Mircea Zaciu

Mircea Zaciu (27 august 1928, Oradea - 21 martie 2000, Cluj Napoca) - profesor universitar, memorialist, critic şi istoric literar. Este fiul Otiliei Zaciu (născută Muth), secretară de liceu, şi al lui Adrian Zaciu, avocat. Urmează la Satu Mare şcoala primară (1935-1939) şi prima clasă a Liceului „Mihai Eminescu”. În urma Dictatului de la Viena familia mutându-se la Arad, învaţă la Liceul „Moise Nicoară”, şi după război în Oradea, la Liceul „Emanuil Gojdu”, unde în 1947 îşi dă bacalaureatul.

Student la Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj, îşi ia licenţa în limba şi literatura română în 1952. Din anul al IV-lea este preparator la Catedra de literatură română a aceleiaşi facultăţi. Devine asistent şi urcă întreaga ierarhie universitară: lector (1952), conferenţiar (1962), profesor titular (1972), profesor consultant (1990-1997); în 1967 îşi susţinuse doctoratul. Ocupă şi funcţia de decan (1962-1966)!

O perioadă (1967-1970) este lector la universităţile din Koln, Bonn şi Aachen, unde predă limba şi literatura română, dar nu i se aprobă prelungirea contractului şi se vede demis din funcţia de şef al Catedrei de literatură română contemporană şi teoria literaturii. Ales în Consiliul de Conducere al Uniunii Scriitorilor în trei legislaturi succesive, între 1990 şi 1995 face parte din Comitetul Director. După 1990 se stabileşte în Germania. În 1997 devine membru de onoare al Academiei Române.

Debutează în 1944 la ziarul „Ecoul” cu un medalion despre Duiliu Zamfirescu, iar editorial în 1954 cu un scenariu de film, Amiaza unei revoluţii. Mai e prezent în „Almanahul literar”, „Tribuna”, „Steaua”, „Flacăra”, „Familia”, „Astra”, „Transilvania”, „Vatra”, „România literară”, „Revista de istorie şi teorie literară”, „Manuscriptum” etc. După micromonografia Ion Agârbiceanu (1955), reluată şi revizuită structural în 1964 şi în 1972, publică numeroase volume de critică şi istorie literară, memorialistică etc.

A mai alcătuit antologia de proză scurtă Cu bilet circular (1974), antologiile Ceasuri de seară cu Ion Agărbiceanu (1982), Liviu Rebreanu după un veac (1985), scrie prefeţe şi îngrijeşte ediţii. Din 1972 până în 1985, când este suspendată, a coordonat colecţia „Restituiri” a Editurii Dacia, care a contribuit esenţial la readucerea în circuitul public a scrierilor unor autori „uitaţi” din diverse motive, cele mai multe de natură politică. A fost distins cu numeroase premii, între care Premiul Uniunii Scriitorilor (1975, 1981,1993), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj (1970), Premiul Academiei Române (1975) şi Premiul Opera Magna al Uniunii Scriitorilor (1995).

Zaciu are o activitate critică prodigioasă, ce cuprinde literatura română de la începutul secolului al XIX-lea până în anii ’90 ai secolului al XX-lea. Încă din Masca geniului (1967), care se resimte, ca mai toate cărţile epocii, de pe urma dogmatismului şi a sociologismului, el îşi afirmă aplicaţia pentru studiul de sinteză (începuturile romanului românesc, Nuvela românească), pentru abordarea micromonografică a operei unui scriitor (Duiliu Zamfirescu, Ioan Al. Brătescu-Voineşti) şi, de asemenea, preocuparea specială pentru viaţa literară din Transilvania (Caragiale şi Transilvania, „Convorbiri literare” şi Transilvania, Scriitorii ardeleni şi răscoala din 1907, Centenarul Astrei), revenind adesea, uneori nu fără a-i suprasolicita, asupra lui Ion Agărbiceanu, Emil Isac, Alexandru Ciura, Aurel P. Bănuţ, Victor Papilian, Teodor Mureşanu etc. Monografia consacrată lui Agărbiceanu are o construcţie clasică, îmbinând descrierea minuţioasă a vieţii cu aceea a operei, cu accent pe scrieri viabile, precum romanul Arhanghelii, şi fiind completată cu un bogat capitol documentar şi bibliografic.

