Mişcarea antidinastică de la Ploieşti şi campania contra lui Strousberg

În primăvară, agitaţia contra capitaliştilor prusieni şi a agentului lor cuprindea masele orăşeneşti. Simţind că se apropie furtuna, Carol I a înlăturat guvernul lui A.G. Golescu, socotit incapabil s-o înfrunte, şi a încredinţat formarea noului guvern lui Epureanu la 20 aprilie / 2 mai 1870.

Epureanu, mare moşier şi fabricant, era un fost liberal moderat devenit conservator după 1866, îngrijorat de ofensiva burgheziei. Toţi ceilalţi miniştri erau membri ai organizaţiei conservatoare de centru Juna dreaptă, a cărei gazetă, „Terra”, ataca demagogic pe Carol şi pe Strousberg, pentru a-şi lărgi cercul cititorilor. Guvernul Epureanu era însă cu totul impopular. Peste câteva zile, la alegerile municipale din Bucureşti au reuşit numai candidaţii opoziţiei liberal-radicale.

Adunarea deputaţilor a fost din nou dizolvată, făcându-se noi alegeri sub presiunea aparatului de stat. La Bucureşti, Ploieşti şi Piteşti au fost mari frământări. La Piteşti, contra manifestărilor ostile ale mulţimii a fost scoasă armata, care a tras. La Ploieşti, unde de aproape un an Al. Candiano-Popescu scotea gazeta „Democraţia”, frământările au fost mai grave şi au durat câteva zile.

S-au făcut arestări, garda civică a fost din nou dezarmată deoarece intervenise contra autorităţilor statului; pentru restabilirea ordinii au fost aduse trupe de la Bucureşti. Aici, guvernul a proclamat aleşi pe candidaţii săi, printre care Christian Tell, devenit acum conservator din ură faţă de gruparea liberal-radicală, deşi ei nu obţinuseră decât un sfert din voturile exprimate, majoritatea cetăţenilor colegiului al III-lea votând separat candidaţii liberal-radicali.

La Turnu Severin, colegiul al II-lea orăşenesc al Senatului a ales pe Cuza, ca manifestare a burgheziei contra lui Carol. Cu toate presiunile făcute, guvernul n-a reuşit să-şi asigure de fapt majoritatea în Adunarea deputaţilor. Senatul se arăta însă mai docil. Nemulţumirea contra lui Carol I şi a lui Strousberg a crescut, mai ales când s-a aflat că Ambronn, găsit vinovat de fraudă, refuza să-şi dea demisia şi guvernul nu lua măsuri de a-l demite.

Izbucnind la 7/19 iulie 1870 războiul franco-prusian, de teama opiniei publice ministrul Afacerilor Externe, P.P. Carp, s-a văzut nevoit să declare că România se considera alături de Franţa, dar manifestaţiile de stradă în favoarea acesteia au fost interzise, pentru că ţinteau să se îndrepte de fapt contra lui Carol I. Considerând momentul potrivit - sub conducerea lui Eugeniu Carada, redactorul „Românului”, organ oficial al grupării liberal-radicale, dar cu aprobarea lui C.A. Rosetti - s-a organizat o conspiraţie pentru răsturnarea lui Carol.

Liberalii radicali se considerau înşelaţi de acesta, la a cărui înscăunare participaseră, şi voiau să profite de situaţia creată de războiul franco-prusian pentru a prelua guvernul, de la care fuseseră îndepărtaţi. Ei foloseau nemulţumirea maselor orăşeneşti, apăsate prin fiscalitate, contra lui Carol şi a lui Strousberg. Reţeaua conspiraţiei se întindea în şapte oraşe, printre care Bucureşti, Craiova, Ploieşti, Buzău şi în tabăra de la Furceni. Carada era ajutat de Constantin Ciocârlan, fost prefect al poliţiei Capitalei, de maiorul Pilat, ginerele lui C.A. Rosetti, şi de dr. Sergiu.

Răscoala trebuia să se producă în noaptea de 8/20 august, dar ofiţerii conspiratori de la Furceni, voind să vadă mai întâi care din cele două ţări în luptă va obţine victoria, au cerut amânarea ei. Spirit aventuros, Al. Candiano-Popescu n-a voit să se supună şi a pornit răscoala la Ploieşti, sperând că se va antrena astfel şi restul ţării. El n-a făcut însă pregătiri temeinice de atac şi apărare, din care cauză încercarea a eşuat lamentabil, după ce izbutise să cuprindă întregul oraş, numai batalionul comandat de maiorul Polizu refuzând să se supună.

A doua zi, sosind de la Bucureşti încă un batalion sub comanda maiorului Gorjan, mulţimea a fost uşor împrăştiată, înşişi conducătorii ei neavând intenţia de a se opune cu armele. Guvernul a făcut numeroase arestări, atât la Ploieşti, cât şi la Bucureşti şi în alte părţi, printre arestaţi fiind şi Nicolae Golescu, I.C. Brătianu, B.P. Hasdeu, Carada şi Candiano-Popescu. Şi contra lui C.A. Rosetti se emisese un mandat de arestare, dar el era plecat în Franţa. Au fost trimişi în judecata Curţii cu Juraţi din Târgovişte 41 de acuzaţi, în frunte cu Candiano-Popescu şi Carada. După o şedinţă de trei zile, la mijlocul lunii octombrie 1870, Curtea cu Juraţi a achitat însă pe toţi acuzaţii, aprobând în felul acesta mişcarea antidinastică.

Proclamarea republicii în Franţa la 23 august / 4 septembrie 1870 a încurajat elementele democratice la luptă împotriva lui Carol şi a guvernului său, îngrijorând totodată moşierimea conservatoare. C.A. Rosetti, ajuns la Tours, îndemna guvernul republican să se adreseze popoarelor pentru a provoca revoluţia în toată Europa. Temându-se de ura care clocotea contra lui, Carol - raporta consulul rus la Bucureşti, Offenberg - proiecta în prima parte a lunii septembrie să ceară puterilor garante să-i definească mai favorabil situaţia externă prin înlăturarea dependenţei faţă de Poartă, în speranţa că astfel îşi va întări poziţia internă.

Lui Offenberg, însuşi Carol îi declarase la începutul lunii octombrie 1870 că nu va mai putea domni în condiţiile în care se afla, întrucât constituţia şi Corpurile legiuitoare i-ar fi denaturat poziţia sa de şef al statului, paralizând acţiunea guvernului, perpetuând dezordinea şi distrugând garanţiile legale în realitate, el voia să-şi mărească autoritatea, spre a putea domni fără nici un control în vederea transformării ţării într-un imens domeniu pus la dispoziţia capitaliştilor prusieni, al căror agent era.

Achitarea de către Curtea cu Juraţi din Târgovişte a capilor mişcării din Ploieşti l-a îngrijorat şi mai mult pe Carol, făcându-l să dorească întărirea prerogativelor sale prin schimbarea constituţiei. La 25 noiembrie / 7 decembrie, el a trimis capilor puterilor garante, cu excepţia Franţei, o scrisoare, solicitându-le ca, în conferinţa ce urma să se ţină la cererea Rusiei, să se stabilească în România „un regim statornic şi puternic”, adică domnia sa autoritară.

În mesajul de deschidere a sesiunii Corpurilor legiuitoare la 16/28 noiembrie se scotea în evidenţă stăruinţa guvernului de a menţine ordinea şi de a întreţine bune relaţii cu Poarta şi cu puterile garante. Totodată se anunţa că în proiectul de buget s-a prevăzut şi plata anuităţilor drumurilor de fier. În legătură cu plata anuităţilor s-a dezlănţuit însă în Adunare o critică violentă la adresa guvernului, care nu se arăta ferm în apărarea intereselor statului contra fraudatorilor Strousberg şi Ambronn.

Indignarea majorităţii Adunării şi a opinie publice a crescut când la 6/18 decembrie a venit vestea că Strousberg nu voia să achite cuponul scadent la 20 decembrie 1870 / 1 ianuarie 1871, pretinzând ca plata s-o facă statul român, întrucât calea ferată Roman-Galaţi-Bucureşti era terminată, ceea ce nu era adevărat, deoarece ea mai avea nevoie de multe lucrări pentru a putea fi pusă în funcţiune.

Trecând la o atitudine opoziţionistă, în adresa de răspuns la mesajul tronului votată la 9/21 decembrie 1870, Adunarea punea în vedere lui Carol că evitarea mişcărilor de felul celei de la Ploieşti s-ar face numai prin „satisfacerea dorinţelor poporului şi respectarea legilor”. Întrucât guvernul îi arăta ostilitate, la 14/26 decembrie Adunarea i-a dat un vot de blam, silindu-l să demisioneze. Nesimţindu-se capabil să reziste, Carol s-a văzut nevoit să încredinţeze formarea noului guvern lui Ion Ghica, considerat de el mai puţin periculos decât alţi adversari. Noul prim-ministru a luat şi Ministerul Afacerilor Interne, la Finanţe punând pe D.A. Sturdza şi la celelalte ministere personaje mai puţin importante.

Ion Ghica, implicat în conspiraţia din august 1870, se sprijinea pe liberalii radicali, pe liberalii fracţionişti şi pe o grupare de liberali moderaţi partizani devotaţi ai săi şi urmărea să-şi consolideze şi să-şi prelungească guvernarea prin slăbirea autorităţii lui Carol I, eventual prin înlăturarea acestuia. Deşi căuta sprijinul maselor orăşeneşti, nici el nici aliaţii săi nu căutau să înlăture regimul burghezo-moşieresc la a cărui instaurare participaseră. Prezentându-se pe rând fiecăruia din Corpurile legiuitoare, Ion Ghica a ţinut să declare că guvernul său va fi „francamente constituţional şi parlamentar…”. Prefect al poliţiei Capitalei a fost numit liberalul-radical Simion Mihălescu.

Când Carol i-a adus la cunoştinţă lui Ion Ghica şi lui D.A. Sturdza, la începutul lunii ianuarie 1871, conţinutul scrisorii trimise suveranilor puterilor garante, primul ministru l-a făcut să înţeleagă, raporta Offenberg, că „dacă ţara era pusă în necesitatea de a opta între prinţ şi constituţie, constituţia va fi preferată...”. La 19/31 ianuarie 1871 a fost ales la Bucureşti un nou consiliu comunal liberal-radical, ca nouă manifestare a ostilităţii burgheziei contra lui Carol, a cărui îngrijorare principală o constituia acum „ruina desăvârşită a protejatului său” Strousberg, aflat în stare de faliment.

Sfătuit de von Radowitz şi înţeles cu fruntaşii grupărilor conservatoare, Carol a pornit o acţiune făţişă de provocare, pentru a putea stabili prin forţa armată o guvernare autoritară conservatoare. În acest scop el a făcut să apară la 15/27 ianuarie 1871, în „Augsburger Allgemeine Zeitung”, o scrisoare adresată unui personaj imaginar, Auerbach, reprodusă curând în traducere şi în gazetele româneşti, în care se plângea cu ură şi dispreţ că România „această nenorocită ţară...”, s-a pomenit „trecând fără tranziţie de la un regim despotic la o constituţie atât de liberală, încât nici un popor din Europa n-are alta la fel”.

El considera duşmănos această împrejurare ca fiind „o nenorocire cu atât mai mare, cu cât românii nu se pot măguli că au vreuna din virtuţile civile ce aparţin acestui fel de constituţie a statelor cvasirepublicane”. Declara apoi fără sinceritate că dorea să renunţe la tron ca să se întoarcă la scumpa sa patrie, „al cărei puternic magnet n-a încetat o clipă ...” să-l atragă. Referindu-se la adresa de răspuns a Adunării la mesajul tronului, el o aprecia „un capodoperă de viclenie fanariotă” şi nu se sfia să declare cu plăcere că România era ameninţată de bancrută.

Check Also

Campania din 1601 şi asasinarea lui Mihai Viteazul

Trecând prin Beiuş, Oradea, Debreţin, Bratislava, Mihai ajungea la 12 ianuarie 1601 la Viena. Era …

Campania regelui Matei Corvin din 1467. Criza politică din Moldova

Dacă planul turcesc din 1465 de a ataca Moldova a rămas o simplă ameninţare, o …

Campania eteristă în Principatele Române

Arătând înţelegere şi simpatie pentru aspiraţiile la libertate şi independenţă ale grecilor, Stroganov a criticat …

Alianţa Moldovei cu Rusia. Campania ţarului Petru I în Moldova

Victoriile ruşilor în războiul împotriva suedezilor au găsit un puternic răsunet la popoarele supuse Imperiului …