Mişcarea revoluţionară din 1821 de sub conducerea lui Tudor Vladimirescu – prolog al revoluţiei burgheze

Cauzele acestei mişcări sălăşluiesc pe de o parte în contradicţiile antagonice dintre ţărănimea aservită şi boierime, ca urmare a numeroaselor şi apăsătoarelor obligaţii de rentă (clacă, dijmă, diferite dări) şi a abuzurilor ce făceau şi mai grele aceste obligaţii, pe de alta în apariţia noilor forţe productive şi a noilor relaţii de schimb şi producţie care intră în conflict cu cele vechi.

Sporirea clăcii şi a dijmei. Greutatea obligaţiunilor fiscale

În perioada ce a precedat răscoala, se înregistrează ofensiva boierilor împotriva drepturilor clăcaşilor, obligându-i la zile de clacă peste cele legale, pretinzându-le zile de mancă în locul dării în bani, îngrădindu-le dreptul de folosinţă a pădurilor, păşunilor şi iazurilor, de desţelenire de noi ogoare. Sistemul arendăşiei, care se generalizează în acest timp, constituie o nouă plagă care apasă asupra populaţiei ţărăneşti, deoarece arendaşul, pe lângă realizarea arendei, mai storcea şi pe seama sa dijme şi dări grele.

Puse în cumpănă cele două categorii de obligaţii ale ţărănimii - faţă de boier şi faţă de stat -, balanţa înclină în favoarea celor din urmă. Cumpărarea domniei, plata haraciului, a peşcheşurilor, a mucarerului, achitarea datoriilor, realizarea unor noi averi într-un timp scurt de domnii fanarioţi explică fiscalitatea excesivă în acest timp. La acestea se adaugă alte dări şi daruri pentru dregătorii, mari şi mici, ce-şi scoteau cheltuielile de cumpărare a dregătoriei şi-şi realizau averi personale din stoarcerea ţărănimii.

Nemulţumirea păturilor sociale

Greutatea fiscalităţii era resimţită şi de ţărănimea liberă în măsură importantă. Moşnenii şi pandurii olteni au fast supuşi unei dări în bani greu de plătit şi ameninţaţi de a fi asimilaţi cu clăcaşii. Monopolul comercial otoman limitat dar nu desfiinţat, îngrădirea circulaţiei mărfurilor prin numeroasele vămi din interior cauzau mari prejudicii negustorimii şi stârneau nemulţumirile acesteia. Motive de nemulţumire aveau şi boierii concuraţi şi chiar îndepărtaţi din dregătorii de elementele greco-levantine ce se înmulţiseră peste măsură.

Creşterea nemulţumirilor populare, accentuarea contradicţiilor dinlăuntrul claselor dominante s-au manifestat puternic la sfârşitul deceniului al II-lea şi începutul deceniului al III-lea al secolului al XIX-lea. Marea majoritate a poporului era profund nemulţumită de regimul social-politic fanariot, de relaţiile de producţie şi sociale care păstrau încă vechiul caracter feudal. Nu numai ţăranii, dar şi târgoveţii erau profund interesaţi pentru schimbarea vechii orânduiri, în dezvoltarea schimbului de mărfuri şi a producţiei pe noile făgaşe. Aceasta explica masiva participare a marii majorităţi a poporului la mişcarea revoluţionară din 1821 şi caracterul democratic naţional şi progresist al acestei mişcări.

Influenta răscoalelor sârbeşti şi mişcării eteriştilor

Răscoala sârbilor împotriva Imperiului otoman (1804-1816) a avut un mare ecou în rândurile tuturor popoarelor asuprite din Balcani şi Europa Centrală. Relaţii economice, sociale şi culturale strânse existau între popoarele de pe cele două maluri ale Dunării, îndeosebi între români şi sârbi. Unele căpetenii ale răscoalei sârbilor treceau fluviul, adăpostindu-se la prietenii lor din Oltenia. Mai târziu, în oastea lui Tudor Vladimirescu vor lupta fruntaşi ai tuturor popoarelor din Balcani. Începând din anul 1814 s-a format nucleul conducător al răscoalei, iar Tudor Vladimirescu a început pregătirile adunând arme şi pregătindu-şi pandurii din plaiul Cloşani (Mehedinţi).

Burghezia grecească în general şi mai ales cea aşezată în diferite părţi ale Europei, dezamăgită de politica lui Napoleon, în care-şi pusese nădejdi de eliberare, nu vedea altă posibilitate pentru a o obţine acum, după Congresul de la Viena, decât printr-o răscoală generală antiotomană. În acest scop înfiinţează societatea secretă Eteria (Frăţia), cu sediul la Constantinopol şi cu eforii (secţii) în diferite ţări.

Asemenea secţii existau în Rusia şi în Principate, conduse de oameni cu o situaţie socială şi politică superioară, ceea ce explică lipsa preocupărilor Eteriei faţă de problema ţărănească. Conducător al Eteriei a fost ales Alexandru Ipsilanti, fiul fostului domn fanariot Constantin şi aghiotant al ţarului. În toamna anului 1820, scrisori trimise diferiţilor conducători ai eforiilor anunţau răscoala cu sprijinul ţarului.

În această mişcare generală antiotomană, un rol însemnat i se rezervase şi fostului comandant de panduri Tudor Vladimirescu, anume de a ridica „norodul” românesc. Această misiune i se încredinţează şi de „Comitetul de oblăduire” format la moartea domnitorului Alexandru Suţu, la mijlocul lunii ianuarie 1821, confirmată şi prin legământul din acelaşi timp dintre Tudor şi doi conducători eterişti, Iordache şi Farmache.

Acest legământ era de fapt o convenţie care consemna o alianţă politică între revoluţionarii români şi greci. După câteva zile numai, Tudor pleacă spre Oltenia pentru a pune în aplicare planul de răsculare a norodului. Mănăstirea Tismana, întărită, urma să fie una din bazele de rezistenţă. Ajuns la Padeş, trimite oameni de încredere pentru chemarea pandurilor şi plăieşilor sub steagul răscoalei.

Proclamaţia de la Padeş

După ce-şi constitui o oaste destul de numeroasă, Tudor lansează, la sfârşitul lunii ianuarie 1821, din Padeş, proclamaţia-program către tot „norodul omenesc” din Ţara Românească „ori de ce neam ar fi”, cerându-i să se răscoale împotriva tuturor asupritorilor. Conţinutul social al proclamaţiei: răpirea pământurilor boiereşti şi mănăstireşti şi împărţirea acestora ţărănimii, desfiinţarea privilegiilor boiereşti, dreptate şi slobozenie - explică adeziunea entuziastă a poporului la mişcare.

Constituită la Padeş, „adunarea norodului” era singura autoritate pentru masele populare. Încă o dată, în faţa „adunării norodului” Tudor schiţează programul răscoalei: desfiinţarea birului, dreptate şi libertate pentru ţară, redobândirea drepturilor pierdute, împărţirea averilor celor ce au suferit năpăstuiri şi nedreptăţi. Îndemnaţi şi încurajaţi de ce se întâmpla la Padeş, ţăranii încep să atace conacele, moşiile boiereşti şi mănăstireşti în toată Oltenia. De aici răscoala se răspândeşte cu mare iuţeală în Muntenia şi chiar în unele părţi ale Moldovei.

În scurtă vreme întreaga Oltenie era în mâinile răsculaţilor. Popasul de la Ţânţăreni, prea lung pentru vremuri revoluţionare (aproape toată luna februarie), a fost folosit pentru organizarea taberei. La începutul lui martie se ridică tabăra, pornind spre Bucureşti. O bună parte a boierimii, de teama răscoalei a părăsit ţara, aşezându-se în unele oraşe ale Transilvaniei: Braşov, Sibiu, Lugoj, mai ales după ce Tudor şi-a precizat clar poziţia încă o dată în acel răspuns hotărât că „patria se cheamă poporul şi nu tagma jefuitorilor”. De aceea drumul de la Slatina la Bucureşti, între 4 şi 21 martie, a fost un drum triumfal.

În jurul lui Tudor Vladimirescu s-a consolidat şi lărgit conducerea mişcării revoluţionare şi naţionale. La mijlocul lunii martie se lansează din Bolintin prima Proclamaţie către bucureşteni. Tudor şi-a aşezat tabăra la Cotroceni, iar Alexandru Ipsilanti, care trecuse cu detaşamentul de eterişti prin Moldova, tot lângă Bucureşti, la Colentina.

