Mircea Eliade

Mircea Eliade (9 martie 1907, Bucureşti - 22 aprilie 1986, Chicago, Statele Unite) - prozator, eseist, filozof şi om de cultură. Este al doilea fiu al Ioanei (născută Stoenescu) şi al lui Gheorghe Ieremia (devenit Eliade prin schimbarea numelui), ofiţer. Face şcoala primară (1913-1917) la Cernavodă şi apoi învaţă la Bucureşti, frecventând şcoala de pe strada Mântuleasa şi Liceul „Spiru Haret” (1917-1925). Debutează în clasa a IV-a de liceu cu o proză fantastică (Cum am descoperit piatra filosofală), trimisă la un concurs al „Ziarului ştiinţelor populare” (1921). Tot acolo publică un ciclu intitulat Convorbiri entomologice.

Instalat la mansarda casei părinteşti, ţine un jurnal personal (la 13 ani), înregistrând cu precădere experienţele sale de entomolog. Sunt notaţiile unui adolescent care pune experienţa lui de observator al micilor vieţuitoare într-un scenariu epic: „Mişcai un lemn de stejar şi văzui că între coajă şi lemn e un spaţiu mic, gol. Din el curgea o pulbere fină de lemn. Încercai să cojesc lemnul [...] însă ce văzui? Nişte omizi albe, fără păr, formate din inele...”.

La 15 ani este deja conştient, ca Titu Maiorescu, de personalitatea sa şi a jurnalului pe care îl ţine; scrie pe coperta caietului secret: Mon journal d’ecole şi fixează în opt puncte un program de viaţă: să cunoască concepţiile dialectice pentru a le putea combate, să citească zilnic o carte românească, să traducă tot zilnic dintr-o carte nemţească, să înveţe în fiecare dimineaţă trei cuvinte franţuzeşti, să scrie în fiecare zi cel puţin zece pagini de literatură sau de ştiinţă, să nu neglijeze pianul şi fanfara, seara, înainte de culcare, să citească o pagină de teologie etc. Nu exclude posibilitatea de a-şi redacta memoriile. Are convingerea că este destinat să scrie „cu multă imaginaţie şi libertate”. Nu se bizuie pe Dumnezeu, ci pe voinţa proprie. Lucrează deja la un roman fantastic (Memoriile soldatului de plumb) şi la proza autobiografică Romanul adolescentului miop (1924-1925, neterminat).

În 1925 se înscrie la Facultatea de Filosofie a Universităţii bucureştene (licenţa în 1928). Fondează „Revista universitară” (1926), suprimată după cinci numere, ca urmare a unei recenzii negative la o lucrare a lui Nicolae Iorga. Colaborează la „Cuvântul” (1926), mai târziu la „Universul literar”, „Adevărul literar şi artistic”, „Lumea”, „România literară”, „Vremea”, „Viaţa literară”, „Sinteza”, „Azi”, „Revista Fundaţiilor Regale” etc.

Începe să scrie Gaudeamus, alt roman rămas în manuscris, călătoreşte în Italia, unde îi vizitează pe Giovanni Papini, Alfredo Panzini, Giovanni Gentile etc. La Roma pregăteşte teza de licenţă cu subiectul Filosofia italiană de la Marsiglio Ficino la Giordano Bruno. Citeşte, în timpul şederii la Roma (martie-aprilie 1927, aprilie-iunie 1928), A Hystory of Indian Philosophy, opera profesorului Surendranath Dasgupta, şi se hotărăşte să plece în India. Îi scrie în acest sens lui Dasgupta şi, în acelaşi timp, maharajahului Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar, care sprijinise debutul lui Dasgupta. Acesta din urmă îi acordă o bursă de studii. Eliade pleacă (20 noiembrie 1928) spre India. Vizitează în drum Egiptul şi Ceylonul.

La 21 decembrie ajunge la Madras (aici îl întâlneşte pe Dasgupta), apoi se instalează la Calcutta într-o pensiune anglo-indiană, situată pe Ripon Street la numărul 82 (pensiunea apare în Maitreyi şi în Şantier). Studiază sanscrita şi se iniţiază în practicile hinduse, călătoreşte la Benares, Allahabad, Agra, Jaipur (martie 1929), apoi la Darjeeling şi Sikkim (iulie 1929). Scrie în acest răstimp un roman (Isabel şi apele diavolului, terminat în august acelaşi an), cu intrigă, tipologie şi atmosferă indiană, prima carte dintr-o serie cu această tematică. Cartea apare peste un an la Bucureşti.

În ianuarie 1930 se mută în casa mentorului său, profesorul Dasgupta, şi sub supravegherea acestuia face zilnic analiză de text. Tot acum îşi fixează tema lucrării de doctorat: Istoria comparată a tehnicilor yoga; publică în „Revista de filosofie” (Bucureşti) şi „Ricerche religiose” (Roma) primele studii privitoare la spiritualitatea indiană; în septembrie 1930 intră în conflict cu Dasgupta (conflict reluat sub formă de ficţiune în romanul Maitreyi) şi pleacă spre Hardvar, în Himalaya Occidentală; se instalează într-un „kutiar”, la Rishikesh, şi timp de 6 luni face exerciţii de yoga îndrumat de Swamy Shivananda. Îi vizitează pe yoghinii de la Lakshmanjula.

În aprilie 1931 se întoarce la Calcutta; lucrează o vreme (aprilie-noiembrie) la biblioteca de pe lângă Asiatic Society of Bengal şi se împrieteneşte cu bibliotecarul, tibetanistul Johan van Manen. În decembrie 1931 pleacă în România pentru a-şi satisface serviciul militar; este încorporat într-un regiment de artilerie antiaeriană din Bucureşti (ianuarie-noiembrie 1932); începe să traducă în româneşte teza sa de doctorat, redactată în engleză. Este deja cunoscut în mediul intelectual românesc prin articolele publicate în presa timpului, prin studiile savante privitoare la filosofia şi religia indiană şi prin romanul tipărit în 1930. În acelaşi an apar în câteva reviste literare primele fragmente dintr-un roman joycian (Lumina ce se stinge), publicat 4 ani mai târziu. Experienţele lui epice merg paralel cu studiile indiene (o premieră în cultura românească).

În 1933 i se editează Maitreyi, nutrit ca şi cel precedent din experienţa indiană. Romanul are un mare succes de public şi de critică (comparat cu Le Grand Meaulnes de Alain-Fournier şi fixat într-o serie epică mare: Manon Lescaut, Paul et Virginie). În acelaşi an Eliade obţine doctoratul în filosofie la Universitatea din Bucureşti (cu teza despre yoga; comisia este formată din Dimtrie Gusti - preşedinte, P.P. Negulescu şi Constantin Rădulescu-Motru) şi în noiembrie 1933 este numit asistent la Catedra lui Nae Ionescu, profesor de logică şi metafizică, modelul intelectual al lui Eliade şi, în genere, al generaţiei tinere (numită ulterior de unii publicişti „generaţia criterionistă”, apoi „generaţia în pulbere”). Legăturile spirituale şi afective cu Nae Ionescu sunt puternice şi aşa vor rămâne pentru Eliade până la sfârşit. „Dacă am fost sincronici cu Europa - va spune el mai târziu - am fost prin cursurile lui Nae Ionescu.”

Deschide la Universitatea din Bucureşti cursul său cu o temă inedită pentru învăţământul românesc, Problema răului în filosofia indiană. Colaborează la „Credinţa” sub pseudonimul Ion Plăieşu. În 1934 se căsătoreşte cu Nina Mareş şi publică patru cărţi: un volum de articole (Oceanografie), o carte de amintiri (India) şi două romane: întoarcerea din rai şi Lumina ce se stinge. Deschide în noiembrie 1934 un curs nou, cu tema Salvarea (mântuirea) în religiile orientale, ţine apoi (1935) un seminar despre Docta ignorantia a lui Nicolaus Cusanus, iar în 1935 dă la iveală studiul Alchimia asiatică şi Şantier, un jurnal intim despre experienţa indiană.

Prozatorul nu ezită să vorbească despre lucruri despre care, de regulă, scriitorul român nu vorbeşte niciodată. Are, în continuare, o producţie literară uluitoare: Huliganii (I-II, 1935), Domnişoara Christina (1936), Şarpele (1937), Nuntă în cer (1939), Secretul doctorului Honigberger (1940), paralel cu opera lui de ştiinţă: Yoga. Essai sur Ies origines de la mystique indienne (1936), Cosmologie şi alchimie babiloniană (1937), ediţia critică B.P. Hasdeu (Scrieri literare, morale şi politice, I-II, 1937) şi opera eseistică: Soliloquii (1932), Oceanografie (1934), Fragmentarium (1939) şi Insula lui Euthanasius (1943), unde îşi formulează ideile despre culturile arhaice şi moderne, despre roman şi despre misiunea spirituală a generaţiei tinere.

De aici şi din alte articole, rămase în presa din epocă, pot fi deduse filosofia şi modelele intelectuale ale „trăirismului”, varianta românească a existenţialismului european, precum şi ideile politice ale tânărului Eliade, obiect de controversă şi azi. Citite acum toate, de la articolele din ciclul Itinerar spiritual, când autorul avea 20 de ani, până la eseurile savante din Insula lui Euthanasius, se vede că pe Eliade îl urmăresc câteva fantasme (ale lui şi ale generaţiei pe care o reprezintă). Clară este la el obsesia înnoirii prin experienţa spiritului. Jurnalistul exprimă de o mie de ori această idee, acum şi mai târziu, în articolele din anii ’30, mult mai coerente şi cu o bătaie filosofică mai lungă.

În faza din Itinerar spiritual, întocmeşte un repertoriu de teme (generaţia tânără, experienţa mistică, desmarginalizarea culturii române, valorizarea creştinismului răsăritean, descătuşarea energiilor tinere, despărţirea de stilurile şi ritmurile generaţiilor anterioare, complexate, retardatate, provincializate) şi le dezvoltă în propoziţii nervoase, dezarticulate de multe ori, agresive şi juvenil profetice. Ce uluieşte azi la lectură este credinţa tânărului de 20 de ani că odată cu el se naşte o generaţie care va înnoi totul, o mare generaţie spirituală, o generaţie întemeietoare. Ea va scoate cultura română din inerţiile răsăritene şi-i va aduce filosofia care îi lipseşte.

Articolele scrise după întoarcerea din India au mai multă coerenţă şi se concentrează asupra câtorva teme: contestarea politicianismului românesc, primatul spiritului, cultul tinerilor (vârsta când spiritul obţine contactul cu mitul), dorinţa panică de a trăi, respingerea spiritului de resemnare, elitele creatoare ale naţiei, soterie şi „sympathie” etc. Sunt şi altele (interesul, de pildă, faţă de stilul sau „formularea” românească) în concordanţă cu preocupările metafizice ale generaţiei. Mircea Vulcănescu şi Constantin Noica descoperă fiinţa românească în limbaj.

Eliade o caută în miturile ei şi îi judecă aspru lipsa de stil în politică. Tânărul mistic coboară mai des decât învăţaţii săi colegi din sfera speculaţiei în câmpul istoriei imediate. De aici suspiciunea, care l-a urmărit până la moarte, de a nu fi un veritabil filosof. Filosof sau nu, el vrea să creeze un stat cultural şi este de părere că adevăraţii eroi ai naţiei sunt creatorii ei. Este alergic la ideea despre primatul politicului în societate, şi când este să-şi spună o părere despre politica românească, mânia lui nu mai cunoaşte margini. Ce arătăm noi străinilor? întreabă el şi tot el răspunde: „Inconştienţă politică, ţigănie electorală şi conştiinţe care se cumpără ieftin”. Nici viaţa intelectuală românească nu-i place: parazitism, o gazetărie cu pretenţii intelectuale, „alexandrinism fără erudiţie”, „diletantism fără mobilitate interioară”, „feminism cerebral fără resurse sentimentale”. Sunt şi alte idei. De pildă, el este, în epocă, unul dintre teoreticienii „autenticităţii” şi ai „experienţei”.

Cea mai limpede definiţie se află într-o însemnare din Fragmentarium: „Autenticitatea tinde întotdeauna să exprime «concretul»: este deci o tehnică a realului, o reacţiune împotriva schemelor abstracte (romantice sau pozitiviste), împotriva automatismelor psihologice. «Autenticitatea» este un moment în marea mişcare către «concret», care caracterizează viaţa culturală a ultimului sfert de veac (succesul fenomenologiei, Proust, noul hipocratism în medicină, valoarea acordată «experienţei iraţionale» în cercetarea religiilor, interesul pentru etnografie şi folclor). «Autenticitatea» nu poate fi integrată mentalităţii secolului XIX, căci nu confundă «realul» cu «pipăibilul». Acordă importanţă documentelor, experienţelor, numai pentru că acestea participă la «real»; evită, astfel, automatismele, schemele formale, iluziile. Departe de a trăda o atitudine antimetafizică, autenticitatea exprimă o puternică sete ontologică de cunoaştere a realului.”

Romanul, aşa cum îl gândeşte tânărul Eliade, trebuie să pornească de la această formă de cunoaştere şi de la trăirea actelor fundamentale în sfera existenţialului şi a vieţii spiritului. Ce înseamnă, mai exact, acest lucru poate fi aflat în eseurile din Soliloquii, Oceanografie, Fragmentarium, Insula lui Euthanasius şi în interviurile date la apariţia romanelor sale. Unele idei sunt originale, altele sunt curente într-o epocă în care este descoperit Proust şi începe să fie cunoscut Joyce. Eliade aduce în discuţie şi experienţa romanului italian (Italo Svevo, Giovani Papini).

Sintetizând opiniile sale în această direcţie, se poate alcătui următorul repertoriu de idei:

  • Romanul este o carte cu oameni. Personajul predilect în romanul modern este acela care are „o conştiinţă teoretică a lumii” (Weltanschauung); asta înseamnă că individul trebuie să aibă conştiinţa propriului destin, fapt ce nu se întâmplă în romanul românesc, după opinia lui Eliade: „Nu ştim dacă există în literatura românească un singur personaj care s-a sinucis din disperare sau din simpla dramă metafizică. Sunt multe însă care s-au sinucis din dragoste sau din plictiseală, sau de foame. În romanul românesc nu există nici un mistic, nici un exaltat, nici un cinic. Drama existenţei nu se coboară până la rădăcinile fiinţei”;
  • În relaţia directă cu tema de mai înainte se pune, în chip inevitabil, problema „romanului de idei”: Eliade o discută în două mici eseuri din Fragmentarium şi o reia accidental în altele.

În primul (Teorie şi roman) porneşte de la ideea că „epicul pur este o prostie” şi că marea creaţie (de la Rabelais şi Steme până la Dostoievski) nu ignoră mijloacele de cunoaştere ale epocii. În consecinţă, este absurd să ceri unui romancier să nu facă teorii şi să nu lase personajele să aibă idei în toate chestiunile şi să discute idei. Eliade citează, între alţii, cazul Proust. Îşi ia totuşi o măsură de precauţie: teoria dăunează când e „zvârlită cu lopata” în roman, când rămâne „nemistuită” (parţial, cazul Balzac). Teorie înseamnă înainte de orice cunoaştere, şi cunoaşterea poate spune ceva esenţial despre un om şi o epocă. Din aceste comentarii se înţelege care sunt autorii pe care îi citeşte tânărul Eliade, acela care vrea să înnoiască romanul românesc şi să sincronizeze spiritul românesc cu spiritul universal: Gide, Papini, Ortega y Gasset, Kierkegaard, Heidegger, Italo Svevo, Huxley, Joyce, Dos Passos şi Unamuno.

Discutabilă este în această frenezie creatoare a tânărului şef de generaţie atitudinea lui politică în anii ’30, atunci când în Europa se confruntau două sisteme totalitare: bolşevismul şi fascismul. Acuzaţia ce se aduce azi lui Eliade (între altele, într-un studiu publicat de Alexandra Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco. L’Oubli du fascisme, 2002) este că într-o serie de articole din 1937-1938 el a susţinut Garda de Fier, o mişcare politică de extremă dreaptă. Articolele în discuţie (în număr de şapte) au fost recent strânse de Mircea Handoca într-o broşură, dimpreună cu altele care privesc viaţa politică românească (Textele „legionare” şi despre „românism”, 2001).

Alte informaţii privitoare la această temă se află în Jurnalul lui Mihail Sebastian, prietenul din tinereţe al lui Eliade, el însuşi elev al lui Nae Ionescu şi obiect de controversă în epocă (pentru că a acceptat să publice eseul De două mii de ani însoţit de o prefaţă semnată de Nae Ionescu). Citind în linişte şi cu obiectivitate aceste texte de tinereţe, se poate constata, mai întâi, că Eliade detestă politica şi are despre clasa politică românească o părere catastrofală. Nu este singurul în generaţia lui. „Politicianismul” va fi contestat de toţi aceşti oameni tineri, bine instruiţi, cu bune lecturi filosofice, disperaţi că trăiesc într-o democraţie balcanică falimentară.

Eliade propune, acum şi mai târziu, primatul spiritului în locul primatului politic (Convertire la românism, „Cuvântul”, 22 septembrie 1933). Este, de aceea, „contra dreptei şi contra stângii”, cum precizează într-un articol din „Credinţa” (14 februarie 1934): „Ce căutăm noi la dreapta sau la stânga, n-am înţeles niciodată. Cum putem noi imita hitlerismul care persecută creştinătatea sau comunismul care incendiază catedralele (vezi telegramele de la Paris de acum două zile) - îmi stă mintea în loc, dar nu înţeleg. Huligani şi barbari sunt şi comuniştii incendiatori de biserici - ca şi fasciştii prigonitori ai evreilor. Şi unii, şi alţii calcă în picioare omenia, credinţa intimă pe care e liber s-o aibă fiecare individ. Şi unii, şi alţii se răscoală teluric contra sâmburelui dumnezeiesc din fiecare om, contra credinţei şi omeniei lui. Priviţi dreapta: oameni decapitaţi în Germania, gânditori prigoniţi în Italia, preoţi creştini schingiuiţi în Germania, evrei expulzaţi. Priviţi stânga: preoţi creştini puşi la zid în Rusia, libertatea de gândire pedepsită cu moartea, huliganismul comuniştilor de la Paris, acei bravi comunişti francezi care militează pentru un înalt ideal umanitar şi-şi inaugurează Evul incendiind catedralele. Frumos ideal! Frumoase perspective!”

În „Vremea” (22 iulie 1934), Eliade ia apărarea lui Mihail Sebastian în chestiunea volumului De două mii de ani şi, totodată, apără pe profesorul lor, Nae Ionescu, de suspiciunea de a fi antisemit, aducând argumente, discutabile, de ordin teologic. În articolele din „Buna Vestire”, „Vremea”, „Iconar”, „Cuvântul”, „Sânziana”, din 1937-1938, apără, într-adevăr, legionarismul, văzând în această mişcare politică o revoluţie spirituală şi creştină. Printre argumente: scopul acestei revoluţii este să creeze un om nou şi să mântuiască neamul românesc. Reia, aici, ideea primatului spiritual şi crede că legionarismul, bazându-se pe creştinism, întemeiază libertatea individului. Alte valori legionare în traducerea lui Eliade: eroismul, sfinţenia, pedagogia luptei cinstite, bărbăţia şi sinceritatea, oroarea faţă de politicianism, lichelism, calomnie şi sforărie.

Scopul mişcării religioase ar fi triumful iubirii, iubirea care face pe om liber şi curajos: „Cred în biruinţa Mişcării Legionare pentru că cred în dragoste. Dragostea singură preface bestia în om, înlocuind instinctele în libertate. Dilige et quod vis fac, spunea Fericitul Augustin: «Iubeşte şi fă ce vrei». Cel care iubeşte cu adevărat e liber. Dar dragostea transfigurează pe om şi libertatea pe care şi-o dobândeşte insul iubind nu va stânjeni pe nimeni, nu va face să sufere pe nimeni. Legionarii nu sunt camarazi, sunt fraţi. Şi este atât de puternic valul de dragoste, încât dacă n-ar fi decât el singur, şi tot ar trebui să nădăjduim în învierea neamului românesc, adică în biruinţa Mişcării Legionare. Cred în destinul neamului nostru; cred în revoluţia creştină a omului nou; cred în libertate, în personalitate şi în dragoste. De aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare, într-o Românie mândră şi puternică, într-un stil nou de viaţă, care va transforma în valori spirituale de universală circulaţie bogăţiile sufletului românesc.”

Din nefericire, legionarul n-a mai fost ceea ce credea Eliade în 1937-1938 că este; a devenit o mişcare politică extremistă, a folosit - ca armă politică - asasinatul şi a cultivat, sub ideea primatului spiritual, xenofobia, antisemitismul, intoleranţa faţă de valorile umaniste. Acelea pe care Eliade le-a apărat totdeauna în vasta lui operă.

În Jurnal, a încercat să explice simpatia politică faţă de legionarism în faza 1937-1938 prin admiraţia lui faţă de profesorul Nae Ionescu (devenit la un moment dat conducătorul spiritual al Gărzii de Fier), văzând două faze în cronologia acestei mişcări politice: una religioasă (la care, afectiv, Eliade a aderat) şi alta brutal politică, totalitară, apărută după moartea lui Corneliu Zelea Codreanu, şeful mistic şi mitic al legionarismului. Această disociere n-a convins şi nu convinge nici azi pe adversarii inflexibili ai lui Eliade, care văd în el un exponent al extremismului politic european. Chiar şi în studiile despre alchimia asiatică şi babiloniană sau în cursurile despre Upanişade şi budism s-ar ascunde, după aceşti comentatori, idei legionare. O interpretare, evident, aberantă, programatic ostilă şi, prin toate acestea, neconvingătoare.

Cronica vieţii lui Eliade cunoaşte în această perioadă agitată (1935-1940) câteva momente dificile: în 1937 este eliminat din Universitate pe motiv că este autor de „literatură pornografică”; din 1938 este reintegrat; la 14 iulie în acelaşi an este arestat şi dus în lagărul de la Miercurea Ciuc, unde se afla şi Nae Ionescu, alături de alţi membri ai Gărzii de Fier. Începe să redacteze aici Nuntă în cer, cel mai bun roman al său. Alexandru Rosetti şi alţi intelectuali de marcă intervin pe lângă autorităţi şi reuşesc să-l scoată din lagăr.

Trecând peste acest regretabil derapaj politic, Eliade continuă să-şi facă opera, în dubla ei ipostază: literară şi ştiinţifică. În 1939 scoate la Paris primul număr din revista „Zalmoxis” (revistă de studii religioase), în colaborare cu R. Pettazzoni, J. Przyluski, Ananda Coomaraswamy, Carl Clemen, C. Hentze şi B. Rowland (al doilea număr apare în 1940, al treilea în 1942-1943).

În martie 1940 este numit ataşat cultural la Londra, iar în 1941 este transferat consilier cultural la Lisabona, unde rămâne până în 1945. Ţine aici un jurnal (Jurnalul portughez) care a fost editat, de curând, în limba spaniolă; în româneşte n-au apărut decât câteva fragmente publicate de Mircea Handoca în volumul Eliade şi Noica (2002). Un alt jurnal, început după întoarcerea din India, a fost încredinţat în 1940 unui prieten din ţară şi s-a pierdut. În 1944 moare Nina, prima lui soţie.

În 1945 se stabileşte la Paris. În fapt, Eliade alege exilul, unde rămâne până la sfârşit. Georges Dumezil, marele lui prieten, specialist eminent în culturile vechi, îl invită să ţină un curs liber la Ecole Pratique des Hautes Etudes pe teme de istoria religiilor (1946-1948); colaborează la revistele „Critique”, „Revue de l’histoire des religions”, „Comprendre”, „Paru” etc., în 1947 ţine un curs despre Le Mythe de l’eternel retour, care va lua forma unei cărţi publicate în 1949; în 1948, Editions Gallimard îi publică Techniques du Yoga; în acelaşi an se căsătoreşte cu Cristinel Cotescu, cu care va rămâne până în final. Intrat în cercul orientaliştilor şi al istoricilor religiilor, este invitat la Ascona, unde îi întâlneşte pe C.G. Jung, G. van der Leeuw şi Louis Massignon.

La Paris se împrieteneşte cu Henry Corbin, Jean Danielou, R.P. Jean Bruno etc. Mai înainte (septembrie 1945) îşi regăsise vechii prieteni din ţară (Emil Cioran şi Eugen Ionescu); întâlnirea s-a petrecut în Place Furstenberg; după 22 de ani (1977) se vor reîntâlni în acelaşi loc pentru a face o fotografie care, ulterior, va căpăta un caracter emblematic: cei trei români deveniseră, între timp, celebri în Occident. Eliade nu este întâmpinat, în Franţa, totdeauna cu mare simpatie în mediile intelectuale postbelice, dominate de o stângă dornică de răzbunare; ca şi Cioran, el are de întâmpinat ostilitatea celor care îi reproşau atitudinea lui politică din 1937-1938.