Totuşi, Zaciu nu va cultiva acest tip de demers, ci preferă sinteza şi mai ales cronica literară sau a ediţiilor ori articolul eseistic. Bun cunoscător al literaturii române, ca şi al celor străine, orientat în domeniul artelor, aflat într-o permanentă efervescenţă intelectuală, el are iniţiative importante în istoria literară, conştient de nevoia unor instrumente de lucru fundamentale: „Arhiva naţională a literaturii române”, care să publice sistematic documentele inedite ale scriitorilor, o bibliografie completă a periodicelor interbelice, un dicţionar al scriitorilor români, pe care l-a şi realizat într-o primă variantă în 1978, coordonându-l în colaborare cu Marian Papahagi şi Aurel Sasu (Scriitori români), şi ulterior într-o formulă mult lărgită - Dicţionarul scriitorilor români (I-IV, 1995-2002).

Acesta a fost, în momentul apariţiei - după cum se precizează în Argument - şi „singurul dicţionar de o asemenea mărime, însumând, de la origini până în prezent, cel mai mare număr de scriitori români înregistrat vreodată într-o lucrare de lexicografe literară”. Istoria elaborării şi mai cu seamă a publicării lui a fost dramatică, aşa cum atestă şi dosarul inclus în primul volum. Predat la editură în 1983, dicţionarul a fost cules în 1984, dar împiedicat să apară, oficialităţile dispunând topirea zaţului în 1986; lucrările nu au putut fi reluate decât după 1989.

O formă concentrată, intitulată Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, iese de sub tipar în 2000. În volumele personale de istorie literară, Zaciu denunţă caustic braconajul documentelor inedite, improvizaţia, impostura, inconştienţa unor „cercetători” care falsifică imaginea autorilor discutaţi etc. Spirit polemic prin excelenţă, el combate prejudecata modelelor, precum proustianismul Hortensiei Papadat-Bengescu, pe care îl consideră unul inconştient, avânt la date, sau clişeele proletcultiste, de felul celor privindu-l pe „trădătorul” Ion Heliade-Rădulescu. Caracterizările sunt întotdeauna sugestive, comparaţiile savante, apropierile insolite, bunăoară acelea dintre Mihail Sadoveanu şi Mateiu I. Caragiale, cu trimitere la două personaje: Lai Cantacuzin şi Paşadia.

Având fibră de prozator, Zaciu descrie locuri pe unde au trăit scriitori (Gheorghe Şincai), evocă dascăli care i-au fost apropiaţi (Ion Breazu), desenează portrete de o mare pregnanţă (Vladimir Streinu, Perpessicius şi mai ales Ion Agârbiceanu) şi, cu pană de colorist (era şi colecţionar de artă), surprinde peisaje, ca la Vălenii de Munte ai lui N. Iorga sau la mănăstirea Suzana. Şi metafora critică, ce trădează o fire poetică, se insinuează câteodată în text. Pornind de la profesorul său Dumitru Popovici, Zaciu proiectează o viziune recuperatoare asupra operei lui Ion Heliade Rădulescu, care i-a anunţat pe Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi sau pe Alexandru A. Philippide.

Valoarea de anticipare e descifrată şi în caracterul estetic al prozei lui Costache Negruzzi ori în aceea a lui B.P. Hasdeu. Alteori criticul abordează analiza comparată, susţinută de bogate referinţe teoretice moderne, ca atunci când efectuează o lectură polisemică a lui E.A. Poe şi I.L. Caragiale. Revine adesea la cei trei mari romancieri interbelici: Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, glosând asupra conceptelor „experienţă”, „autenticitate”, „substanţialitate”, prezente la cel din urmă. Aceeaşi forţă de atracţie o exercită asupra interpretului marea tripletă a poeziei interbelice: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu.

Dacă primele volume ale lui Zaciu conţin exclusiv articole de istorie literară, odată cu Lecturi şi zile (1975) încep să îşi facă loc comentariile despre scriitorii contemporani, acestea devenind preponderente în Lancea lui Ahile (1980). Aici, ca şi în Viaticum (1983), poate cea mai densă carte a sa, aplică metodele criticii moderne. Astfel, opera lui Geo Bogza este analizată prin prisma „elementelor” lui Gaston Bachelard, iar proza lui Marin Preda prin diverse grile de lectură, decriptându-i-se numeroase sensuri ascunse (revolta împotriva tatălui etc.).

În timp, Zaciu consacră articole şi cronici unui mare număr de scriitori ai actualităţii, de la Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu şi Marin Preda la Ana Blandiana, Mircea Horia Simionescu şi Constantin Ţoiu, de la Edgar Papu şi Al. Paleologu la Eugen Simion, Lucian Raicu, Gabriel Dimisianu, Valeriu Cristea, Şerban Foarţă şi mulţi alţii. De o privire atentă se bucură ardelenii şi bănăţenii, cu deosebire cei din generaţiile mai tinere, precum Ion Pop, Mircea Martin, Ioana Em. Petrescu, Marian Papahagi, Ion Vartic etc. Într-o scurtă prezentare de ansamblu a prozei dintre 1970 şi 1980, şi nu numai acolo, Augustin Buzura e considerat „unul dintre cei mai puternici scriitori contemporani, un excelent romancier”.

O temă predilectă a criticului o reprezintă jurnalul, corespondenţa şi însemnările de călătorie, despre care scrie frecvent şi cu mare plăcere. Jurnalul e văzut ca document istoric şi de creaţie, dar mai mult ca literatură, pagina diaristică individualizându-se prin spontaneitate, sinceritate, îndepărtare de artificiu şi de modă, ceea ce îl face să intre în concurenţă cu structurile clasice ale romanului, aflate în impas. Acest tip de literatură are o audienţă mai îndelungată tocmai prin puterea de seducţie a faptului trăit, autentic.

Zaciu, el însuşi autor al unui jurnal de mare întindere (I-IV, 1993-1998), se va entuziasma de „notele zilnice” ale lui C.A. Rosetti, Camil Petrescu sau Octavian Goga. Rudă apropiată a jurnalului este corespondenţa, având şi ea cam aceleaşi virtuţi, pe care istoricul literar le aşează în relief la Ion Heliade Rădulescu, Duiliu Zamfirescu, Eugen Lovinescu şi îndeosebi la Ion Barbu, ale cărui scrisori către Tudor Vianu „trebuie citite ca literatură, ele fiind investite cu farmecul ficţiunii”. Cel puţin la fel de constant este interesul pentru jurnalul de călătorie, în care descoperă un caracter neaşteptat de modern prin detaşarea de orice canoane estetice, prin naraţiune epică sau meditaţie lirică, notaţie sociologică sau „reportericească”, situată la hotarul dintre nuvelă şi „fiziologie”.

Zaciu dă şi o caracterizare memorabilă literaturii româneşti de călătorie, în funcţie de temperamentul specific al poporului: natură solară, meridională. Nu rămâne aproape nici un „călător” necomentat (Dinicu Golescu, Gheorghe Asachi, Timotei Cipariu, Vasile Alecsandri, Teodor Codrescu, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Filimon, Ion Codru-Drăguşanu), istoricul literar observând pentru secolul al XIX-lea, cu mici excepţii, predominanţa simţului istoric, invazia sociologicului. Singurii „artişti” i se par Vasile Alecsandri şi Ion Codru-Drăguşanu, iar mai aproape în timp Nicolae Iorga şi Calistrat Hogaş.

Analistul crede că marile pagini de călătorie rămân „cele smulse peisajului românesc”. Ideea fundamentală a lui „acasă” străbate şi volumul Teritorii (1976), pe care autorul îl consideră un antijurnal, în sensul că privirea e întoarsă mai mult înăuntru decât în afară. Şi totuşi, aici poate fi descoperit cu adevărat coloristul şi chiar poetul Zaciu, scriitorul ironic şi câteodată prea maliţios, cu apăsată înclinaţie spre caricatural, când e vorba, de pildă, de realităţile germane. Cu alt prilej, paginile care descriu mişcările de stradă ale studenţilor parizieni din mai 1968, baricadele, desfacerea caldarâmului, incendierea maşinilor, ocuparea Sorbonei şi arborarea steagului negru pe unul din turnuri sunt de o mare densitate epică.

În masivul Jurnal, ce reconstituie ultimul deceniu al dictaturii comuniste, Zaciu surprinde pe viu cele mai întristătoare aspecte ale vieţii de zi cu zi, frigul, cozile, „alimentaţia raţională”, demolările în urma cărora terenurile răscolite de buldozere dau impresia de peisaj lunar sau devin de-a dreptul lugubre, ca în cazul deshumărilor din cimitirul Crângaşi, apoi cultul deşănţat al personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, omniprezenţa Securităţii, „rămânerile” în Occident, zvonurile, bancurile politice. Această frescă e completată substanţial de evocarea vieţii culturale şi mai ales a celei literare.

Paginile dau seamă de lipsa de libertate, cenzura, haosul moral, filajele Securităţii, lupta cu echipa naţionalist-comuniştilor din Uniunea Scriitorilor, linguşelile, turnătoriile, limba de lemn, culisele breslei. Sunt bine marcate şi atitudinile de protest, rapid şi drastic sancţionate, pe care şi le-au asumat Dan Deşliu, Dorin Tudoran, Ana Blandiana şi Mircea Dinescu.

Diaristul este când reporter, cu talentul de a relata, când bun portretist (Alexandru Paleologu, Ion Caraion) sau maestru al caricaturii (Suzana Gâdea), când memorialist liric, când peisagist atras de culoare, când prozator de factură balzaciană în descrierea mediilor şi a unei semnificative tipologii provinciale. În permanenţă este un analist, adesea amar-ironic şi caustic, lăsând să se vadă, în afara sentimentului de frustrare generală, şi drama personală, izolarea şi singurătatea din aceşti ani. Jurnalul pare să fi fost de dimensiuni cu mult mai mari (autorul îl începuse din adolescenţă), în volumele publicate operându-se o selecţie şi poate unele intervenţii în text.

Opera literară

  • Amiaza unei revoluţii, Bucureşti, 1954;
  • Ion Agârbiceanu, Bucureşti, 1955; ediţia Bucureşti, 1964; ediţia Bucureşti, 1972;
  • Începutul sfârşitului, Bucureşti, 1956;
  • Unde sfârşeşte pustiul, Bucureşti, 1956;
  • Nuvela românească - La Nouvelle dans la litterature roumaine, Bucureşti, 1965;
  • Masca geniului, Bucureşti, 1967;
  • Glose, Cluj, 1970;
  • Colaje, Cluj, 1972;
  • Sechestrul (în colaborare cu Vasile Rebreanu), Cluj, 1972;
  • Ordinea şi aventura, Cluj, 1973;
  • Bivuac, Cluj Napoca, 1974; Lecturi şi zile, Bucureşti, 1975;
  • Teritorii, Cluj Napoca, 1976;
  • Alte lecturi şi alte zile, Bucureşti, 1978;
  • Scriitori români. Mic dicţionar (în colaborare), Bucureşti, 1978;
  • Lancea lui Ahile, Bucureşti, 1980;
  • Cu cărţile pe masă, Bucureşti, 1981;
  • Viaticum, Bucureşti, 1983; ediţia Cluj Napoca, 1998;
  • Jurnal, I-IV, Cluj Napoca, Bucureşti, 1993-1998;
  • Clasici şi contemporani, Bucureşti, 1994;
  • Dicţionarul scriitorilor români (în colaborare), I-IV, Bucureşti, 1995-2002;
  • Ca o imensă scenă, Transilvania..., Bucureşti, 1996;
  • Scrisori nimănui, Oradea, 1996;
  • Departe, aproape, Cluj Napoca, 1998;
  • Dicţionarul esenţial al scriitorilor români (în colaborare), Bucureşti, 2000;
  • Jucătorul de rezervă, Cluj Napoca, 2000;
  • Mircea Zaciu, Ion Brad, Dialog epistolar, ediţie îngrijită şi prefaţă de Maria Cordoneanu, Bucureşti, 2003.

Ediţii, antologii

  • Duiliu Zamfirescu, Nuvele, prefaţa editorului, Bucureşti, 1957;
  • Alexandru Macedonski, Poezie şi proză, prefaţa editorului, Bucureşti, 1960;
  • Nicolae Iorga, Peisagii, prefaţa editorului, Cluj, 1972; ediţia Cluj Napoca, 1998;
  • Cu bilet circular. O antologie posibilă a schiţei româneşti, prefaţa editorului, Cluj Napoca, 1974; ediţie bilingvă (Cu bilet circular - With Circular Ticket), traducere de Fred Nadaban şi John W. Rathbun, Cluj Napoca, 1983;
  • B.P. Hasdeu, Sarcasm şi ideal, postfaţa editorului, Bucureşti, 1975;
  • Camil Petrescu, Note zilnice (1927-1940), prefaţa editorului, Bucureşti, 1975;
  • Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu, Cluj Napoca, 1982;
  • Liviu Rebreanu după un veac, Cluj Napoca, 1985.

Afiliere la organizaţii profesionale

  • Membru de onoare al Academiei Române;
  • Membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …