Mişcarea de emancipare din Transilvania în secolul XVIII

Trecerea Transilvaniei sub dominaţia Imperiului habsburgic a avut drept consecinţe negative desfiinţarea autonomiei principatului pe planul relaţiilor externe şi limitarea autonomiei lui interne. Totodată însă, dominaţia habsburgică a avut şi consecinţe pozitive: odată cu domnia Mariei Tereza (1740-1780), şi mai cu seamă o dată cu cea a lui Iosif al II-lea (1780-1790), începe un proces de modernizare economică şi instituţională animată de spiritul ideologiei iluministe. Reformismul acesta are loc în paralel cu procesul de trezire naţională a românilor ardeleni.

Unirea cu Biserica Romei

Primul act politic al Habsburgilor în Transilvania a fost atragerea preoţilor români la unirea cu Biserica Romei, deoarece catolicismul reprezenta formula ideologică şi politică menită să suplinească lipsa de unitate naţională a imperiului. Maghiarii, trecuţi la protestantism în marea lor majoritate, au respins atât catolicismul cât şi centralizarea habsburgică şi au pornit o răscoală antiimperială sub conducerea lui Francisc II Rakoczy. Dar mişcarea, care a beneficiat de o participare românească largă, a fost înfrântă, iar pacea de la Satu Mare (1711) a marcat instaurarea definitivă a regimului Casei de Austria în Transilvania.

Unirea Bisericii ortodoxe cu cea catolică, realizată practic în 1701, se limita la recunoaşterea a trei puncte dogmatice (dogma filioque, existenţa purgatoriului alături de rai şi iad şi împărtăşania cu azimă, pâine nedospită adică) şi la primatul papei. Biserica rezultată, numită greco-catolică, urma să-şi păstreze neschimbat ritul, calendarul, sărbătorile şi canoanele ortodoxe. Împotriva Unirii cu Roma s-a ridicat călugărul de origine sârbă Visarion Sărai care a produs un reviriment al ortodoxiei în zonele Hunedoara şi Sibiu.

Pentru românii din Transilvania, condiţiile unirii s-au transformat în revendicări cu caracter politic: ei au cerut să le fie recunoscută egalitatea în drepturi cu celelalte naţiuni componente ale principatului şi dreptul de a ocupa funcţii politice şi administrative în stat. În realitate însă, românii au rămas în continuare o naţiune tolerată. Inochentie Micu, episcopul unit al românilor, a încercat să folosească evenimentele ca un argument al luptei sale. În 1744, Sinodul de la Blaj a ameninţat că dacă revendicările româneşti nu aveau să fie satisfăcute, unirea cu Biserica catolică avea să fie abandonată. Dar Micu-KIein, iniţiatorul luptei politice a românilor din Transilvania, cel care i-a fixat programul şi argumentarea istorică, a fost înlăturat în 1744.

Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan

Domnia luminată a împăratului Iosif al II-lea a trezit speranţe şi în ţărănimea română, ale cărei condiţii de existenţă cunoscuseră o continuă înrăutăţire. Robota se putea ridica la 208 zile pe an. Situaţia cea mai grea o aveau moţii din Munţii Apuseni, supuşi la o serie de munci auxiliare, în mine sau la pădure. În octombrie 1784, după ce patru delegaţii ale lor fuseseră la Viena, moţii s-au răsculat sub conducerea lui Horea, Cloşca şi Crişan.

Ei au cerut desfiinţarea nobilimii, împărţirea pământurilor şi plata impozitelor de către toţi locuitorii, ca şi desfiinţarea iobăgiei şi dreptul de a se înrola în regimentele de graniţă (ce le asigura eliberarea din şerbie). Venirea iernii şi trădarea au dus la prinderea capilor răscoalei, iar mai apoi la execuţia prin tragere pe roată a lui Horea şi Cloşca; Crişan s-a spânzurat în închisoare. În august 1785 o patentă imperială desfiinţa iobăgia, dar în 1790, de teama Revoluţiei franceze, ea a fost anulată.

După moartea lui Iosif al II-lea, căruia i-a urmat la tron Leopold al II-lea, românii au înaintat Curţii de la Viena documentul intitulat Supplex Libellus Valachorum, un act sintetic, elaborat de clerici aparţinând cultului greco-catolic, ce formula revendicările românilor ardeleni, cel mai important act politic al lor din secolul al XVIII-lea (vezi Studiul). Revendicările prezentate au fost însă respinse, şi de atunci lupta pentru dobândirea drepturilor naţionale a fost mutată pe tărâmul culturii. Aşa a apărut Şcoala Ardeleană, creatoarea ideologiei naţionale româneşti.

Supplex Libellus Valachorum

În 1791, intelectualii români din Transilvania, în frunte cu personalităţi reprezentative ale „Şcolii Ardelene” (Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ioan Piuariu-Molnar) elaborează actul programatic fundamental al mişcării de emancipare a românilor transilvăneni, cunoscut sub numele de Supplex Libellus Valachorum. El a fost semnat de episcopii Gherasim Adamovici (ortodox) şi Ioan Bob (unit) şi a fost înaintat Curţii de la Viena care l-a remis Dietei de la Cluj. Aceasta l-a respins cu motivaţia că aplicarea lui ar fi dus la răsturnarea ordinii constituţionale.

Revendicările românilor erau desfiinţarea denumirii de „toleraţi” ce le era aplicată, recunoaşterea egalităţii în drepturi cu celelalte naţiuni, participare proporţională la ocuparea funcţiilor publice, utilizarea toponimelor româneşti alături de cele maghiare şi germane. Deşi respins, Supplexul din 1791 (urmat şi de alte două petiţii în 1792 şi 1804) a reprezentat primul program politic modern al românilor din Transilvania, subliniind ideea că interesul naţional primează în faţa disputei confesionale dintre uniţi şi ortodocşi. El a fost în acelaşi timp opera colectivă a unei strălucite pleiade de intelectuali patrioţi.

Check Also

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …

Clasele şi păturile sociale din Transilvania în perioada 1849-1867

Ţărănimea Procesul de diferenţiere a ţărănimii, început încă înainte de evoluţia din 1848, s-a accentuat …

Industria în Transilvania (1822-1847)

În deceniile premergătoare revoluţiei burgheze, chiar şi unii stăpâni de moşie care urmăreau lărgirea pieţei …

Adâncirea crizei feudale în Transilvania. Încercări de reforme (1822-1847)

În deceniul al treilea din secolul al XIX-lea, Imperiul habsburgic continuă să rămână sub raportul …

Consolidarea voievodatului Transilvaniei şi lupta antiotomană a ţărilor române sub conducerea lui Iancu de Hunedoara (1441-1456)

În prima jumătate a veacului al XV-lea, primejdia cotropirii otomane a început să ameninţe direct …