Mişcarea revoluţionară din 1848 în Moldova

Forţele revoluţionare

În ajunul anului 1848, forţele de producţie şi raporturile capitaliste, ajunsese tot mai mult în conflict cu feudalismul, împingeau societatea din Moldova la înlăturarea orânduirii feudale şi la înlocuirea ei prin orânduirea burgheză. Intensificarea legăturilor economice dintre Moldova şi Ţara Românească a impus instituirea uniunii vamale a celor două ţări.

Uniunea vamală, pusă în aplicare chiar în ianuarie 1848, a avut un important rol în procesul de creare a pieţii interne unice, bază economică a formării statului naţional român. Chiar Adunarea obştească a Moldovei, în anaforaua ei din 15/27 martie 1848 către domn, atrăgea atenţia că încheierea convenţiei şi unirea vămilor „... Înfăţişează nu mai puţin singura închezăşluire a unui îndemn priincios lucrării pământului şi a industriei...”.

Mişcarea împotriva servituţilor şi privilegiilor feudale şi pentru unirea poporului român în cadrul unui singur stat independent cuprindea masele. Ea se manifesta prin mişcările ţăranilor şi orăşenilor contra asupririi boiereşti şi prin numeroase acţiuni conduse de luptătorii pentru progres şi unire, între care un loc de frunte aveau Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri şi Alecu Russo.

Dezvoltarea capitalismului în sânul societăţii feudale impunea burghezia în fruntea luptei pentru răsturnarea feudalismului şi înfăptuirea statului naţional independent. Referindu-se la epoca de ascensiune a capitalismului în Europa vestică şi centrală în anii 1789-1871, Lenin arată că burghezia, „reprezentată prin diferite pături de producători de mărfuri avuţi, era într-un grad diferit progresistă, iar uneori... chiar revoluţionară” şi că programul ei era „determinat de faptul că lupta dusă de ea împotriva feudalismului nu-şi atinsese încă scopul, nu era încă terminată”.

Compusă dintr-un număr restrâns de manufacturieri şi fabricanţi, cam tot atâţia comercianţi angrosişti şi bancheri, dintr-un număr relativ mare de patroni ai unor ateliere de cooperaţie capitalistă simplă şi din comercianţi mijlocii, precum şi din numeroşi mari arendaşi şi stăpâni de moşii producători de cereale marfă, deveniţi „nişte burghezi care caută să producă cât mai mult şi cu cheltuieli cât mai reduse, care cumpără de unde se poate cumpăra mai ieftin şi vând unde se poate vinde mai scump”, burghezia era clasa direct interesată la înlăturarea feudalismului, pentru că numai prin desfiinţarea diferitelor piedici puse în calea sa - servituţile feudale, privilegiile boiereşti, abuzurile aparatului de stat boieresc etc. - se putea dezvolta capitalismul nestingherit.

Deşi slabă din cauza insuficientei dezvoltări a industriei manufacturiere şi de fabrică, precum şi a divergenţelor marcante între diferitele ei pături, prin situaţia pe care o ocupa în societate, burghezia moldoveana era purtătoarea de cuvânt a noii orânduiri şi se situa în mod firesc în fruntea mişcării revoluţionare. Prin nivelul ei cultural ridicat, prin rudimentele de organizaţie politică - cercul din jurul lui Mihail Kogălniceanu şi cel din jurul lui Costache Negri -, prin legăturile cu organizaţia revoluţionară „Frăţia” din Ţara Românească şi cu cercul din jurul lui George Bariţiu din Transilvania, ea putea să ducă acţiunea pentru răsturnarea vechii orânduiri şi instaurarea celei noi. Ea era sprijinită de toate celelalte pături orăşeneşti, inclusiv de proletariatul în formare şi de masele ţărăneşti.

Asuprită de boierime, ţărănimea dependentă, care îşi dovedise forţa ei revoluţionară cu prilejul răscoalei din 1831, suporta din ce în ce mai greu servituţile feudale şi dorea să intre în stăpânirea deplină a pământului boieresc pe care îl făcea să rodească. Formând majoritatea zdrobitoare a populaţiei ţării, ea constituia masa a cărei ridicare revoluţionară putea duce la sfărâmarea rezistenţei boierimii şi a aparatului său de stat. Răspândită în mii de sate şi neavând nici o organizaţie politică, ea aştepta însă orice îndemn pentru a se răscula.

Urând pe Mihail Sturdza, care o ţinea departe de înaltele demnităţi, o parte a boierimii cu tendinţe liberale căuta să se înţeleagă cu burghezia pentru a răsturna pe „tiran” şi a proceda la o serie de reforme menite să pregătească terenul pentru schimbarea orânduirii, schimbare devenită inevitabilă, aşa cum se făcea în Prusia în urma înfrângerii acesteia în lupta de la lena.

Deoarece se temea de ţărănime că vrea să-i ia tot pământul, boierimea liberală se opunea antrenării maselor în lupta pentru răsturnarea lui Sturdza. Având legături de afaceri cu diferitele pături ale burgheziei, ea a reuşit să stabilească un început de înţelegere cu aceasta pentru a proceda pe cale legală la reorganizarea societăţii. Potrivnică domnului era şi o parte a marii boierimi conservatoare, pentru că nu era primită în posturile mari.

Situaţia revoluţionară

Ca urmare a dezvoltării contradicţiilor dintre burghezie şi ţărănime pe de o parte şi boierime pe de alta, încă din 1846 începuse a se crea în Moldova o situaţie revoluţionară manifestată, între altele, prin intensificarea luptelor locale ale ţărănimii, prin mişcarea burgheziei ieşene şi prin acţiunile Asociaţiei Patriotice, o organizaţie secretă cu ţeluri asemănătoare celor ale Frăţiei din Ţara Românească. Arestarea şi exilarea sau prigonirea conducătorilor ei nu reuşiseră să-i împiedice influenţa în mijlocul maselor.

O întinsă mişcare a boierimii liberale împotriva majorităţii boierimii conservatoare în cap cu Mihail Sturdza a avut loc în vara anului 1847, cu prilejul alegerilor de deputaţi pentru Adunarea obştească, care până atunci fuseseră în mod sistematic falsificate fără vreo împotrivire organizată. O aprigă luptă împotriva candidaţilor boierimii conservatoare a avut loc la Bacău, Huşi, Bârlad, Roman, Iaşi şi Focşani.

La Bacău, un grup de boieri liberali, în frunte cu Alecu Aslan, Răducanu şi Lascăr Rosetti, sprijiniţi de elemente ale burgheziei conduse de Zaharia Moldovanu, unul dintre principalii agitatori în timpul mişcării revoluţionare din martie 1848, a provocat frământări. La Huşi, agitaţia împotriva candidatului guvernamental a fost dusă chiar de către preşedintele judecătoriei ţinutului Fălciu, Anastase Panu, viitorul luptător pentru Unire în timpul Adunărilor ad-hoc şi al alegerii lui Cuza.

La propunerea Sfatului Extraordinar, Anastase Panu, care se făcuse „căpetenie răzvrătirii şi unealtă prăpăditoarelor cugetări”, a fost destituit şi arestat. La Bârlad, lupta împotriva falsificării alegerilor a fost şi mai largă. Chiar în octombrie 1847 o grupare de burghezi şi de boieri liberali” condusă de Mihăiţă Ştefănescu, Simion Bantăş, Şt. Racliş şi Iordache Lambrino, ataca în public şi în întruniri ţinute în locuinţele lor cârmuirea.

Deşi, în cele din urmă, prin utilizarea întregului aparat de stat, prin arestări şi abuzuri de tot felul, s-a ajuns la alegerea unei Adunări cu totul supuse domnului, fiind aleşi numai trei deputaţi ai opoziţiei, totuşi împotrivirea boierimii liberale la alegerea candidaţilor guvernului dovedea că dominaţia boierimii conservatoare susţinătoare a lui Mihail Sturdza devenea din ce în ce mai şubredă.

Nemulţumirea contra guvernării despotice a boierimii conservatoare se manifesta în rândurile intelectualilor şi din cauza înlocuirii în 1847 a limbii române prin limba franceză în predarea cursurilor la clasele „înalte” ale Academiei Mihăilene, precum şi din cauza asprimii cenzurii, care căuta să oprească imprimarea şi difuzarea oricăror lucrări cu conţinut progresist sau naţional.

Pentru a împiedica dezvoltarea mişcării antiboiereşti, cârmuirea a interzis în ianuarie 1848 difuzarea comediei lui Vasile Alecsandri Piatra din casă, tipărită fără aprobarea cenzurii, precum şi a unor calendare româneşti şi almanahuri străine, neautorizate de cenzură, care cuprindeau articole „cu rea şi nepriincioasă ţintire”. Cu toate măsurile represive ale cârmuirii, agitaţia revoluţionară se înteţea în iarna anului 1848, fiind antrenaţi în ea şi polonezii emigraţi, ce se aflau în număr mare în Moldova. Pentru supravegherea acestora, cârmuirea a luat la începutul lui februarie 1848 măsura să stabilească exact numărul, numele şi domiciliul lor.

Agitaţia ţăranilor, grefată pe vechea lor ură contra boierilor, s-a intensificat în iarna anului 1848, din cauza urmărilor secetei care bântuise Moldova în vara anului precedent, a pustiirii ogoarelor de către lăcuste şi a epizootiei, care făcuse să moară mii de vite. Sărăciţi, ţăranii rămăseseră în urmă cu plata birului şi făcuseră la boieri, arendaşi, cămătari şi negustori, datorii ce se ridicau la peste opt milioane lei pentru a cumpăra cereale, nutreţ pentru vite şi plata birului.

Aceste datorii apăsau mult gospodăriile ţărăneşti şi-i împingeau pe ţărani la revoltă. Pe lângă foametea şi lipsurile de tot felul ce bântuiau satele, bătăile şi schingiuirile cu instrumente speciale de tortură pe care le sufereau ţăranii măreau ura lor contra boierilor. În toamna anului 1847 şi în vara anului 1848 nesupunerea la lucru, pribegiile peste hotare şi răzvrătirile locale ale ţăranilor s-au intensificat. Într-o reclamaţie adresată ispravnicului de Fălciu împotriva ţăranilor, un boier arăta în 1848 că „un duh de revoltă, de nesupunere şi de anarhie se înfăţoşează astăzi... între locuitori”.

Către sfârşitul iernii anului 1848, agitaţia contra cârmuirii boierimii conservatoare şi a domniei tiranice a lui Mihail Sturdza a devenit şi mai vie. George Sion, un participant la mişcarea revoluţionară din martie, arată că se formaseră „două tabere mari distincte”, una guvernamentală, compusă din sprijinitorii domnului, şi alta naţională, în care „intrau oameni de toate clasele şi de diferite nuanţe: funcţionari „supăraţi” de pierderea posturilor, aspiranţi la posturi, liberali convinşi, patrioţi sinceri, sau de calcul, nemulţumiţi pentru diverse cauze, ambiţioşi, în fine oameni de felurite culori”. Despre agitaţiile şi adunările ce aveau loc la Iaşi sunt referiri şi în memoriile altui contemporan şi participant la mişcarea revoluţionară, învăţatul boier liberal moderat Nicolae Suţu.

Acesta subliniază că mulţi boieri potrivnici cârmuirii se concentraseră la Iaşi, unde în repetate adunări se manifestau pentru îndepărtarea din domnie a lui Mihail Sturdza. Ca mare boier, Nicolae Suţu era împotriva unei mişcări a maselor şi privea cu ironie şi neîncredere speranţa tineretului că ar fi putut avea loc în Moldova o revoluţie. La intensificarea agitaţiei revoluţionare a contribuit şi vestea revoluţiilor de la Paris şi Viena.

„Proclamarea republicii, fuga regelui Louis Philippe, manifestul lui Lamartine , răscularea tuturor naţionalităţilor, arată Sion, electrizară inimile moldovenilor. Toţi oamenii bine cugetători văzură o rază de speranţă pentru schimbarea lucrurilor”. Ziarele franceze, care, cu toate măsurile luate de Mihail Sturdza, pătrundeau în ţară în plicuri închise, erau traduse şi „prin mii de copii răspândite se făcea propaganda ideilor şi faptelor revoluţionare din Franţa”.

Spre mijlocul lunii martie, după închiderea Adunării obşteşti, agitaţiile din Iaşi deveniră tot mai puternice. În timpul nopţii se lipeau afişe pe ziduri în care se cerea libertatea presei, izgonirea din ţară a lui Gr. Sturdza, fiul domnitorului, care era urât de popor din cauza cruntei exploatări la care erau supuşi ţăranii de pe moşiile lui şi a abuzurilor pe care le făcea.

Nemaiavând încredere în oştirea naţională, Mihail Sturdza a organizat încă din 1846 „o gardă pretoriană”, alcătuită din arnăuţi, elemente străine, dubioase, mercenari, care să-l apere în caz de revoluţie şi dacă va fi învins să-l ajute să fugă peste graniţă. Această adunătură de oameni înarmaţi, gata oricând la pradă şi omor, a mărit starea de agitaţie din capitala Moldovei.

Consulul Franţei, îndemnat de extinderea mişcării, s-a prezentat la domnitor şi i-a arătat că, în cadrul unei Europe cuprinse de revoluţie, va fi imposibil ca Moldova să rămână în nemişcare. Clasele „de jos” vor fi cu uşurinţă câştigate de insurecţie. De aceea i-a propus să ia iniţiativa unor reforme imediat realizabile. Dar intervenţia consulului francez a fost zadarnică. Domnul i-a răspuns că dacă i se va prezenta un asemenea proiect îl va respinge cu forţa sau va fugi ca Ludovic-Filip.

Consulul Franţei la Iaşi, Gueroult, a mai făcut o încercare, căutând să-l convingă pe Sturdza că Principatele Române, mai devreme sau mai târziu, vor căpăta independenţa şi că deci ar fi mai bine să se pună în fruntea mişcării populare. Prin aceste sugestii date domnitorului, Gueroult spera să-l câştige pentru reforme burghezo-liberale şi să-l antreneze la sprijinirea politicii externe a Republicii Franceze în Europa orientală.

Încă înainte de începutul mişcării revoluţionare din Moldova, ţarul Rusiei şi-a arătat printr-un manifest hotărârea de a opri valul revoluţionar la marginea imperiului său. Cancelarul Rusiei, Nesselrode, comunica la 16/28 martie 1848 consulului general rus din Principate să aducă la cunoştinţa domnitorului că, oricare ar fi în alte părţi „rezultatul orcanului revoluţionar, împăratul este determinat a nu suferi ca anarhia să pătrundă în partea staturilor otomane puse sub a lui protecţie”2. Această atitudine a Rusiei ţariste, cunoscută curând la Iaşi, va influenţa în mod negativ asupra desfăşurării mişcării revoluţionare din Moldova.

Programul şi tactica revoluţionară

Problemele de bază care trebuiau să fie rezolvate de poporul român în revoluţia de la 1848 erau emanciparea ţăranilor de servituţile feudale şi împroprietărirea lor, desfiinţarea privilegiilor feudale, înfăptuirea unităţii naţionale şi cucerirea independenţei statului. Cucerirea puterii în stat era primul pas al luptei revoluţionare. Aceste ţeluri au fost urmărite de partea cea mai înaintată a conducerii mişcării. După adunarea de la hotelul Petersburg au apărut distincte două grupări în conducerea mişcării revoluţionare: una, liberal-democrată, sprijinită de burghezie, şi alta a boierilor liberali moderaţi şi a opoziţiei conservatoare boiereşti.

Gruparea liberal-democrată, din rândurile căreia făceau parte Vasile Alecsandri, Al. I. Cuza, Zaharia Moldovanu etc., urmărea schimbarea imediată a orânduirii feudale şi înlocuirea ei prin orânduirea burgheză. Gruparea boierilor liberali moderaţi era pentru trecerea treptată la noua orânduire pe calea reformelor, fără revoluţie, temându-se de mase. Ea considera că primul pas era înlăturarea lui Mihail Sturdza, care la ultimele alegeri de deputaţi pentru Adunarea obştească folosise aparatul de stat pentru a o împiedica să-şi aleagă candidaţii. Cele două grupări erau unite prin ura comună contra cârmuirii tiranice a lui Mihail Sturdza.

Cu aceste gânduri s-au întrunit reprezentanţii lor în casa lui Costache Sturdza a doua zi după adunarea de la hotelul Petersburg, la 28 martie / 9 aprilie, pentru a redacta petiţia în care să fie prezentate revendicările lor. Pentru a fi puse de acord „opiniile extreme”, arată Nicolae Suţu, condiţia „sine qua non” pentru cooperarea boierilor liberali moderaţi şi a opoziţiei conservatoare la mişcare a fost „ca plângerile să fie formulate sub formă de petiţie, care să fie remisă domnitorului fie direct, fie prin intermediul ministrului din Lăuntru; ca, odată petiţia remisă, orice întrunire să înceteze şi orice asociaţie să fie dizolvată”.

Această dublă condiţie era impusă de faptul că boierimea liberală moderată şi opoziţia conservatoare se temeau că, dacă se vor continua manifestaţiile, masele orăşeneşti şi ţărăneşti, sub conducerea unor elemente avansate, cum era Zaharia Moldovanu, se vor ridica împotriva întregii boierimi, nu numai contra celei conservatoare susţinătoare a lui Mihail Sturdza.

Nevoind să se despartă de boierimea liberală moderată pentru a se pune în fruntea maselor, gruparea liberal-democrată a cedat, gândind că, după ce-şi va întări poziţia în colaborare cu boierii liberali moderaţi, va putea să treacă la acţiuni mai radicale. „Când, la 28 mart - spune Mihail Kogălniceanu la sfârşitul lui august 1848, în Dorinţele partidei naţionale în Moldova -, obştea adunată în Iaşi din toate ţinuturile Moldovei a cerut numai acele 35 puncturi întemeiate pe Reglement, ea prin aceasta n-a arătat că n-ar ave trebuinţă şi de alte reforme mai radicale”.

După ce s-a ajuns la un acord între cele două părţi, au început să fie discutate articolele petiţiei, a cărei elaborare a fost încredinţată unui comitet de şapte persoane. Lui Vasile Alecsandri i-a revenit sarcina să redacteze această petiţie. Petiţia-proclamaţie cuprindea, în cele 35 de articole ale sale, următorul program de revendicări: siguranţa persoanei, eliberarea tuturor deţinuţilor politici, răspunderea miniştrilor pentru actele lor, reformă şcolară pe o temelie largă, naţională, desfiinţarea vămii de export pentru cereale, înfiinţarea unei bănci naţionale, îmbunătăţirea soartei ţăranilor. În sfârşit, în ultimele articole se cerea dizolvarea Adunării obşteşti, aleasă prin abuzuri şi violenţe, constituirea unei noi adunări, care să fie „adevărata reprezentaţie a naţiei”, desfiinţarea cenzurii şi alcătuirea unei gărzi cetăţeneşti.

Conţinutul petiţiei exprima cu moderaţie interesele burgheziei şi ale boierimii liberale. Deşi în primul articol se proclama „Sfânta păzire a Regulamentului”, ultimele revendicări erau în contradicţie cu legiuirea care sta la baza statului boieresc. Dacă se realizau aceste trei revendicări - dizolvarea vechei Adunări obşteşti şi alegerea uneia noi, desfiinţarea cenzurii şi alcătuirea unei gărzi cetăţeneşti - burghezia şi boierii liberali ar fi putut înlătura de la putere boierimea conservatoare şi pe Mihail Sturdza însuşi. Întărită, burghezia ar fi putut duce cu succes, cu sprijinul maselor, lupta pentru înlăturarea orânduirii feudale şi instaurarea propriei sale orânduiri.

Odată petiţia redactată, sute de persoane au venit s-o semneze în casa lui C. Sturdza, din seara zilei de 28 martie şi până a doua zi după amiază. Ea a fost iscălită şi de mitropolit şi de către unii miniştri demisionaţi. Apoi a fost trimisă domnitorului printr-o deputăţie din care făceau parte Vasile Ghica, C. Rolla, Costache Moruzi şi alţii.

Primind răspunsul lui Sturdza că refuza să accepte din cele 35 de puncte dizolvarea Adunării obşteşti şi înfiinţarea gărzii cetăţeneşti, deputăţia s-a retras spre a-l aduce la cunoştinţa conducătorilor mişcării, strânşi în casa lui Alexandru Mavrocordat la Copou. Sub influenţa celor mai revoluţionari dintre conducătorii mişcării s-a hotărât să nu se admită nicio concesie. Reîntorcându-se deputăţia cu această hotărâre la palat, domnitorul s-a înspăimântat şi a început să se bâlbâie. Somat să dea un răspuns clar într-o jumătate de oră, dacă primeşte sau nu în întregime cele 35 de cereri, el şi-a revenit, a îndepărtat deputăţia şi s-a refugiat cu familia la cazarma miliţiei pentru a începe reprimarea mişcării.

Continuarea mişcării revoluţionare

După evenimentele din martie, tendinţa de continuare şi dezvoltare a mişcării revoluţionare a devenit tot mai evidentă în rândul maselor, în proiectele şi programele elaborate de conducătorii ei, atât ale celor rămaşi în ţară cât şi ale celor din emigraţie. Legăturile tot mai strânse ale moldovenilor cu revoluţionarii din Ţara Românească şi Transilvania şi izbucnirea revoluţiilor în aceste principate au întărit convingerea în necesitatea luptei comune. A început cea de-a doua etapă a mişcării revoluţionare în Moldova. Condiţiile de luptă vor fi grele şi acum, deoarece în ţară erau urmărite cu severitate orice manifestări revoluţionare.

Membrii partidei naţionale, cum începeau să se numească liberalii democraţi şi liberalii-moderaţi împreună, erau organizaţi în două grupări, în două comitete revoluţionare. Unul acţiona în ţară în condiţii conspirative, iar al doilea peste hotare. Cele două comitete revoluţionare, având experienţa eşecului din primăvara anului 1848, urmăreau să dea mişcării un program politic mai radical, să organizeze temeinic lupta şi să facă apel la masele populare, în special la ţărănime. Apar o serie de broşuri, memorii şi proiecte de constituţie.

Gruparea din partida naţională rămasă în ţară a continuat calea memoriilor, dar nu către domnitor. Aceste memorii erau trimise Turciei şi Rusiei. Primul memoriu a fost trimis la Constantinopol în luna iunie 1848 prin consulul Prusiei la Iaşi, Richthoffen. În acest memoriu se făcea istoricul tuturor abuzurilor săvârşite de domnitor, era prezentată desfăşurarea evenimentelor din luna martie şi represiunea cu care domnitorul a răspuns la petiţia care i-a fost adresată. Se cerea îndepărtarea regimului de corupţie al domnitorului. Pe aceeaşi poziţie se plasa şi broşura Mihail Sturdza, partida naţională şi comisia, redactată după sosirea în Principate a generalului rus Duhamel şi a comisarului turc Talaat-efendi, care urmau să ancheteze starea de nemulţumire din Moldova şi Ţara Românească.

