Mişcarea muncitorească din România între 1900-1907

Dezorganizarea vremelnică a PSDMR în primăvara anului 1899, nu a însemnat în acelaşi timp şi încetarea oricărei activităţi politico-organizatorice a clasei muncitoare. Asociaţiile profesionale au continuat să existe, iar clubul muncitorilor din Bucureşti, reorganizat de I.C. Frimu şi Al. Ionescu, a rămas mai departe nucleul activităţii politice a muncitorimii bucureştene. Între anii 1900-1904, elementele înaintate ale clasei muncitoare au continuat lupta împotriva exploatării, organizând mai multe greve în principalele oraşe ale ţării: Bucureşti, Brăila, Constanţa şi Iaşi. Datorită lipsei de organizare a proletariatului, mişcările greviste, deşi numeroase, nu au reuşit să depăşească însă nivelul revendicărilor economice.

În anul 1902 a luat fiinţă Cercul socialist „România muncitoare”, care a editat organul săptămânal cu acelaşi nume. În scurta sa apariţie (23 numere), prima serie a gazetei socialiste a reuşit să desfăşoare o activitate propagandistică susţinută în rândul muncitorilor, cu toate că, uneori, prin articolele publicate în jurul unor probleme de importanţă deosebită a creat confuzie printre aceştia. Aşa, de pildă, faţă de legea meseriilor care punea bazele corporaţiilor (organizaţii profesionale în care intrau laolaltă muncitori şi patroni, create în scopul de a împiedica lupta clasei muncitoare), „România muncitoare” s-a pronunţat favorabil, apreciind-o ca un mijloc de apărare a intereselor economice imediate ale muncitorilor.

Propagarea ideilor socialiste a contribuit la ridicarea unor elemente din rândurile muncitorimii, cum au fost: I.C. Frimu, Al. Constantinescu, Dumitru Marinescu, Ştefan Gheorghiu sau, dintre tinerii intelectuali, ca M. Gheorghe Bujor, T. Neculuţă, Ottoi Călin, Max Wexler etc. Majoritatea acestora se vor situa în fruntea luptei clasei muncitoare, atât în anii de puternic avânt de luptă care caracterizează perioada 1905-1907, cât şi ulterior. Activitatea revoluţionară a clasei muncitoare dintre 1905-1907 s-a desfăşurat prin organizarea unor acţiuni şi greve muncitoreşti, prin crearea primelor organizaţii sindicale şi solidarizarea cu mişcarea revoluţionară din Rusia.

Dintre acţiunile de luptă ale muncitorimii în această perioadă pot fi amintite greva tăbăcarilor din Bucureşti, Ploieşti, Râmnicu Vâlcea şi Botoşani, greva muncitorilor de la şantierul naval din Turnu Severin, din anul 1905, iar în anul următor, greva muncitorilor din Galaţi etc. Acţiunea grevistă desfăşurată în aceşti ani, susţinută de ziarul „România muncitoare”, care a apărut în 1905, în cea de-a doua serie, continua să se limiteze mai ales la revendicări de ordin economic.

Lupta grevistă a contribuit la subminarea corporaţiilor, care încep să decadă tot mai mult. Sub influenţa elementelor revoluţionare şi a dezvoltării conştiinţei de clasă a proletariatului s-a trecut la organizarea profesională a muncitorimii, creându-se primele sindicate. În martie 1905 s-au pus bazele sindicatului tâmplarilor din Bucureşti, care avea în frunte pe I.C. Frimu. Ulterior, procesul de organizare a clasei muncitoare s-a intensificat, creându-se sindicate în majoritatea sectoarelor de muncă din industrie.

Sunt, de asemenea, de remarcat acţiunile desfăşurate de proletariat cu prilejul jubileului regal din 1906, când Cercul „România muncitoare” a publicat manifestul „Patruzeci de ani de sărăcie, de robie şi ruşine”, puternic act de acuzare a regimului de guvernământ din România (elaborat de C. Racovski) şi în acelaşi timp primul program al mişcării muncitoreşti după dezorganizarea partidului. Tot în anul jubileului a avut loc şi prima conferinţă muncitorească, în care s-au pus bazele Comisiei Generale a Sindicatelor din România, menită să contribuie la centralizarea mişcării sindicale.

Acţiuni de solidarizare cu lupta proletariatului rus împotriva exploatării au avut loc la 24 ianuarie 1905, când muncitorii bucureşteni şi-au manifestat protestul împotriva masacrelor de pe străzile Petersburgului şi a arestării scriitorului rus Maxim Gorki. Câteva zile mai târziu a apărut gazeta ocazională „Jos despotismul”, un vehement protest împotriva represiunilor sângeroase din Rusia. O puternică manifestare de solidarizare cu lupta proletariatului rus a constituit-o atitudinea internaţionalistă a muncitorilor români faţă de potemkinişti, membrii, crucişătorului rus Potemkin răsculaţi împotriva ţarismului, care au fost nevoiţi în cele din urmă să ceară azil politic în România, acceptat de guvernul român.

Puternicul avânt al proletariatului din anii 1905-1907 a arătat, pe de o parte, că dezorganizarea mişcării muncitoreşti în 1899 nu făcuse decât să frâneze pentru un timp scurt lupta clasei muncitoare şi, pe de altă parte, a scos în evidenţă puternicul elan revoluţionar al maselor muncitoare din România, dorinţa lor fermă de organizare, în vederea atingerii scopurilor lor economice şi politice.

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …