Mişcarea muncitorească şi socialistă din Craiova la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX

După Revoluţia de la 1848, ideile socialiste au fost cunoscute şi de revoluţionarii români. Adepţii lor, tinerii intelectuali, dezvoltând idealurile paşoptiste, au început propagarea noii ideologii, la oraşe în primul rând.

La Craiova, inginerul Mihail Roşcovschi, în primăvara anului 1864, când în România se dezbătea problema împroprietăririi ţăranilor, a terminat de elaborat broşura sa Băgări de seamă asupra Legei rurale, în care se pronunţa pentru înfiinţarea de comune agricole, formate - la început - din cultivatori individuali ce aveau în posesia lor anumite loturi de pământ. Treptat, cultivatorii trebuiau să treacă la munca în comun, iar produsele realizate să se împartă în mod egal. De la socialism utopic cu elemente de realism, grupul de intelectuali frecventat de inginerul Mihail Roşcovschi evoluează spre teoriile socialiste de circulaţie europeană.

La Craiova, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au început să apară cercuri socialiste şi organizaţii muncitoreşti. În 1879 a luat fiinţă societatea „Adjutorul” a cărei deviză era „Virtute, Fraternitate şi Libertate”. Ulterior s-au constituit noi asociaţii, încât numărul lor a ajuns, în 1889, la nouă în judeţ, având, în Craiova, centrul. Treptat, ideile socialiste câştigă noi adepţi în Craiova, cuprinzând pe lângă intelectuali şi pe unii funcţionari şi muncitori. Traian Demetrescu, Gheorghe D. Pencioiu, Vasile Petrescu, Dumitru Radoviceanu erau printre militanţii socialişti ai oraşului, cei mai activi.

În jurul lor gravita activitatea din anii 1884-1885 a principalului cerc socialist de la Craiova. Sub directa conducere a socialiştilor s-au editat câteva ziare şi reviste ca „Amicul libertăţii” (1885); Revista „Oltenia” (1888); „Almanahul socialist” (1897) şi „Revoluţia socială” (1898-1899), care au constituit o adevărată tribună de demascare a condiţiilor grele de trai şi de lucru ale proletariatului şi un factor de unire a celor mai activi dintre militanţii muncitori şi intelectuali socialişti, pentru a contribui la crearea întâiului partid muncitoresc din România.

La începutul lui septembrie 1891, adunarea generală a societăţii socialiste şi asociaţiilor din Craiova a hotărât crearea „Camerei sindicale generale a muncitorilor din Dolj. Camera sindicală - cu sediul pe strada Madona Dudu - era o asociaţie tipic muncitorească, care a organizat numeroase întruniri, demonstraţii şi greve ale lucrătorilor din oraş şi judeţ.

Un eveniment deosebit pentru mişcarea muncitorească din Craiova a avut loc la sfârşitul anului 1891, când s-au pus bazele „Clubului social-democrat al muncitorilor din judeţul Dolj”. Clubul urma să sprijine toate mişcările politice şi economice ale clasei muncitoare. La Congresul de constituire a PSDMR (1893), Clubul craiovean a trimis trei delegaţi. Numărul membrilor înscrişi la club a crescut mereu, ajungând în 1894 la 140, iar în 1897 la 365.

În anul 1894, în organele conducătoare ale clubului erau următorii socialişti: Dumitru D. Radoviceanu, Vasile Petrescu, Ştefan Farcaş (Comitetul Executiv); Alexandru Mlădurescu, lohan Kraus, Marinescu loan Rusu, Pavel Rădulescu, Cambiţă lonescu, Nae Olaru (Comitetul general). La Congresul al II-lea al PSDMR (aprilie 1894) au participat 5 membri ai clubului muncitorilor din Craiova. Delegaţia, prin Gheorghe D. Pencioiu, a propus în cadrul congresului să se intensifice acţiunile de propagandă şi organizare a ţărănimii, înfiinţându-se sindicate ale muncitorilor agricoli conduse de PSDMR.

Propunerea delegaţiei clubului muncitorilor din Craiova a fost acceptată şi concretizată într-o rezoluţie în care se menţionează: „Congresul îndeamnă pe toate grupurile socialiste să înceapă agitarea pentru înfiinţarea la sate de bresle ţărăneşti care să fie alipite pe lângă cluburile bine organizate din ţară şi al căror scop să fie, pe lângă propagarea ideilor socialiste, şi ajutorarea reciprocă a membrilor ţărani la vreme de nevoie”. Propunerea delegaţiei craiovene avea o însemnătate deosebită pentru politica generală a partidului clasei muncitoare din România.

Cunoscători ai unor realităţi concrete, din satele oltene, cu ţărani crunt exploataţi de moşieri şi arendaşi, socialiştii craioveni au înţeles că în masa ţărănimii se află energii nesecate de muncă dar şi de luptă pentru adevărata eliberare socială. O asemenea forţă nu putea fi neglijată de partidul muncitoresc, de aceea delegaţii din Craiova au insistat ca problemele sociale ale ţărănimii să devină o preocupare permanentă a partidului politic muncitoresc.

Este meritul mişcării muncitoreşti şi socialiste din România de a fi determinat, la Congresul Internaţionalei a II-a, să se ia în dezbatere problema ţărănimii. De la Congresul Internaţionalei a II-a, ţinut în 1894 la Londra, se vor dezbate, repetat, problemele maselor ţărănimii, integrându-le în cauza generală a maselor muncitoare exploatate şi asuprite. Numai în câţiva ani, la scurtă vreme de la crearea PSDMR, la sate s-au constituit peste trei sute de cluburi socialiste. Era o mare contribuţie la teoria şi practica mişcării muncitoreşti internaţionale, subliniindu-se receptivitatea ţărănimii la programele politice cele mai înaintate. Erau astfel serios şubrezite teoriile privind incapacitatea şi gândirea retrogradă a maselor de la sate.

Socialiştii din Craiova au înscris momente meritorii în această acţiune care depăşea prin importanţa sa hotarele ţării. Zeci de cluburi socialiste au fost create în Dolj, având în socialiştii din Craiova organizatorii şi îndrumătorii direcţi. Clubul socialist din Craiova devenise un adevărat centru, unde ţăranii veneau să primească îndrumări, să ceară oameni care să le vorbească în sate, să solicite sprijin împotriva abuzurilor moşierilor şi arendaşilor. Congresul al III-lea al PSDMR (aprilie 1895), la care au participat şi şase membri ai clubului din Craiova, a constituit un nou prilej pentru manifestarea activităţii şi iniţiativelor mişcării muncitoreşti din această localitate. Ca o recunoaştere a maturităţii mişcării muncitoreşti din Craiova, G.D. Pencioiu a fost ales şi în Consiliul General al PSDMR.

În anul 1896 s-a făcut o reorganizare a clubului muncitorilor din Craiova. La 11 mai 1896 a fost ales un nou comitet executiv, în componenţa căruia au intrat G.D. Pencioiu, Ghiţă Moşoiu, A. Teianu şi Ion Mirescu (casier). Constantin Marinescu (secretar). Clubul, în scopul dezvoltării orizontului cultural al membrilor săi, a organizat o serie de cursuri la care se predau următoarele discipline: muzica, limba română şi limba franceză.

Totodată, la întrunirile organizate în sala clubului puteau fi audiate conferinţe - susţinute atât de socialiştii din Oltenia cât şi din Bucureşti (Alexandru lonescu, Sofia Nădejde, Anton Bacalbaşa etc.) - referitoare la mişcarea muncitorească internă şi internaţională. În aprilie 1897, la Congresul al IV-lea al PSDMR, au participat şi trei delegaţi din Craiova. Raportul Consiliului general a subliniat şi aspecte ale activităţii cluburilor din Craiova şi Turnu Severin.

Din anul creării PSDMR, 1893, şi până la finele deceniului, în Craiova au luat fiinţă 16 organizaţii profesionale - cel mai mare număr din ţară, exceptând oraşul Bucureşti - dintre care cele mai importante erau: Societatea lucrătorilor în metal, fier şi branşele înrudite; Societatea mecanicilor; Societatea funcţionarilor comerciali; Societatea tipografilor; Societatea tâmplarilor „Frăţia”; Societatea croitorilor etc. Toate aceste asociaţii aveau înscris în statutele lor principiul luptei de clasă, al dreptului de grevă. Societatea tâmplarilor se declară afiliată „Partidei muncitorilor din România” şi lupta pentru reglementarea muncii, micşorarea orelor de lucru, creşterea salariilor, ajutorarea lucrătorilor şomeri etc.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, mişcarea muncitorească din Oltenia a cunoscut puternice frământări interne care, uneori, au dus la destrămarea unor cluburi muncitoreşti şi a unor organizaţii profesionale. La Craiova, diminuarea activităţii clubului local se explică şi prin plecarea din localitate a unora din membrii de frunte ai partidului - Gheorghe D. Pencioiu şi Vasile Prenta - sau prin încetarea din viaţă a altora (Traian Demetrescu, decedat în aprilie 1896). Totuşi, în anul 1898, pentru scurt timp, socialiştii craioveni reuşesc să revitalizeze clubul. Clubul social-democrat din Craiova s-a preocupat, în această perioadă, cu propaganda pentru obţinerea dreptului de vot universal. Campaniile electorale permiteau socialiştilor să demaşte clasele dominante, exploatatoare, şi corupţia organelor de stat.

„În mintea fiecărui om muncitor trebuie să se întipărească ideea - scria publicaţia craioveană - „Revoluţia socială” - că numai prin câştigarea dreptului de vot poate fi cu adevărat cetăţean, contribuind la toate ce se petrec în ţară, iar nu aşa, cum e azi, că numai o parte mică dintre locuitorii ţării, care au dreptul la vot, taie şi spânzură, prin reprezentanţii lor din Cameră, vlaga poporului muncitor”.

În acelaşi timp, proletariatul din Craiova, alături de întreaga clasă muncitoare din România, s-a înscris ca o forţă activă în lupta pentru desăvârşirea unităţii naţionale, în care vedea o condiţie a progresului social şi economic al ţării. Cu prilejul sărbătoririi semicentenarului Revoluţiei de la 1848, gazeta „Revoluţia socială”, în semn de preţuire a tradiţiilor de luptă pentru libertate naţională şi socială a poporului român, aprecia ziua de 3/15 mai, drept „...aurora renaşterii naţionale a poporului român”, întrucât la această adunare poporul român a rostit hotărât votul său: „vrem să ne unim cu ţara”.

Sub conducerea membrilor PSDMR, ziua de 1 Mai a început să fie sărbătorită în tot mai multe oraşe din ţară. Cu ocazia demonstraţiei de la 1 Mai 1894, la Craiova au participat 2.000 de locuitori care au manifestat pe străzile oraşului. Printre cei care au vorbit muncitorilor se numără Anton Bacalbaşa, delegat al clubului muncitorilor din Bucureşti, şi Traian Demetrescu. Erau nădejdi pe care le nutreau toţi oamenii ajunşi la conştiinţa unor noi rânduieli pentru instaurarea unui regim de dreptate, de libertate şi democraţie.

Pentru împlinirea acestor ţeluri, mari lupte şi mari eforturi, cu jertfe nenumărate, vor fi înscrise în istoria veacului oare începea prin profunde frământări sociale. În ţara în care 5.000 de moşieri stăpâneau tot atât pământ cât întreaga ţărănime a României, unde sărăcia cumplită a ţăranului şi înapoierea satului barau grav progresul general, unde bordeiul şi plugul de lemn le întâlneai frecvent până în marginea unor oraşe mari, care se voiau moderne, ca oraşul Craiova, nu putea să nu izbucnească valul uriaş al nemulţumirii robilor pământului, cum îi numea Nicolae Iorga, apărându-i.

Revolta care mocnea în rândurile ţărănimii a izbucnit, în 1907, ca un adevărat incendiu, în întreaga ţară. Cu această ocazie, „România muncitoare” scrie: „În toate judeţele ţării ţărănimea e în fierbere. De la Turnu Severin până la Dorohoi, un curent de nemulţumire adâncă, fiorul unei răni dureroase şi netămăduite străbate această masă compactă de oameni, robi ai pământului şi ai boierilor, ai naturii şi ai întocmirilor sociale”. O extindere deosebită a căpătat răscoala în Oltenia. În judeţul Dolj au fost cuprinse, în 3-4 zile, de iureşul mişcării 94 de comune din cele 160 câte erau atunci.

Ţăranii au incendiat 2/3 din conacele atacate şi au ars peste 600 de magazii de pătule. Răscoala a cunoscut o amploare şi intensitate deosebită la Băileşti unde, pentru a reprima pe ţăranii răsculaţi, armata a supus localitatea unor intense bombardamente de artilerie. Cu locuitorii de la sate s-au solidarizat muncitorii şi populaţia orăşenească din judeţ. „În seara zilei de 12 martie - relata corespondentul ziarului „Dimineaţa”... - la marginea Craiovei numeroşi găzari, precupeţi şi alţi mahalagii” au hotărât să pornească la luptă împotriva bogătaşilor din oraş.

După înăbuşirea marii răscoale ţărăneşti din 1907, guvernul liberal, folosindu-se de orice pretext, a pornit o prigoană sălbatică împotriva socialiştilor şi muncitorilor „propagandişti”. La Craiova au fost arestaţi mai mulţi socialişti (Iancu Iliescu, Haralambie Atanasie Costovici, Ionel Duicu etc.) care - relata prefectului poliţiei - „au început să semene printre meseriaşi ură şi răzvrătire nu numai în contra statului ci şi a tuturor instituţiunilor cu menţinerea ordinei şi siguranţei publice”. Se părea că represiunea organizată de guvern împotriva ţăranilor răsculaţi şi a socialiştilor va slăbi forţa de rezistenţă a organizaţiilor muncitoreşti. Dar aceasta nu a avut efectele scontate deoarece, chiar în 1907, organizaţiile socialiste au reluat cu mai multă vigoare activitatea politică, organizatorică.

În 1908, la Craiova erau două organizaţii muncitoreşti: sindicatul cizmarilor şi Societatea artelor grafice. În anul următor s-a creat şi un sindicat mixt care avea un comitet format din Petre Măndoiu, preşedinte, Constantin Presură, secretar, şi Gheorghe Firescu, casier. De altfel, preocuparea socialiştilor craioveni pentru crearea unor organizaţii proprii reiese şi din publicarea, la 20 august 1909, a ziarului „Muncitorul Olteniei”, „organ sindicalist-marxist”, care făcea propagandă printre muncitori pentru a se înscrie în sindicate.

În anul 1910 - în zilele de 31 ianuarie, 1 şi 2 februarie - s-au deschis la Bucureşti lucrările Congresului Partidului Social Democrat din România - vlăstar al vechii rădăcini socialiste. Cu această ocazie, socialiştii craioveni au trimis delegaţilor următoarea telegramă: „...Noi, muncitorii din Craiova, unim glasul nostru cu al vostru şi într-un răsunet cu toţii să urăm noului Partid Social Democrat: bun venit şi o reuşită strălucită”.

După congres, activitatea socialiştilor s-a intensificat în întreaga ţară. La Craiova s-a organizat un cerc al tinerilor muncitori şi elevi de şcoală, sub îndrumarea socialistului Costică Tănase zis Constantin Georgescu. Cercul cuprindea 40 de membri şi avea ca secretar pe elevul Bacher de la Şcoala comercială. Mai târziu, în 1914, la Craiova s-a înfiinţat şi un cerc al „Tineretului Muncitor”.

În aceeaşi perioadă - 1910-1914 - numărul grevelor a crescut. La 12 iulie 1910, lucrătorii de la tipografia Benvenisti au declarat grevă pentru mărirea salariilor. Tot în 1910, muncitorii pietrari şi zidari de la construcţia Băncii Comerţului nu s-au prezentat la lucru pentru că li s-a impus o taxă suplimentară de 5 lei de fiecare persoană. De asemenea, lucrătorii din trei ateliere de tâmplărie din Craiova au încetat lucrul, la 11 iunie 1912, cerând patronilor reducerea numărului orelor de muncă, plata orelor suplimentare şi mărirea salariilor. Exemplul lor a fost urmat, la 6 septembrie 1912, de muncitorii teracotişti, de la fabrica lui P. Angelescu, care au cerut şi ei mărirea salariilor.

Izbucnirea războaielor balcanice şi apoi a primului război mondial a canalizat activitatea socialiştilor în direcţia campaniei antirăzboinice şi pentru promovarea unei politici de neutralitate. Au loc numeroase mitinguri, demonstraţii şi manifestări de stradă la Galaţi, Brăila, Turnu Severin etc. În moţiunea adoptată la mitingul meseriaşilor din Craiova, din 20 ianuarie 1913, se arăta printre altele: „Cerem înlăturarea războiului şi aplanarea diferendelor pe cale paşnică, deoarece războiul seceră viaţa a mii de muncitori, rămânând în urma lor familii în mizerie”.

Check Also

Craiova în anii creşterii primejdiei fasciste

Anii 1933 şi 1934 au fost bogaţi în manifestaţii de unitate muncitorească, comunişti, socialişti şi …

Craiova – bănie şi oraş medieval

La sfârşitul secolului al XVI-lea se desfăşura un puternic comerţ de tranzit, iar vama de …

Craiova la începutul revoluţiei populare din 1944-1947

În numerele sale din decembrie 1944 şi ianuarie 1945, ziarul „Înainte” îşi informa cititorii despre …

Craiova în preajma Unirii Principatelor

Craiova se înscria printre principalele oraşe ale ţărilor române ca o forţă activă pentru propăşirea …

Organizarea muncitorimii din Craiova în timpul revoluţiei populare din 1944-1947

La Craiova, primul popas în direcţia organizării muncitorimii în întreprinderi l-a marcat constituirea unor comitete …