În această broşură s-a arătat în mod categoric că între ţară şi domnitor prăpastia era prea adâncă pentru a se fi putut nădăjdui o împăcare. Totuşi şi de astă dată apărea evident faptul că autorii broşurii urmăreau îmbunătăţirea situaţiei pe cale paşnică. Se aştepta ca rezolvarea crizei să fie făcută de reprezentanţii „Curţilor protectoare şi suzerană” veniţi în ţară. În mod deosebit găsim însă în această broşură o atenţie sporită pentru ţărani, arătaţi ca osândiţi să poarte singuri toată greutatea statului, drept răsplată suferind toate asupririle din partea întregului aparat de stat în frunte cu domnitorul.

În sfârşit, memoriul remis comisarului Porţii de către mitropolit şi o delegaţie de boieri, fiind prezentă şi o mare mulţime de orăşeni, relata o serie de abuzuri şi abateri ale domniei de la prevederile Regulamentului organic, dar nu depăşea caracterul unui protest paşnic. Paralel cu activitatea comitetului din Moldova, care prin petiţii şi memorii rămăsese încă în faza de a solicita bunăvoinţa împăraţilor Rusiei şi Turciei pentru îndreptarea situaţiei din ţară, exilaţii au început să se adreseze poporului.

În Moldova ei au răspândit broşuri prin agenţii lor, cerând schimbarea orânduirii existente în vederea căreia făceau apel la ajutorul tuturor păturilor sociale. Deseori însă ţăranii priveau cu scepticism îndemnurile ce le primeau, neavând încredere în boierimea liberală moderată, care, la rândul ei, căuta să obţină o înlocuire a orânduirii, fără a avea de gând să satisfacă revendicarea principală a ţărănimii, împroprietărirea cu pământ.

Pe măsură ce în ţară mişcarea revoluţionară se adâncea, programul exilaţilor se radicaliza în timp ce se întâlneau revoluţionarii exilaţi cu cei ce se întorceau de la Paris. Broşura redactată de Vasile Alecsandri în mai 1848, intitulată În numele Moldovei, a omenirii şi a lui Dumnezeu, după ce arăta starea jalnică a Moldovei, termina printr-un apel la unirea tuturor împotriva lui Mihail Sturdza. Se urmărea atragerea la mişcare în primul rând a „locuitorilor săteni”, apoi a negustorilor, dar şi a boierilor, ceea ce indica limitele acestei broşuri.

Semnificativ broşura se adresa „fraţilor români din toată România”, ceea ce înseamnă că se făcea pregătirea pentru o mişcare comună cu muntenii şi transilvănenii. Şi în Proclamaţia partidului naţional din Moldova către români se acorda o deosebită atenţie „locuitorilor săteni”, cărora li se promitea că „li se pregăteşte un viitor frumos şi fericit”. Se cerea unirea „împotriva ocârmuirii mârşave şi asupritoare” pentru „a scăpa România din ghiarele ei”. Conţinutul celor două proclamaţii arată în mod evident că se urmărea atragerea ţăranilor de partea mişcării, fără să se prevadă însă măsurile concrete pentru îmbunătăţirea situaţiei lor.

În literatura istorică burgheză a fost prezentat fără temei ca fiind de provenienţă moldoveana programul de revendicări cuprins în broşura Ce sunt meseriaşii?, scrisă după modelul broşurii privind starea a treia a lui Sieyes. Într-adevăr, această broşură conţinea idei mult mai avansate decât memoriile care au apărut după înăbuşirea mişcării din martie, iar analiza textului acestei broşuri din punct de vedere istoric şi lingvistic arată originea ei munteană.

Dorinţele partidei naţionale în Moldova

Sub puternica impresie a luptei românilor transilvăneni şi a revoluţiei din Ţara Românească, exilaţii au plecat în Bucovina, pentru a organiza continuarea mişcării revoluţionare în Moldova pe baze noi. La Cernăuţi ei s-au întâlnit cu Mihail Kogălniceanu şi cu alţi moldoveni refugiaţi, cu care au organizat Comitetul revoluţionar moldovean. Era necesar ca „prinţipiile” elaborate la Braşov să fie expuse într-un larg program de revendicări sociale şi politice. Cu redactarea acestui program a fost însărcinat Mihail Kogălniceanu de către Comitetul revoluţionar moldovean.

Kogălniceanu arată cum a ajuns la elaborarea acestui program: „Junimea refugiată la Cernăuţi formula şi ea programul său politic, economic şi social, sub titlul de Dorinţele partidului naţional din Moldova. Redacţiunea mi-a fost încredinţată mie”. La Cernăuţi, unde s-au redactat şi publicat Dorinţele partidei naţionale..., se cunoşteau proclamaţia de la Islaz şi programul revoluţionar de la Blaj. Având în faţă aceste documente, precum şi „prinţipiile” de la Braşov, Kogălniceanu a elaborat programul mişcării revoluţionare moldovene. De altfel, el afirmă că la Braşov s-a făcut adevăratul program al partidei naţionale din Moldova, la care au aderat toţi refugiaţii din Cernăuţi şi care apoi a fost dezvoltat în Dorinţele partidei naţionale.

Într-o largă expunere de motive, Kogălniceanu justifica programul de revendicări al partidei naţionale. El condamnă Regulamentul organic, care prin prevederile lui oprea dezvoltarea societăţii. Pornind de la principiul că toţi oamenii sunt egali în faţa legilor, având aceleaşi drepturi şi datorii, se sublinia marea discrepanţă care exista în Moldova la acea dată între cei un milion şi jumătate de locuitori ţărani şi orăşeni şi cei trei mii de boieri, singurii consideraţi cetăţeni. În special ţăranii erau fără nici un drept, nu aveau asigurate nici cele mai elementare condiţii de dezvoltare materială şi intelectuală.

Erau supuşi numai dărilor şi greutăţilor ţării. Pe drept cuvânt ţăranii erau prezentaţi ca simple instrumente de muncă în mâna boierilor şi a statului feudal. Condamnând starea de cumplită suferinţă a ţărănimii, Mihail Kogălniceanu ajungea până la o înaltă formulare a nedreptăţii sociale: „că nu este omenesc ca omul să exploateze pre om, ca cei mulţi să fie instrumentele de muncă a celor puţini”. Se demonstra necesitatea desfiinţării boierescului şi a împroprietăririi ţăranilor, dar prin răscumpărare.

Unirea Moldovei cu Ţara Românească era socotită drept „cheia boitei” fără de care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional. Se schiţa şi un larg program de dezvoltare economică a Moldovei. Partida naţională din Moldova mai susţinea şi alte reforme principale cu caracter burghez: egalitatea în drepturi civile şi politice, libertatea individuală, desfiinţarea privilegiilor de clasă, instrucţie egală şi gratuită, desfiinţarea robiei cu despăgubirea numai a celor ce ar cere-o, autonomia deplină a ţării, înfiinţarea unei bănci naţionale şi de scont, înfiinţarea unor gărzi urbane şi rurale, libertatea cultelor, secularizarea averilor închinate locurilor sfinte etc. Multe din aceste revendicări cu aproape aceeaşi formulare se întâlnesc atât în programul aprobat de Adunarea naţională de la Blaj, cât şi în „Proclamaţia” de la Islaz, ceea ce dovedeşte unitatea de luptă revoluţionară a întregului popor român.

Dorinţele partidei naţionale preconizau alcătuirea unui stat organizat pe baze constituţionale, cu o monarhie electivă şi regim parlamentar, întreaga activitate politică urmând să se desfăşoare sub controlul unui parlament ales de obştea cetăţenilor contribuabili, toţi egali în drepturi şi datorii. În afară de acest program, Mihail Kogălniceanu a mai redactat şi Proiectul de Constituţie pentru Moldova, având ca izvoare pe lângă programele revoluţionare ale anului 1848 din ţările române şi constituţiile burgheze din Occident, în special constituţia belgiană din 1831.

Proiectul prevedea organizarea statală a Moldovei sub forma unei monarhii constituţionale, cu o domnie temporară şi regim reprezentativ şi în temeiul principiului burghez al separaţiei puterilor. Toate ideile din Dorinţele partidei naţionale îşi găseau o largă dezvoltare în cele 120 de articole ale Proiectului de Constituţie. Cu acest proiect se încheia seria de memorii, proclamaţii şi proiecte de reforme ale mişcării revoluţionare moldovene.

Ambele programe redactate de Mihail Kogălniceanu în vara anului 1848, Dorinţele partidei naţionale în Moldova şi Proiect de Constituţie pentru Moldova, expresie a intereselor de clasă ale burgheziei şi boierimii liberale îmburghezite, deşi mai înaintate decât programul de la Iaşi din martie 1848, constituiau un pas înapoi atât faţă de programul revoluţionar de la Braşov - întrucât impuneau desfiinţarea servituţilor feudale şi împroprietărirea ţăranilor prin răscumpărare -, cât şi faţă de cel de la Islaz, căci, spre deosebire de acesta, în locul republicii burghezo-democratice acceptau monarhia constituţională parlamentară, frână în calea luptelor viitoare ale ţărănimii şi proletariatului.

Spre deosebire de răspândirea pe care au avut-o programele revoluţionare din Ţara Românească şi Transilvania, programele moldovene au avut o arie de difuzare mult mai restrânsă. Programul de la Braşov a fost mult mai târziu tipărit. Una din cauzele principale care au împiedicat o largă pătrundere în mijlocul maselor a Dorinţelor partidei naţionale a fost ocuparea Moldovei de către armata ţaristă pentru a opri o nouă izbucnire revoluţionară.

Reorganizarea mişcării revoluţionare moldovene

Paralel cu cristalizarea programului, Comitetele revoluţionare desfăşurau o vie activitate de organizare a luptei, adaptând-o la condiţiile create de înfrângerea mişcării din martie şi de ocupaţia ţării de către armata contrarevoluţionară străină. Încă de la începutul lunii iunie 1848 activa la Cernăuţi Comitetul revoluţionar moldovean, având în frunte pe Costache Negri, Al. I. Cuza, P. Cazimir, Zaharia Moldovanu şi alţii. Acest comitet era în strânsă legătură cu Comitetul revoluţionar din Moldova, în rândurile căruia se remarcau Gr. Cuza, Grigore Ghica, Alecu Aslan şi Al. Mavrocordat. Delegaţi ai celor două comitete se întruneau în mod conspirativ în ţară sau lângă graniţă, pentru a discuta şi hotărî asupra desfăşurării mişcării din Moldova.

Pentru crearea mijloacelor financiare necesare mişcării, a luat fiinţă o „casă de bani”, cu fonduri realizate fie prin donaţiile membrilor, fie pe calea unei liste de contribuţii, acoperită prin subscrieri sau împrumuturi în Moldova şi în Bucovina. Din „Comitetul executiv” al acestei „case de bani” făceau parte Costache Negri, Al. I. Cuza şi P. Cazimir. Comitetul revoluţionar din Cernăuţi era în strânsă legătură cu cel muntean, unde a trimis pe Iancu Alexandri, fratele poetului. În Moldova începeau să se strângă arme pentru o nouă acţiune revoluţionară. Comitetul revoluţionar moldovean urma să ridice pe ţărani la luptă, să facă un centru de rezistenţă în regiunea muntoasă, aşa cum făceau şi revoluţionarii munteni.

Membrii Comitetului revoluţionar din Cernăuţi insistau în mod deosebit pe lângă comitetul din Moldova să acţioneze mai energic, să se retragă în regiunea de munte şi de acolo, cu ajutorul ţăranilor şi în strânsă legătură cu revoluţia munteană, să înceapă lupta pentru eliberarea ţării. În vara anului 1848 s-a întocmit de către Răducanu Rosetti un amănunţit proiect de organizare a unei insurecţii în Moldova. Acest proiect stabilea în fiecare ţinut, începând de la Galaţi până la Dorohoi, măsurile ce trebuiau luate şi persoanele care trebuiau să organizeze insurecţia. Printre acestea cei mai importanţi erau Alecu Sturdza, Vasile Sturdza, C. Hurmuzaki, V. Canta şi N. Ghica.

Desfăşurarea victorioasă a revoluţiei din Ţara Românească a încurajat la luptă pe fruntaşii revoluţionari rămaşi în Moldova. Aceştia încep să activeze. Ei se declară pentru unirea Moldovei cu Ţara Românească, care în acel moment le apărea mai uşor de realizat. Dimitrie Cantacuzino scria din Baia Comitetului revoluţionar din Cernăuţi că unirea trebuie făcută cu orice preţ, subliniind că în ţară erau împotriva unirii doar boierii bătrâni. În vederea realizării acestui scop, el propunea organizarea unei forţe armate de cel puţin 25.000 de soldaţi şi a unui corp de grăniceri de 90.000 de oameni, pe care îi socotea mai buni decât o gardă naţională.

Cu toată supravegherea poliţiei lui Mihail Sturdza, propaganda revoluţionară s-a întins în ţinuturi. Fusese câştigată pentru cauza revoluţiei şi o parte a miliţiei. Se pregătea o proclamaţie pentru popor, însoţită de un proiect de constituţie după modelul Ţării Româneşti. Dar faptul cel mai important care se constată în această perioadă îl constituia aderarea maselor populare la mişcare. Devenea tot mai mare numărul revoltelor ţărăneşti împotriva proprietarilor de moşii, împotriva autorităţilor de stat.

Mişcări ţărăneşti

În Moldova n-a existat, ca în Ţara Românească, un corp organizat de propagandişti, care sa explice scopul revoluţiei în mijlocul maselor; au fost însă încercări de a obţine adeziunea ţăranilor după înfrângerea mişcării din martie şi a fost organizată difuzarea a mii de copii de pe manifestele revoluţionarilor. Astfel au fost răspândite prin ţinuturi copii după Petiţia-proclamaţiune, adresate ţăranilor într-o formă prelucrată pe înţelegerea acestora, subliniindu-se şi extinzându-se în special punctele care se refereau la îmbunătăţirea situaţiei lor.

Au fost difuzate încă din luna aprilie 1848 foi volante tipărite prin care se îndemna la unire pentru a lupta împotriva „tiranilor”: „Unirea scapă robii din robie”; prin unire şi bărbăţie, „toate neamurile se ridică” şi „omul calcă tiranii în picioare”. Urmărit de autorităţi, Mihail Kogălniceanu stătea ascuns dar redacta pamflete şi satire împotriva lui Mihail Sturdza, care erau răspândite în toată ţara.

După reprimarea mişcării din martie 1848, o parte din conducătorii care nu fuseseră prinşi s-au pus în fruntea unor cete de ţărani răsculaţi, dar unii dintre ei au fost înfrânţi şi arestaţi, iar ceilalţi au fugit peste graniţă. Masele ţărăneşti continuau să se agite. Astfel, ţăranii din Bozieni, din ţinutul Neamţ, îşi manifestau credinţa „că ei n-ar avea mai mult a face boierescul, ci a se îngriji numai de lucrul lor”.

Domnitorul, paralel cu măsurile de reprimare a mişcărilor revoluţionare, de întărire a forţei militare prin dotarea cu arme şi muniţii, mai ales după izbucnirea revoluţiei din Ţara Românească, a încercat să stăvilească lupta maselor, acordând la 26 iulie / 7 august 1848 printr-un ofis domnesc unele mici concesii şi luând măsuri pentru stârpirea abuzurilor, în sensul „petiţiei” din martie, în favoarea ţăranilor şi a burgheziei. Dar cu toate acestea mişcările ţărăneşti au continuat şi s-au intensificat, având la bază ura contra asupririi boiereşti.

Se întâlnesc în această perioadă toate formele de luptă ale ţărănimii împotriva moşierilor şi a autorităţilor. Chiar ţăranii de pe moşiile lui Mihail Sturdza refuzau să presteze claca. În rândul celor care ridicau ţăranii la revoltă se aflau şi mici boieri şi funcţionari din ţinuturi. Aceştia arătau ţăranilor că trebuie să se războiască pentru patrie.

Mulţi „buntuluitori” vorbeau ţăranilor despre mişcările ţărăneşti din Galiţia împotriva moşierilor. Slujitorii domneşti, mergând prin sate să reprime mişcările sau să sfătuiască pe ţărani să stea liniştiţi, arată că prin sate „ca o epidemie politică, trecută de pe aiurea, circulă în fantazia lor: că ar fi sosit timpul când să se ridice în contra proprietarilor, să împartă moşiile sau cel puţin să încalce proprietăţile”.

Vestea victoriei revoluţiei în Ţara Românească şi a programului lansat a produs un viu entuziasm în rândurile ţăranilor moldoveni. Plini de speranţă, ei devin tot mai îndrăzneţi. Atacă unele conace moşiereşti pentru a se răzbuna de asupririle suferite din partea proprietarilor. Ţăranii din numeroase sate au refuzat să iasă la seceratul grânelor boiereşti.

Astfel, la Mălăeşti (ţinutul Fălciu), boierul Iancu Costachi se plângea la începutul lui iulie că ţăranii, refuzând să iasă la secere, „ca nişte bontuşcici (răsculaţi), s-au atins şi chiar de cinstea mea, cu feluri de cuvinte „îndestul de atacarisitoare şi cu sumeţii”. La moşia Uricani, 500 de ţărani s-au răzvrătit împotriva fraţilor Catargiu. Satele Pârâul Pântii, Sabasa şi Stejarul din ţinutul Sucevii s-au răzvrătit în iunie 1848, ameninţând că vor omorî pe plăieşii trimişi să-i scoată la muncă cât şi pe moşier, nevrând să mai plătească nici bir.

O deosebită amploare au avut mişcările ţărăneşti din ţinuturile Bacău, Neamţ, Roman, Suceava şi Tutova. Mulţi fruntaşi ai mişcării moldovene, după înăbuşirea ei, s-au retras în părţile dinspre munte şi acolo au început să răscoale satele. Centrele cele mai importante ale mişcării au fost pe moşia Grozeşti (ţinutul Bacău) a lui D. Cantacuzino, la Hangu şi Bălţăteşti (ţinutul Neamţ), pe moşiile fraţilor Gheorghe şi Gr. Cantacuzino. S-au organizat cu sprijinul celor trei Cantacuzini două steaguri de oaste a câte 250 de călăreţi bine înarmaţi şi 1.000 de pedestraşi cu steaguri tricolore, aşa cum aveau şi revoluţionarii munteni.

Au fost şi emigraţi poloni care au participat la pregătiri. Dar aceste formaţiuni militare ţărăneşti n-au opus rezistenţă unităţilor de armată trimise împotriva lor. Ele s-au dizolvat în urma sfaturilor date de organizatorii lor, care, fiind moşieri, se temeau de o răscoală generală a ţăranilor. Unii dintre aceştia au fost arestaţi, iar alţii au trecut peste graniţă, luând calea emigraţiei. Părăsiţi, ţăranii s-au retras în satele lor.

Lichidarea mişcării

Înăbuşirea revoluţiei din Ţara Românească a curmat speranţa în reuşita unei insurecţii, care trebuia să înfrângă nu numai rezistenţa forţelor armate ale cârmuirii boiereşti, ci şi pe aceea a armatei ţariste care ocupase între timp ţara spre a împiedica extinderea revoluţiei spre răsărit. Unii dintre exilaţi au cerut să li se permită revenirea în ţară cu angajamentul de a se abţine de la manifestări revoluţionare. Ceilalţi, între care Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo şi Costache Negri, au continuat lupta, însă Comitetul revoluţionar moldovenesc din Cernăuţi s-a destrămat.

În toamna anului 1848, boierii conservatori considerau că pericolul revoluţiei trecuse. O târzie încercare de a reaprinde flacăra luptei revoluţionare în Moldova, făcută în iunie 1849 de generalul polonez Bem -, comandantul forţelor revoluţionare din Transilvania -, a fost repede înfrântă de către armata ţaristă. Spre deosebire de Ţara Românească şi Transilvania, în Moldova nu s-a putut ajunge la o revoluţie, ci numai la o mişcare revoluţionară, având însă aceleaşi obiective: înlăturarea sistemului feudal şi instaurarea orânduirii burgheze în cadrul unui stat naţional.

Lupta din 1848 a moldovenilor a rămas numai în faza de mişcare revoluţionară din cauză că aici capitalismul era mai puţin dezvoltat decât în Ţara Românească şi Transilvania. Burghezia, clasa direct interesată la înlăturarea feudalismului, dar având unele interese comune cu parte din boierime şi temându-se de ridicarea la luptă a maselor, căutase să se înţeleagă cu boierimea liberală moderată spre a începe acţiunea de răsturnare treptată a orânduirii feudale, din care cauză nu recursese încă din martie la sprijinul maselor populare, în special la acela al ţărănimii.

Neantrenarea maselor în mişcare a făcut ca aceasta să poată fi lichidată chiar după primele zile de la izbucnirea ei. La înfrângerea mişcării din martie a contribuit şi faptul că lipseau din ţară o mare parte dintre elementele liberal-democrate înaintate, ca V. Mălinescu, Costache Negri, Alecu Russo, T. Râşcanu etc., aflaţi în drum de la Paris spre ţară.

Lipsiţi de experienţa acestora, revoluţionarii au colaborat cu boierii liberali-moderaţi şi chiar cu opoziţia conservatoare, care le-au impus să nu facă apel deschis la mase. De aici caracterul limitat revoluţionar al mişcării din martie. Încercarea de a duce mişcarea în lunile următoare pe calea unei largi acţiuni de mase a eşuat din cauza insuficienţei programului lansat, care nu satisfăcea revendicarea principală a ţărănimii, desfiinţarea servituţilor feudale şi împroprietărirea cu pământ, programul înaintat de la Braşov rămânând necunoscut ţăranilor.

Brutala represiune a mişcării din martie şi ameninţarea unei intervenţii contrarevoluţionare ţariste, care s-a şi produs în iunie 1848, au contribuit în bună măsură la slăbirea luptei revoluţionare în Moldova. Din condiţiile pregătirii, desfăşurării şi reprimării mişcării din martie au putut trage învăţăminte atât revoluţionarii moldoveni, cât şi cei munteni. Continuarea mişcării moldovene s-a făcut pe baze noi, cu un program şi o organizare înaintate, dar din cauza ocupării Moldovei în iunie 1848 de către trupele ţariste, a înfrângerii revoluţiei din Ţara Românească şi apoi a celei din Transilvania şi Ungaria, Comitetul revoluţionar moldovean n-a putut să antreneze masele la o răscoală generală.

Deşi mişcarea revoluţionară din Moldova a fost înfrântă, ca şi revoluţiile din Ţara Românească şi Transilvania, ea a avut o deosebită importanţă istorică, scoţând în evidenţă faptul că în Moldova orânduirea feudală nu mai putea rezista ascensiunii capitalismului, care se dezvolta în sânul societăţii vechi, feudale. Ura maselor populare împotriva orânduirii feudale era aşa de mare, încât, cu toate că o nouă mişcare revoluţionară nu s-a mai produs, de teama răzvrătirii lor s-au înfăptuit în deceniile următoare o parte dintre revendicările înscrise în programele revoluţionare ale anului 1848.

Check Also

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Însemnătatea şi urmările Revoluţiei din 1848 din Transilvania

Înfrângerea revoluţiei a însemnat reinstaurarea brutală a absolutismului, prigonirea maselor doritoare de libertate socială şi …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Epilogul acţiunii eteriste în Moldova

Conducătorii trupelor eteriste din această provincie, C. Pendedeca (ce fusese trimis de Ipsilanti în luna …