Mişcarea republicană din martie 1871 din România

Apariţia scrisorii către Auerbach a provocat uimirea şi indignarea opiniei publice şi a majorităţii Adunării. În urma unei interpelări violente a lui Nicolae Blaremberg, s-a adoptat totuşi o moţiune propusă de Mihail Kogălniceanu, în care Adunarea declara devotament faţă de tron şi „neclintita hotărâre de a rămâne ataşată Constituţiei...”. Deocamdată provocarea lui Carol nu reuşise.

El însă n-a abdicat, căci nu avea această intenţie, deşi apariţia scrisorii provocase numeroase noi manifestări ostile lui. Aşa cum arată în memoriile sale, el n-a plecat nu de teama „că ţara s-ar duce de râpă”, ci pentru a salva afacerea Strousberg, în care se simţea „angajat personal”. Lupta dintre agentul capitalurilor prusace şi coaliţia guvernamentală sprijinită de masele orăşeneşti era deschisă.

La 24 februarie / 8 martie 1871, A.D. Holban, raportorul comisiei de anchetă privind afacerea Strousberg, constituită de Adunare în toamna precedentă, a demonstrat complicitatea lui Carol I şi a unora dintre foştii săi miniştri, în special a lui Dimitrie Ghica şi a lui V. Boerescu, la numirea lui Ambronn, precum şi la alte acţiuni păgubitoare ale lui Strousberg. După lungi dezbateri s-a adoptat propunerea diversionistă a generalului I. Em. Florescu de a fi urmăriţi pe calea justiţiei Strousberg, Ambronn şi bancherul Jacques, ocolindu-se propunerea lui N. Blaremberg de a se da în judecată toţi foştii miniştri „de la darea concesiunii până la ministerul actual exclusiv”.

Carol, care conta că ameninţarea cu abdicarea din scrisoarea către Auerbach va constrânge Adunarea să plătească deţinătorilor de obligaţiuni Strousberg cuponul datorat la 20 decembrie 1870 / 1 ianuarie 1871, era dezamăgit. El spunea, la începutul lunii martie lui Offenberg, că poziţia sa s-a şubrezit de când publicul românesc s-a obişnuit cu ideea abdicării sale1. Într-adevăr, în rândurile maselor orăşeneşti îşi făcuse loc ideea înlocuirii monarhiei prin republică. Pentru a ieşi din impas, domnul a pus la cale, împreună cu von Radowitz, cu Epureanu, Dimitrie Ghica şi alţi capi ai conservatorilor, o nouă provocare.

În acest scop, la 10/22 martie 1871, von Radowitz a organizat o sărbătorire fastuoasă a zilei de aniversare a împăratului Germaniei, Wilhelm I, în sala Slătineanu, situată în plin centru al Capitalei, deşi ştia că populaţia, entuziasmată pentru republica proclamată în Franţa şi indignată contra umilinţelor pe care Prusia le impunea poporului francez, manifesta necontenit ura sa contra lui Carol şi a consulului prusian, sfătuitorul său. Indignarea maselor, care se aflau de câţiva ani în efervescenţă, a izbucnit.

La ora 8 seara, pe când banchetul de 150 de persoane începea, o mulţime de tineri a început să bombardeze sala cu pietre, felinarele au fost stinse, clopotele bisericilor au început să sune alarma şi pe străzi se striga: „Trăiască republica” şi „La palat”. Vreo 60 de inşi au năvălit în sala banchetului, înlăturând jandarmii care păzeau la uşi, însă după o scurtă încăierare au fost respinşi în stradă, dar a urmat îndată „din partea masei de oameni adunaţi jos o îngrozitoare aruncare de pietre către vestibul, care a fost complet distrus”.

O grupă de poliţişti a venit în ajutorul participanţilor la banchet, fără ca mulţimea, strigând şi fluierând o oră întreagă, să întrerupă bombardarea sălii, ceea ce avu „ca urmare completa distrugere a ferestrelor, a balconului şi chiar a unei părţi din zid...”. Mulţi dintre participanţii la banchet au fost răniţi, printre ei şi von Radowitz. Mulţimea umpluse între timp toate străzile centrale şi cerea alungarea lui Carol şi proclamarea republicii, depăşind astfel scopurile grupărilor burgheze coalizate contra lui Carol I, limitate la slăbirea autorităţii acestuia, eventual la înlocuirea lui. Radicalismul republican al maselor îngrijora pe conducătorii coaliţiei guvernamentale şi-i împingea la inacţiune.

Generalul Alexandru Solomon, văzând că manifestarea din faţa sălii Slătineanu, a palatului şi de pe întreaga Cale a Mogoşoaiei luase proporţii, „dete din propria sa iniţiativă ordin colonelului Costaforu a scoate trupele de infanterie şi cavalerie, care în mai puţin de o oră împrăştiară mulţimea răsculată şi restabiliră astfel ordinea”. E puţin probabil că generalul Solomon, deşi n-avea autorizaţia guvernului care sprijinea indirect acţiunea maselor, a scos trupele contra poporului fără o cerere expresă a lui Carol, cu care se făcea complice. Capii grupărilor conservatoare s-au strâns la Epureanu şi, pe la ora 10 seara, au asigurat pe domn că-l ajută să formeze un guvern autoritar. Carol a oferit lui Dimitrie Ghica guvernul, dar acesta, compromis în afacerea Strousberg, a refuzat.

După miezul nopţii, însoţit de Calimaki-Catargi şi de D.A. Sturdza, von Radowitz a îndrăznit să iasă şi să meargă la palat, pe drum D.A. Sturdza retrăgându-se. După ce fusese aşteptat câteva ore, a venit la ora 1 dezorientat şi depăşit şi Ion Ghica, căruia Carol, cum l-a văzut, i-a strigat: „Îţi acord demisia, vă alung pe toţi de la guvern”. Radowitz a mers apoi la Solomon şi s-a asigurat că acesta răspundea de loialitatea garnizoanei faţă de Carol. „Pe străzi fierberea ţinu toată noaptea”. La ordinul lui Solomon, străzile şi pieţele au fost ocupate de armată, care a împiedicat a doua zi concentrarea maselor populare în jurul palatului.

Prin D.A. Sturdza, un liberal moderat care se temea de mase, la 11/23 martie ora 11,30 au fost convocaţi foştii locotenenţi domneşti din 1866; Lascăr Catargiu şi Nicolae Golescu au venit numai ei, N. Haralambie lipsind din Capitală. Cei doi - unul conservator şi altul liberal - stăruiră pe lângă Carol, care se lăsa rugat, să renunţe la abdicare, el acceptând cu condiţia să i se prezinte un guvern capabil să facă să se voteze bugetul şi legea finanţelor, pentru a se putea achita cuponul datorat de Strousberg. Pe străzi era mare fierbere, dar împrejurimile palatului erau păzite de trupe.

În timpul acesta, Adunarea deputaţilor ţinea şedinţa obişnuită. Ion Ghica s-a prezentat şi a declarat că în urma celor întâmplate peste noapte a demisionat, apoi a părăsit banca ministerială imediat. După o jumătate de oră, D.A. Sturdza a cerut o şedinţă secretă spre a face o comunicare importantă şi publicul a fost evacuat. Apoi a declarat, în prezenţa lui Lascăr Catargiu şi Nicolae Golescu, că a fost însărcinat de Carol să comunice că a renunţat de a abdica, la insistenţele foştilor locotenenţi domneşti, „dacă i se va da un minister care să-i convină şi dacă se va vota bugetul (cu anuitatea Strousberg), legile financiare (împrumutul de 56.000.000 şi vânzarea în bloc a moşiilor statului) în câteva zile”.

Eugeniu Ghica şi I. Câmpineanu s-au pronunţat pentru acceptarea abdicării. N. Ionescu a ţinut o cuvântare evazivă, la sfârşitul căreia declara că în privinţa abdicării îşi va întreba alegătorii. Dimitrie Ghica, D.A. Sturdza, Mihail Kogălniceanu au fost pentru formarea unui guvern care să convină dinastiei. Seara la 7, Adunarea s-a împrăştiat fără să fi luat vreo hotărâre, după ce Bozianu refuzase să formeze un guvern pe placul lui Carol I.

În acest timp, marea mulţime care înconjura clădirea Adunării, la închiderea şedinţei secrete, a pornit către palat, dar a fost oprită de armată. Simion Mihălescu, prefectul poliţiei, a demisionat, nevrând să-şi ia răspunderea situaţiei. Reprezentant al grupărilor conservatoare, Lascăr Catargiu declara lui Carol la miezul nopţii că a izbutit să formeze guvernul. Scopul reacţiunii interne şi externe fusese atins; se ajunsese la alcătuirea unui guvern conservator, creaţie a palatului.

Mişcarea republicană din martie 1871 a exprimat nemulţumirea maselor orăşeneşti contra asupririi capitalului străin, reprezentat prin Carol I, şi contra regimului burghezo-moşieresc. Lipsită de conducere, ea a fost înfrântă datorită laşităţii burgheziei, care se temea că masele populare vor depăşi ţintele ei limitate de clasă. Înşişi liderii radicali, partizani ai lui C.A. Rosetti, care urau pe Carol I, au frânat mişcarea, lăsând-o fără conducere, pentru a nu rupe gruparea liberal-radicală din care făceau parte. Deşi înfrântă, mişcarea a scos în evidenţă şi mai mult contradicţia care exista între interesele poporului şi cele ale claselor dominante, trădătoare de ţară. Apreciind importanţa ei, Marx o semnala la 25 martie/6 aprilie 1871 lui W. Liebknecht, îndemnându-l la „atenţie la cele ce se întâmplă în partea aceasta”.

Istoriografia burgheză a minimalizat mişcarea republicană din martie 1871, pentru a fi pe placul dinastiei. Astfel, Titu Maiorescu afirma dispreţuitor că mişcarea a fost făcută de „o ceată de pe uliţă condusă de studenţi, pregătită cu îngăduirea prefectului poliţiei...”, iar Frederic Dame o considera provocată de o lozincă abil răspândită de opoziţie şi susţinea, împotriva realităţii, că ar fi durat numai două ore. Dacă Nicolae Iorga prezintă mişcarea ceva mai realist, recunoscând că a fost o formidabilă demonstraţie, în schimb laudă pe Carol pentru că „avu hotărârea de a se impune”, adică de a o sfărâma şi de a forma un guvern conservator autoritar.

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …