprafaţă să fie redusă la şase pogoane, alţii la numai două pogoane, în care să intre locul de casă, locul de arătură şi izlazul; alţii au propus să fie limitată numai la vetrele satelor, cu o fâşie împrejur de 20 de stânjeni, iar acestea să nu fie date prin expropriere, ci prin vânzare cu „bani peşin” şi numai dacă proprietarii consimt la aceasta; cei mai mulţi n-au admis nici un fel de împroprietărire, propunând ca ţăranii să părăsească moşiile şi să treacă pe moşiile statului şi ale mănăstirilor, a căror suprafaţă se ştie că nu acoperea decât în mică parte nevoia de pământ a ţărănimii. Deputaţii proprietari au invocat în sprijinul lor principiul „respect către proprietate”, repetat de atâtea ori, începând cu proclamaţia de la Islaz.

Tocmai când în cea de-a noua şedinţă, din ziua de 19/31 august, comisia urma să ia o hotărâre cu privire la împroprietărirea clăcaşilor, a apărut în sala de şedinţe Eliade, venind în numele Locotenentei Domneşti. După ce a ţinut o cuvântare, s-a dat citire, spre consternarea ţăranilor, decretului Locotenentei Domneşti pentru suspendarea şedinţelor Comisiei proprietăţii. Primul motiv invocat în sprijinul acestei suspendări a fost acela că şedinţele comisiei deveniseră din zi în zi „mai tempestuoase”, iar al doilea că „cei numiţi din partea guvernului”, adică vicepreşedintele I. Ionescu de la Brad, dăduseră dovadă de părtinire sau de „zel dictat de simpatii” în favoarea uneia din părţi, adică în favoarea ţărănimii.

E limpede deci că Locotenenta Domnească a venit prin acest decret în apărarea proprietarilor, hotărând suspendarea comisiei la cererea stăruitoare a acestora, în încheiere, se recomanda ca fiecare deputat să prezinte în viitor propuneri în scris către Locotenenta Domnească, urmând ca aceasta să întocmească proiectul de lege, conducându-se după principiile: „Respect către proprietate” şi „Respect către persoane!” etc.

Suspendarea şedinţelor Comisiei proprietăţii a confirmat odată mai mult duplicitatea curentului liberal-moderat din conducerea revoluţiei faţă de această reformă atât de importantă. În desfăşurarea revoluţiei, poziţia lui Eliade a fost însă adoptată cu deosebiri de nuanţe şi de către unii liberali-radicali. Nicolae Bălcescu constată zelul guvernului pentru interesele boierilor şi ale proprietăţii mari, deşi poporul îi încredinţase realizarea dorinţelor lui. Ion Ionescu de la Brad se plânge că a fost acuzat de a fi părtinit pe ţărani atât de Locotenenta Domnească, cât şi de I.C. Brătianu, atunci şeful poliţiei Capitalei, ceea ce arată acordul acestuia cu Locotenenta Domnească pentru luarea unei asemenea hotărâri.

Referindu-se la Eliade şi la partizanii săi, I. Ionescu de la Brad scria într-un articol publicat în ziarul Pruncul român că formula la care se opriseră liberalii îmbrăcaţi în „mantaua libertăţii” era redusă la emanciparea clăcaşilor, convenabilă şi boierilor, cărora li s-ar fi dat în proprietate de tip burghez moşiile în întregime, inclusiv loturile ţăranilor jefuiţi astfel de pământul pe care îl posedau de secole.

Sub formula mascată a emancipării clăcaşilor, ei ascundeau „emanciparea moşiilor”, ceea ce, de fapt, însemna aruncarea clăcaşilor într-o situaţie mai grea decât aceea pe care o avuseseră sub Regulamentul organic. La rândul său, C.A. Rosetti a adresat lui Eliade, în timpul exilului, o scrisoare deschisă în care-l întreba: „Unde erai când noi formarăm societatea pentru teatru şi alta pentru a împroprietări pe ţărani...?”.

Bălcescu va acuza mai târziu pe acei „revoluţionari” care „s-au lăsat antrenaţi de o dorinţă de conciliere” cu boierii. El îi numeşte „falşi liberali” şi constată că o astfel de emancipare revenea la deposedarea ţăranului „de toate drepturile sale, a-l declara proletar şi cu dreptul d-a muri de foame unde va voi sau a primi condiţiile cu care va voi proprietarul a-i da pământul”, după ce va trebui să primească învoielile aşa-zise „libere”. Pornind de la aceeaşi idee, el reafirma în 1850 că libertatea şi egalitatea erau minciună pentru ţăran, dacă nu devenea şi „proprietar”.

Chiar dacă la propunerea exponenţilor curentului democrat-revoluţionar şi îndeosebi a lui Nicolae Bălcescu unii membri ai Comitetului revoluţionar admiseseră introducerea art. 13, iar apoi propunerea lui Nicolae Bălcescu pentru constituirea Comisiei proprietăţii, ei au căutat, aşadar, după aceea să limiteze reforma numai la emanciparea clăcaşilor. A. C. Golescu (Albu) va declara, exagerând că „singur Bălcescu” l-a susţinut şi îmbărbătat pe I. Ionescu de la Brad în greaua sa misiune, în timp ce „opinia publică, tot tineretul, inclusiv membrii guvernului provizoriu, toţi îl evitau, îl acuzau ca aţâţător la anarhie, la dezordine”.

Sprijinitor al reformei emancipării şi împroprietăririi clăcaşilor a fost şi A.G. Golescu (Negru). El nu se mai afla însă în ţară în momentul hotărârii Locotenentei Domneşti pentru suspendarea Comisiei proprietăţii. Cele două ziare apărute după izbucnirea revoluţiei şi puse în slujba acesteia, şi anume Pruncul român de sub redacţia lui C.A. Rosetti şi Winterhalder şi Poporul suveran de sub redacţia lui Dimitrie Bolintineanu, au publicat în paginile lor articole prin care sprijineau activitatea Comisiei proprietăţii, dând diferite soluţii şi stăruind să-i aducă pe proprietari la sentimente mai umane. După suspendarea şedinţelor Comisiei proprietăţii, cele două ziare au publicat articole de protest şi de acuzare împotriva reacţiunii.

Introducerea art. 13 în „Constituţie”, iar apoi iniţiativa pentru elaborarea proiectului de lege privitor la emanciparea şi împroprietărirea clăcaşilor, precum şi perspectiva eventuală a înfăptuirii reformei, au fost sistematic prezentate de boierii reacţionari ca o acţiune „comunistă”, împotriva căreia cereau ajutor prin repetate apeluri adresate ţarului şi sultanului.

Plasându-se pe o poziţie apropiată de aceea a boierilor, Eliade va acuza de socialism şi de comunism pe Ion Ionescu de la Brad pentru activitatea sa ca vicepreşedinte al Comisiei proprietăţii. Era o falsificare menită să deruteze unele elemente ale burgheziei, făcându-le să creadă că revoluţia urmărea desfiinţarea proprietăţii private. Programul de la Islaz arată însă că, în realitate, era vorba de o revoluţie burghezo-democratică al cărei scop era să asigure o dezvoltare cât mai rapidă a capitalismului. Condiţiile pentru trecerea la socialism erau departe de a fi create în acel moment în România.

Lupta pentru consolidarea revoluţiei pe plan extern

S-a organizat şi o acţiune diplomatică, guvernul provizoriu căutând să stabilească legături directe cu organele de conducere ale celorlalte revoluţii europene, ca şi cu unele din marile puteri. Chiar în ziua de 11/23 iunie 1848 D.C. Brătianu, trimis anterior la Pesta, a fost numit agent diplomatic pe lângă guvernele Austriei şi Ungariei, pentru a încerca să stabilească o legătură între revoluţia maghiară şi revoluţia românilor din Transilvania pe de o parte, iar pe de altă parte pentru a solidariza aceste revoluţii cu revoluţia din Ţara Românească, conform planului lui Nicolae Bălcescu.

Acest plan a dat însă greş, de aceea la 29 iunie/11 iulie a fost însărcinat să reia această grea misiune A.G. Golescu (Negru), căruia i s-a dat în acelaşi scop o plenipotenţă pentru Transilvania şi totodată „pentru toate puterile Europei”. Curând apoi a fost numit şi Ion Maiorescu agent diplomatic pe lângă dieta germană de la Frankfurt, iar la 1/13 august A.G. Golescu a fost acreditat agent diplomatic la Paris. De asemenea au existat strânse legături politice şi militare cu emigraţia polonă.

Prin această acţiune diplomatică s-a căutat să se facă cunoscută în ţările din apusul Europei adevărata situaţie creată de revoluţie în ţară, pentru a se contracara astfel colportările reacţiunii interne şi externe şi totodată spre a se obţine simpatia şi sprijinul acestor ţări pentru cauza revoluţiei româneşti. O activitate asemănătoare a desfăşurat la Constantinopol I. Ghica.

A fost o acţiune grea şi pozitivă, chiar dacă n-a dat rezultatele scontate. În ajunul intervenţiei turceşti şi ţariste pentru înăbuşirea revoluţiei, Locotenenta Domnească a acreditat pe lângă diferitele puteri „prietene” din Europa pe A.G. Golescu şi D.C. Brătianu în scopul de a le arăta „nenorocirile şi primejdiile” în care se afla ţara şi spre a le cere să intervină pentru prevenirea „unor eventualităţi care sunt de natură a compromite liniştea întregei Europe”.

De la jumătatea anului 1848, în Europa raportul dintre forţele revoluţiei şi forţele contrarevoluţiei începuse să fie în favoarea celor din urmă. La conducerea Franţei, burghezia, înspăimântată de avântul eroic al insurecţiei proletariatului parizian din zilele de 23-25 iunie 1848, aduce pe generalul Cavaignac, călăul care a înăbuşit insurecţia într-o baltă de sânge.

De aceea sprijinul diplomatic pe care conducătorii revoluţiei din Ţara Românească îl cereau şi-l aşteptau din partea noului guvern francez s-a redus la o iluzie. În zadar nădăjduia N. Golescu într-o notă adresată consulului general al Franţei la Bucureşti că acest guvern va da ascultare apelurilor revoluţionarilor români. Chiar dacă uneori a vrut să pară că sprijină cauza revoluţiei române, guvernul francez a rămas în realitate pasiv, situându-se, cu deosebiri de nuanţă, pe aceeaşi poziţie ca şi guvernul englez.

Ambasadorul englez la Constantinopol, Stratford Canning, a exprimat poziţia guvernului său prin formula: „Devotament pentru cauza integrităţii Imperiului Otoman”. Ion Ghica raporta de la Constantinopol la 22 iulie / 3 august că ambasadorul Angliei nutrea puţină simpatie „pentru spiritul democratic al revoluţiei noastre” şi că păstra „o rezervă excesivă” faţă de aceasta, nevoind să angajeze cabinetul său în nici un chip în această problemă.

Cabinetul englez a declarat că, Principatele nefiind state recunoscute, va fi foarte greu Angliei să intervină în această chestiune. Acţiunea diplomatică a revoluţiei din Ţara Românească n-a izbutit să împiedice intervenţia armatelor otomană şi ţaristă, dar a contribuit la recunoaşterea de către guvernele statelor din centrul şi occidentul Europei că în Principatele Române dunărene exista un focar revoluţionar, de care ele vor trebui să ţină seama în acţiunile lor viitoare.

Check Also

Desăvârşirea procesului de formare a statului feudal Ţara Românească şi consolidarea sa

Reîntărirea dominaţiei tătare în ultimele două decenii ale veacului al XIII-lea, mai ales la gurile …

Cultura în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea

Problemele culturii româneşti capătă în cursul secolului al XVII-lea o complexitate tot mai mare, datorită …

Prima intervenţie otomană pentru înăbuşirea Revoluţiei din 1848

Revoluţia din Ţara Românească a rămas, aşadar, să se apere singura împotriva ameninţărilor din afară, …

Recâştigarea independenţei Ţării Româneşti (1595-1596). Încercarea de instaurare a regimului boieresc

La 20 mai 1595, se încheia la Alba Iulia de către ambasada de boieri trimisă …

Domniile fanariote în Moldova şi Ţara Românească

Anii 1711, în Moldova, şi 1716, în Ţara Românească, au deschis o nouă pagină în …