Guvernarea lui Tudor Vladimirescu

Stăpân timp de aproape două luni pe capitală, Tudor Vladimirescu era singura autoritate ascultată în ţară. Grija lui de căpetenie era să câştige „dreptăţile” celor două Principate. Pentru aceasta cerea să fie „la un gând şi într-un glas cu Moldova”, ca „unii ce suntem de un neam, de o lege”.

Şi tot în vederea realizării acestei dorinţe, întăreşte armata, chemând la oaste ţărănimea, înarmând-o cu puşti şi pistoale, instruind-o, săpând şanţuri de apărare. Încă din luna februarie, concretizează un plan de reforme sub titlul: „Cererile norodului românesc” care cuprindea: suprimarea vămilor interne; înlăturarea elementelor nepământene din dregătoriile publice şi cele bisericeşti, crearea unei armate de 6.000 de oameni, scutiţi de dări.

La sfârşitul lunii martie Tudor Vladimirescu lansează cea de-a doua Proclamaţie către bucureşteni cerând locuitorilor capitalei să se unească cu forţele patriotice şi revoluţionare conduse de dânsul şi să le ajute în lupta pentru „dobândirea dreptăţilor”; apoi aflând de defăimarea de către ţar a mişcărilor din Balcani, lipsit deci de sprijinul Rusiei, este nevoit să încheie o înţelegere cu acea parte a boierilor care rămăsese în Bucureşti. Tudor Vladimirescu preluând conducerea ţării lansează Proclamaţia sa către ţară, care a avut un mare răsunet.

Răsunetul mişcării în Transilvania

Nu trecuseră nici două săptămâni de la Proclamaţia din Padeş că ţăranii români din Transilvania îi cunoşteau cuprinsul în întregime şi aproape pe de rost, după cum le era foarte familiar numele conducătorului mişcării: Todoraş, Todoruţ. Cu diferite prilejuri, ţăranii din Hunedoara, Arad şi până în părţile nordice, în Crasna, susţineau că au citit proclamaţia de la Padeş. Se pregăteau să-l primească pe Tudor şi să facă şi ei cu nobilii ceea ce făcuseră ţăranii din Oltenia cu boierii de acolo. Oficialitatea alarmată a luat măsuri pentru preîntâmpinarea izbucnirii unei alte răscoale ca aceea a lui Horea.

Prinderea şi uciderea lui Tudor

Ajungând în conflict cu eteriştii care nu se grăbeau să treacă Dunărea aşa cum le ceruse, în coastă cu armata turcească ce trecuse pe pământul ţării, Tudor încearcă să-i înduplece pe turci să cruţe ţara, în acelaşi timp întărindu-şi tabăra cu şanţuri şi metereze. Eteriştilor nu le convenea atitudinea lui Tudor faţă de ei şi de aceea complotează împotriva lui. Pe când se retrăgea cu armata din Bucureşti cu scopul de a se apăra de invazia otomană în Oltenia, la 15 mai, eteriştii ii taie drumul, somându-l să se oprească.

Întâlnirea dintre Tudor şi Iordache Olimpiotul, reprezentantul lui Ipsilanti, care a avut loc la Goleşti, s-a încheiat printr-o efemeră înţelegere. Această înţelegere a durat doar câteva zile, deoarece Ipsilanti şi cei din jurul său jurară moartea lui Tudor. Eteriştii atrag în complot şi pe unii căpitani de panduri şi astfel Tudor este prins şi dus la Târgovişte la Ipsilanti. Acesta l-a dat pe mâna celor mai sângeroşi dintre oamenii săi, care l-au tăiat cu săbiile în 27 mai. Dar oastea de panduri nu se risipeşte, ci se retrage la Drăgăşani unde are loc prima bătălie victorioasă dintre panduri şi turci.

Marea însemnătate a acestei bătălii victorioase constă în faptul că apare pentru prima dată în istoria modernă a României embrionul armatei naţionale care într-o ciocnire importantă cu o armată invadatoare obţine victoria. Eteriştii sunt înfrânţi în cea de a doua bătălie de la Drăgăşani. Ultima rezistenţă a pandurilor are loc la mănăstirea Tismana, la 20 iulie 1821. Eteriştii au suferit înfrângere după înfrângere, la Drăgăşani şi Slobozia în Ţara Românească, la Sculeni şi Secu în Moldova.

Caracterul şi însemnătatea mişcării revoluţionare

Mişcarea revoluţionară condusă de Tudor Vladimirescu nu poate fi caracterizată ca o răscoală ţărănească, deşi masele principale care s-au angajat în această luptă au fost cele ţărăneşti, cele mai exploatate şi jefuite în orânduirea feudală şi mai cu seamă în condiţiile regimului fanariot care ştirbea grav autonomia ţărilor române.

Această mişcare revoluţionară a cuprins întregul popor din Ţara Românească precum şi o parte din burghezia incipientă şi chiar din boierime; a avut deci un caracter foarte larg, ridicând la luptă toate acele pături, clase sociale, care erau interesate în înlăturarea feudalismului şi a jugului turco-fanariot şi în realizarea independenţei şi suveranităţii naţionale.

La mijlocul secolului al XVIII-lea şi mai ales la începutul secolului al XIX-lea dezvoltarea forţelor productive impunea noi relaţii sociale, noi relaţii de producţie. Forţele care au acţionat în mişcarea revoluţionară condusă de Tudor Vladimirescu, tindeau, conştient sau inconştient, la instaurarea noilor relaţii de producţie şi de schimb, în forme burgheze. De aceea această mişcare revoluţionară poate fi considerată ca un prolog al revoluţiei burghezo-democratice în ţările româneşti.

Ceea ce caracterizează însă mişcarea din 1821, este că a avut o seamă de trăsături distinctive care merită să fie subliniate.

  • a fost pregătită cu mult înainte de către un nucleu conducător în fruntea căruia se afla Tudor Vladimirescu.
  • mişcarea a dispus de forţe armate, organizate şi antrenate - pandurii şi plăieşii.
  • a existat o strategie şi o tactică politică, Tudor Vladimirescu urmărind o cât mai largă cuprindere a maselor populare şi a tuturor claselor sociale în această acţiune revoluţionară.
  • a existat o strategie şi o tactică militară care a permis forţelor armate ale revoluţiei să parcurgă victorioase drumul din plaiul Cloşanilor până în capitala ţării şi să ocupe Bucureştii.
  • timp de două luni forţele revoluţionare au deţinut puterea politică în stat.
  • mişcarea a avut un program politic, formulat în Proclamaţia de la Padeş, în proclamaţiile de la Bucureşti şi în alte documente de mare însemnătate; pentru prima dată Tudor formulează într-un document public ideea unităţii naţionale şi a necesităţii strângerii legăturilor dintre românii din Ţara Românească şi Moldova, „ca unii ce suntem de un neam, de o lege, şi supt aceeaşi stăpânire, şi ocrotiţi de aceeaşi putere. Aşadar, urmează să ştim cele ce se fac acolo, şi să le vestim acestea de aici, ca fiind la un gând şi într-un glas cu Moldova, să putem câştiga, deopotrivă, dreptăţile acestor prinţipaturi, ajutorându-ne unii pe alţii” (5 aprilie 1821).

Cumpănind toate aceste fapte incontestabile se poate aprecia că mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu a depăşit cu mult nivelul mişcărilor sociale şi naţionale anterioare, şi că a fost prima etapă a revoluţiei burgheze. Nicolae Bălcescu a văzut cu multă claritate legătura dintre cele două revoluţii (1821 şi 1848/49) şi a subliniat continuitatea lor.

Check Also

Poziţia caimacamilor lui Scarlat Callimachi în timpul Revoluţiei din 1821

Susţinerile unor istorici despre sprijinul dat de Constantin Samurcaş răsculaţilor în Oltenia implică negarea caracterului …

Cucerirea puterii politice de către Tudor Vladimirescu. Relaţiile sale cu boierii divaniţi în a doua etapă a mişcării revoluţionare din 1821

Cel care s-a opus venirii lui Tudor Vladimirescu cu Adunarea norodului în capitală a fost …

Prima intervenţie otomană pentru înăbuşirea Revoluţiei din 1848

Revoluţia din Ţara Românească a rămas, aşadar, să se apere singura împotriva ameninţărilor din afară, …

Legăturile lui Tudor Vladimirescu cu turcii

Legăturile cu turcii, principalul cap de acuzare formulat de eterişti împotriva lui Tudor Vladimirescu, se …

Extrase din actele lui Tudor Vladimirescu

„Eu numai cu pandurii ţării, făr’ de nici un ostaş străin, voi face de nu …