Lucrează enorm în condiţii materiale foarte modeste. Jurnalul intim din acea perioadă dă informaţii elocvente în acest sens. Conferenţiază la Roma, Padova, Strasbourg, Munchen, Freiburg, Uppsala şi reuşeşte să publice câteva studii ce-i aduc celebritatea în lumea specialiştilor: Le Chamanisme et les techniques archaique de l’extase (1951), Images et symboles (1952), Le Yoga (1954), Forgerons et alchimistes (1956) etc. Redactează, în acelaşi timp (1949-1954), un roman care vrea să fie capodopera lui: Noaptea de Sânziene, reluând un roman mai vechi, abandonat (Apocalips), o continuare a Huliganilor. Elaborare grea, cum se deduce din jurnalul intim.

Eliade începuse ceva mai devreme, în 1945, un nou ciclu epic, şi în 1963 reuşeşte să publice într-o editură românească din Madrid (Destin) volumul Nuvele, în care intră câteva povestiri excepţionale, adevărate capodopere ale genului (de pildă, La ţigănci). Împreună cu Noaptea de Sânziene (publicată întâi în 1955, în traducerea franceză a lui Alain Guillermou, sub titlul La Foret interdite) formează ciclul naraţiunii mitice. În septembrie 1956 Eliade pleacă în Statele Unite, dând curs unei invitaţii făcute de Universitatea din Chicago; în 1957 devine visiting professor, apoi titular al Departamentului de istorie a religiilor, funcţie pe care o va îndeplini până la retragerea sa din învăţământ.

În 1959 i se editează tot la Gallimard Naissances mystiques; în 1958, călătoreşte în Japonia; vacanţele şi le petrece în fiecare an la Paris. Scoate împreună cu prozatorul german Ernst Jiinger, pasionat entomolog, revista „Antaios” (Stuttgart, 1960-1972). În anii următori îi apar, în traducere engleză, mai toate studiile publicate în Franţa. Primeşte numeroase titluri ştiinţifice, participă la congrese, marile universităţi îi acordă diploma doctor honoris causa (inclusiv Sorbona, 1976). Continuă să scrie prozele, memoriile şi jurnalele în limba română, cu dorinţa expresă de a rămâne scriitor român.

Publică Amintiri (I, 1966), micul roman Pe strada Mântuleasa (1968), Noaptea de Sânziene (MI, 1971), În curte la Dionis (1977), Tinereţe fără tinereţe (1978-1979), Nouăsprezece trandafiri (1980). Acestea încep să apară, cu intermitenţe, şi în România. Povestirile lui au un mare ecou în cercurile de prozatori tineri şi creează realmente o şcoală a epicii fantastice (Ştefan Bănulescu, D.R. Popescu, mai târziu optzecistul Tudor Dumitru Savu). La o vârstă destul de înaintată, Eliade începe o mare sinteză a studiilor sale despre credinţele religioase şi mituri: Histoire des croyances et des idees religieuses (I-III, 1976-1983). Tot acum coordonează o altă lucrare dificilă: Encyclopedia of Religions (16 volume).

În ultimii ani are mari probleme de sănătate. Cea mai mare nelinişte a sa este că lucrează din ce în ce mai greu. Scrisorile lui arată o grafie chinuită, abia lizibilă. Este un om prietenos, răspunde la toate scrisorile primite, citeşte aproape tot ceea ce se scrie în ţară despre el, când este la Paris primeşte mulţi intelectuali români, în interviurile pe care le dă (unul dintre ele a devenit o carte indispensabilă: L’Epreuve du labyrinthe, 1978) elogiază cultura română şi spune că, dacă a devenit un specialist cunoscut şi în lume, acest fapt se datorează universităţii bucureştene. Acum îşi publică memoriile: Memoires I (1907-1937). Les Promesses de l’equinoxe (1980).

Încă din 1935 (în prefaţa la Roza vânturilor de Nae Ionescu), se înscrie, singur, în linia „organiciştilor” din cultura română: Dimitrie Cantemir, B.P. Hasdeu, Nicolae Iorga şi Nae Ionescu, nu în aceea a „raţionaliştilor” de felul lui Maiorescu. Este mai potrivit poate să se spună că Eliade este un spirit al amplitudinii sau, cum zice prietenul său Cioran, „un om al procesului, nu al fragmentului”. Catedra de istoria religiilor de la Universitatea din Chicago, pe care Eliade o slujise, capătă numele lui.

Citind jurnalele lui Eliade, vechi (India, Şantier) şi noi (Fragments d’un journal, I-III, 1973-1986), sau scrierile memorialistice, interviurile, se observă că în formaţia lui intelectuală şi artistică există două surse. Prin Gide, Joyce, el este sincronic cu spiritul literar european; prin interesul pentru mituri şi, în genere, pentru comportamentul omului arhaic, el se separă de generaţia lui şi de ceea ce altă dată va numi „egocentrismul culturii europene”. Un fenomen de coincidentia oppositorum, despre care va vorbi în mai multe rânduri. Simplificând, s-ar putea spune că există mai multe niveluri, mai multe axe stilistice în proza lui.

Critica din deceniul al patrulea a recunoscut două: una realistă (Isabel şi apele diavolului, Maitreyi, Întoarcerea din rai, Huliganii etc.), alta iniţiatică, fantastică, mitică (Domnişoara Christina, Secretul doctorului Honigberger etc.). Pe cea dintâi, George Călinescu o consideră întruparea fidelă a gidismului în literatura noastră, pe cea de-a doua o suspectează de lipsă de profunzime. Adevărul este că ambele direcţii se revendică din estetica autenticităţii, îmbrăţişată în epocă de mulţi prozatori tineri. Ei vor să substituie conceptului de originalitate (de sursă romantică) ideea de autenticitate, care, la rândul ei, se bizuie pe ideea de experienţă. Camil Petrescu, teoreticianul noului stil epic, împinge experienţa până în zona retoricii. El iniţiază un mic terorism anticalofil, luând ca model nu pe Gide, ci pe Proust.

Eliade vrea înnoirea romanului pe alt plan, dezinteresându-se propriu-zis de retorică. Prin trăirea autentică şi spiritualizarea conflictelor, el vrea să schimbe tipologia şi problematica epicii. Prozele „indice” se deschid spre o lume de mituri şi practici magice îndepărtate de spiritualitatea noastră. Naraţiunile mai direct realiste (Întoarcerea din rai, Huliganii etc.) analizează criza de valori prin care trece tânăra generaţie şi propun soluţii neobişnuite pentru cititorul român: revoltă şi erotism, experienţa tragicului, filosofia disperării etc.

Eliade este cel dintâi care introduce în literatura română o problematică de tip existenţialist. Straturile prozei sale trebuie, atunci, citite altfel. După o primă fază „indică” (Isabel şi apele diavolului, Maitreyi), în care modelul epic este mai degrabă anglo-saxon (o fază în care spiritualismul caută alianţa unui erotism fervent, luxuriant), urmează o fază existenţialistă - un existenţialism incipient, tradus printr-un sentiment de criză totală a valorilor morale şi intelectuale (Întoarcerea din rai, Huliganii etc.).

Între aceste două experienţe se situează Lumina ce se stinge, un roman „aproape joycian”, scris pentru a se elibera de obsesia Indiei şi pentru a-şi regăsi propria identitate spirituală. Învinse, alungate, obsesiile din primele cărţi revin în proza fantastică de mai târziu (un fantastic de tip erudit), care oscilează între două tipuri de simboluri: unul folcloric (Domnişoara Christina, Şarpele), altul indic (Secretul doctorului Honigberger, Nopţi la Serampore). „Indic” este un fel de a spune, pentru că Eliade nu-şi părăseşte nici aici temele. Numai decorul este mai exotic, problematica este peste tot aceeaşi. Experienţa doctorului Zerlendi (dispariţia în Shambala pe baza tehnicii yoghine) din Secretul doctorului Honigberger are loc la Bucureşti, devenit mai târziu un adevărat centru iniţiatic în literatura lui.

Volumul Nuvele, urmat de Pe strada Mântuleasa, În curte la Dionis, Tinereţe fără tinereţe şi Nouăsprezece trandafiri, marchează, indiscutabil, o nouă vârstă a fantasticului lui Eliade. Toate aceste nuvele se grupează în jurul unei teme fundamentale (relaţia dintre sacru şi profan) şi recomandă, ca soluţie pentru spirit, ceea ce prozatorul numeşte „lecţia spectacolului”. Locul magicului este luat de o forţă spirituală mai complexă (miticul), care continuă să se manifeste în existenţa omului modern. Dezvoltând un număr de teme care trec de la o naraţiune la alta, scriitorul creează o tipologie memorabilă şi un spaţiu imaginar care este numai al Iui. Este spaţiul bucureştean: un oraş plin de semne, epifanii, un oraş iniţiatic, cu străzi care ascund mistere vechi şi indivizi care poartă cu ei, fără să ştie, mituri. E o altă faţă a spaţiului din proza lui I.L. Caragiale.

Eliade sacralizează lumea lui Mitică, oraşul toropit de căldură e un vast labirint de semne, Mitică însuşi, omul care se grăbeşte mereu, dar părăseşte rareori cafeneaua, devine un erou mitic. Fărâmă (Pe strada Mântuleasa), Iancu Gore (Douăsprezece mii de capete de vite) şi Gavrilescu (La ţigănci) trec prin întâmplări ciudate, lumea bucureşteană este plină de secrete, pivniţele caselor ascund comori, cârciuma este un loc unde se revelează mari simboluri (În curte la Dionis). Un oraş, aşadar, sacru, ca o veche aşezare elenică, o sursă inepuizabilă de mituri - acesta este Bucureştiul lui Eliade. O geografie sacră şi în interiorul ei nişte indivizi care n-au deloc sentimentul sacrului. Ei trăiesc într-un continuu paradox temporal fără să-şi dea seama, trec peste linia subţire ce desparte viaţa de moarte, iarăşi fără să ştie. Participă, în fine, la un mare spectacol şi întruchipează, ei înşişi, mituri celebre, având o credinţă aproape mitică în normalitatea existenţei.

O primă caracteristică a personajelor este următoarea: indivizi comuni intră fără voia lor în situaţii anormale şi, în faţa tuturor evidenţelor, continuă să creadă în normalitatea, în coerenţa existenţei. Gavrilescu n-are deloc sentimentul că şi-a părăsit de mulţi ani casa, Iancu Gore nu observă discontinuităţile existenţei, credinţa lui este că totul are o logică şi o determinare. Ei suferă de o misterioasă amnezie.

Se va vedea (în naraţiunile din volumul În curte la Dionis, 1981) ce semnificaţie are această dublă amnezie pentru existenţa individului profan. Modul personajelor de a se apăra în faţa invaziei de semne (semne ale unei existenţe paradoxale, anormale) este fabulaţia. „A povesti” (a imagina) este un verb esenţial în opera lui Eliade. El înseamnă cel puţin două lucruri: a prelungi într-o existenţă profană întâmplările mari narate de mituri şi a apăra individul de ceea ce Eliade numeşte „teroarea istoriei”.

Despre primul aspect vorbeşte prozatorul însuşi în L’Epreuve du labyrinthe, acolo unde defineşte literatura, în totalitate, ca „fiică [a] mitologiei”, iar interesul pentru naraţiune ca făcând parte din modul de a fi al omului în lume. Aşadar, viaţa omului, chiar şi cea mai banală, este o suită de probe iniţiatice. Mai mult, omul se face, se construieşte printr-o serie de iniţieri conştiente sau inconştiente, el trăieşte într-un labirint, condiţia lui este definită de această succesiune de morţi şi reînvieri.

Mai complex este romanul iniţiatic Noaptea de Sânziene, care voia să fie, în intenţia autorului, corespondentul românesc al romanului tolstoian Război şi pace. Personajul său, Ştefan Viziru, doreşte să lasă din Timp şi să devină sfânt pentru a-i iubi pe toţi oamenii. Rostul lui pe lume este să caute. „Ce trebuie să caut?” - îl întreabă Ileana, femeia de care se îndrăgosteşte în noaptea de Sânziene. „Să scapi de Timp. Să ieşi din Timp. Priveşte bine în jurul tău: ţi se fac din toate părţile semne. Încrede-te în semne. Urmează-le” - îi răspunde bărbatul iniţiat.

Există în Noaptea de Sânziene două fire epice centrale: unul care urmăreşte destinul unui tânăr curios, Ştefan Viziru, căutător de înţelesuri ascunse, purtător de mituri şi erou tragic într-un roman erotic în care se amestecă socialul (istoricul) şi metafizicul; celălalt, mai redus, pierdut în naraţiunea mitică dinainte, înfăţişează un aventurier continental, fiul unui onest învăţător de ţară, tipul clasic al mitomanului dâmboviţean, impostor şi vorbăreţ (Vădastra).

Între ele există un spaţiu epic vast, în care se mişcă un număr enorm de destine, mari şi mici, într-o istorie însângerată de evenimente capitale pentru societatea românească: mişcarea legionară, războiul, intrarea ruşilor în Bucureşti, apariţia primelor semne ale totalitarismului. Pe acest imens fundal istoric se fixează destinele personajelor. Biriş, prietenul lui Ştefan, este profesor de filosofie, citeşte pe Heidegger şi face remarci inteligente despre existenţialism. Ideea lui este că scrisul te confiscă pe dinăuntru şi te împiedică să trăieşti.

Este ftizie şi se îndrăgosteşte fără speranţă de Cătălina, o actriţă care anunţă în fiecare an că se va sinucide la o dată fixă. Actriţa, exaltată şi mitomană, îl iubeşte mai întâi pe Dan Bibicescu, actor cabotin şi autor dramatic plagiator, apoi pe un colonel care-şi pierde vederea, Băleanu. E violată de ruşi şi moare în apropierea zilei fatale. La îndemnul lui Ştefan, Biriş vrea să fugă în Franţa, este prins la graniţă, arestat, torturat şi moare fără să deconspire mesajul din labirint.

Personalitatea lui este complexă şi, ca personaj de roman, Biriş este unul dintre cele mai reuşite din Noaptea de Sânziene. E un Mercutio care se sacrifică pentru o cauză străină. Poartă un mesaj al cărui sens nu-l cunoaşte şi, ca individ, este un om fragil (există o veritabilă obsesie a omului vulnerabil purtător de mesaje în proza lui Eliade). Întrebat de torţionar de ce vrea să ajungă la Paris, el îl citează pe Sartre şi, în genere, face trimiteri inoportune la filosofii existenţialişti.

Argument jumătate ironic, jumătate tragic: „Voiam să-i întâlnesc, să stau de vorbă cu ei, să le explic cam ce înseamnă în partea asta a Europei să fii «en situation» şi să ţi se pună «le probleme du choix»... Pe mine mă pasionează filosof ia, adaugă el încercând să râdă. Până mai acum un an am fost profesor de filosofie. Dar acum sunt un filosof privat, cum spunea Kierkegaard. De aceea mă atrage atât de mult existenţialismul.” Frica este viciul lui cel mai puternic şi filosoful privat încearcă să se salveze prin umilinţă. Biriş moare recitând versuri din Mioriţa.

Al doilea scenariu în roman este mitic şi erotic. El urmăreşte, în stilul lui Eliade (o cronologie a simbolurilor cu numeroase semne şi întâmplări nedesluşite), iubirea dintre Ştefan Viziru, bărbatul iniţiat, omul confundat mereu cu altcineva, şi Ileana, femeia întâlnită în noaptea de Sânziene (timp cu valoare magică) în pădurea Băneasa. Ştefan s-a căsătorit cu Ioana, logodnica scriitorului Ciru Partenie, şi iubeşte în taină pe Ileana, femeia stranie care apare şi dispare din calea lui.

Drama eroului este că iubeşte în acelaşi timp două femei şi nu poate să renunţe la nici una. Este dilema mai veche a lui Pavel Anicet, văzută acum metafizic. Preocuparea omului căruia i se fac semne de peste tot este eliberarea din pântecul materiei, salvarea în spirit. Sentimentul lui este că trăieşte, condamnat de istorie, în burta unui chit, ca biblicul Iona. El vrea să fie însă un sfânt, în afara timpului. În viaţa de toate zilele este un Tristan care, în aşteptarea mitului, trece prin numeroase aventuri profane.

Întors la Bucureşti caută semne de la Ileana şi, neaflându-le, are impresia că a trăit o viaţă falsă, viaţa celuilalt (Ciru Partenie, scriitorul care vrea să salveze proza modernă prin infuzia de naraţiuni mitice), că ursita i-a fost potrivnică. Când, în fine, o reîntâlneşte pe Ileana în pădurea de lângă Royaumont, eliberarea din cercul materiei se produce, dar prin moarte. Tristan nu se însoţeşte cu Isolda decât în beatitudinea sfârşitului.

Noaptea de Sânziene nu e o capodoperă, dar e un roman substanţial, cu mai multe straturi epice şi mai multe rânduri de simboluri şi are ceea ce, de regulă, romanul românesc nu are: un romanesc al ideilor, un substrat metafizic, o deschidere spre marile teme ale existenţei individului.

Opera lui Eliade cuprinde şi un bogat compartiment confesiv: Şantier, Amintiri, Memorii, Fragmente de jurnal şi Proba labirintului. Nu el a inventat jurnalul intim, dar este scriitorul care a dat acestui gen, socotit neesenţial pentru literatură, o anumită legitimitate. Mai mult: a avut chiar curajul să-şi publice jurnalul intim în timpul vieţii. L-a definit ca „un roman indirect” (Şantier), ceea ce este corect. Totdeauna într-un jurnal sunt ascunse un roman de epocă, un roman de familie, în fine, un roman de moravuri. În cazul lui Eliade este vorba de un roman erotic şi de unul exotic (Şantier). Celălalt jurnal (început în 1940) nu este cunoscut decât parţial.

Există un jurnal portughez încă nepublicat în româneşte. Există apoi un jurnal de 5.000 de pagini (1940-1986), din care Eliade a selectat circa 1.500 de pagini în Fragmente de jurnal. O idee clară despre valoarea acestor pagini confesive se va putea constitui atunci când vor fi publicate integral scrierile sale intime.

Într-un eseu cuprins în volumul Briser le toit de la maison (1986), Eliade distinge două modele în literatura diaristică: modelul Leautaud (spontaneitate, istoria faptelor mărunte, dezinteres pentru stil, indiscreţie) şi modelul Junger (jurnalul redactat cu grijă, pregătit pentru întâlnirea cu un cititor exigent, eludarea micului infern interior etc.).

În Şantier nu-şi cenzurează prea sever intimităţile, aşa că modelul spre care tinde este Leautaud. În jurnal schimbă stilul, temperează ardoarea confesiunii, elimină faptele prea intime, lasă loc teoriilor şi preocupărilor sale intelectuale. Optează, aşadar, pentru modelul Junger. Jurnalul lui Eliade este, tot indirect, şi istoria unui mare destin intelectual într-un secol în care violenţele istoriei se ţin lanţ.

Opera literară

  • Isabel şi apele diavolului, Bucureşti, 1930; ediţie îngrijită de Tudor Nedelcea, Craiova, 1990;
  • Soliloquii, Bucureşti, 1932;
  • Maitreyi, Bucureşti, 1933; ediţie îngrijită de Mircea Handoca, prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1997;
  • Întoarcerea din rai, Bucureşti, 1934; ediţie îngrijită de Mircea Handoca, Bucureşti, 1992;
  • Lumina ce se stinge, Bucureşti, 1934; ediţia Bucureşti, 1991;
  • Oceanografie, Bucureşti, 1934; ediţia Bucureşti, 1991;
  • India, Bucureşti, 1934; ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Handoca, Bucureşti, 1991;
  • Alchimia asiatică, Bucureşti, 1935; ediţia Bucureşti, 1991;
  • Şantier, Bucureşti, 1935; ediţie îngrijită de Mircea Handoca, Bucureşti, 1991;
  • Huliganii, I-II, Bucureşti, 1935; ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Handoca, Bucureşti, 1991;
  • Domnişoara Christina, Bucureşti, 1936; ediţie îngrijită de Mihai Dascăl şi Mircea Handoca, prefaţă de Sorin Alexandrescu, Bucureşti, 1996;
  • Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne, Paris, 1936; ediţia (Yoga. Eseu asupra originilor misticii indiene), ediţie îngrijită de Constantin Barbu şi Mircea Handoca, prefaţă de Constantin Noica, Bucureşti, 1991;
  • Şarpele, Bucureşti, 1937;
  • Cosmologie şi alchimie babiloniană, Bucureşti, 1937; ediţia Iaşi, 1991;
  • Nuntă în cer, Bucureşti, 1939;
  • Fragmentarium, Bucureşti, 1939;
  • Secretul doctorului Honigberger, Bucureşti, 1940;
  • Mitul reintegrării, Bucureşti, 1942;
  • Salazar şi revoluţia din Portugalia, Bucureşti, 1942; ediţia Bucureşti, 2002;
  • Comentarii la legenda Meşterului Manole, Bucureşti, 1943;
  • Insula lui Euthanasius, Bucureşti, 1943;
  • Techniques du Yoga, Paris, 1948;
  • Le Mythe de l’eternel retour. Archetypes et repetition, Paris, 1949;
  • Traite d’histoire des religions, Paris, 1949; ediţia (Tratat de istorie a religiilor), traducere de Mariana Noica, Bucureşti, 1992;
  • Le Chamanisme et les techniques archaiques de l’extase, Paris, 1951; ediţia (Şamanismul şi tehnicile arhaice ale extazului), traducere de Brânduşa Prelipceanu şi Cezar Baltag, Bucureşti, 1997;
  • Images et symboles. Essais sur le symbolisme magico-religieux, Paris, 1952; ediţia (Imagini şi simboluri), traducere de Alexandra Beldescu, prefaţă de Georges Dumezil, Bucureşti, 1994;
  • Le Yoga. Immortalite et liberte, Paris, 1954; ediţia (Yoga. Nemurire şi libertate), traducere de Walter Fotescu, Bucureşti, 1993;
  • La Foret interdite, traducere de Alain Guillermou, Paris, 1955; ediţia (Noaptea de Sânziene), I-II, Paris, 1971; ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Handoca, I-II, Bucureşti, 1991;
  • Forgerons et alchimistes, Paris, 1956; ediţia (Făurari şi alchimişti), traducere de Maria şi Cezar Ivănescu, Bucureşti, 1996;
  • Das Heilige und das Profane, Munchen, 1957; ediţia (Le Sacre et le profane), Paris, 1965; ediţia (Sacrul şi profanul), traducere de Rodica Chira, Bucureşti, 1992; ediţie tradusă de Brânduşa Prelipceanu, Bucureşti, 1995;
  • Mythes, reves et mysteres, Paris, 1957; ediţia (Mituri, vise şi mistere), traducere de Maria şi Cezar Ivănescu, Bucureşti, 1998;
  • Naissances mystiques, Paris, 1959; ediţia (Naşteri mistice), traducere de Mihaela Grigore Paraschivescu, Bucureşti, 1995;
  • Mephistopheles et l’Androgine, Paris, 1962; ediţia (Mefistofel şi Androginul), traducere de Alexandra Cuniţă, Bucureşti, 1995;
  • Patanjali et le Yoga, Paris, 1962; ediţia (Patanjali şi Yoga), traducere de Walter Fotescu, Bucureşti, 1992;
  • Aspects du mythe, Paris, 1963; ediţia (Aspecte ale mitului), traducere de Paul G. Dinopol, Bucureşti, 1978;
  • Nuvele, Madrid, 1963;
  • Temoignages sur Brancusi (în colaborare cu Petru Comarnescu şi Ionel Jianu), Paris, 1967;
  • Amintiri, volumul I: Mansarda, Madrid, 1966;
  • Pe strada Mântuleasa, Paris, 1968;
  • Maitreyi. Nuntă în cer, introducere de Dumitru Micu, Bucureşti, 1969;
  • La ţigănci şi alte povestiri, prefaţă de Sorin Alexandrescu, Bucureşti, 1969;
  • De Zalmoxis a Gengis-Khan, Paris, 1970; ediţia (De la Zalmoxis la Genghis-Han), traducere de Maria şi Cezar Ivănescu, prefaţă de Em. Condurachi, Bucureşti, 1980;
  • La Nostalgie des origines, Paris, 1970; ediţia (Nostalgia originilor), traducere de Cezar Baltag, Bucureşti, 1994;
  • Coloana nesfârşită, Paris, 1970; ediţia (A vedea lumea ca în ziua dintâi a creaţiei), ediţie îngrijită de Mircea Handoca, Bucureşti, 2001;
  • Fragmenis d’un journal, I-III, traducere de Luc Badesco, Constantin Grigoresco şi Alain Paruit, Paris, 1973-1986; ediţia (Jurnal), I-II, ediţie îngrijită de Mircea Handoca, Bucureşti, 1993;
  • Histoire des croyances et des idees religieuses, I-III, Paris, 1976-1983; ediţia (Istoria credinţelor şi ideilor religioase), I-III, traducere de Cezar Baltag, Bucureşti, 1981-1988;
  • Occultism, Witchraft and Cultural Fashions, New York, 1976; ediţia (Ocultism, vrăjitorie şi mode culturale), traducere de Elena Bortă, Bucureşti, 1997;
  • În curte la Dionis, Paris, 1977;
  • L’Epreuve du labyrinthe. Entretienes avec Claude-Henri Rocquet, Paris, 1978; ediţia (Încercarea labirintului), traducere de Doina Cornea, Cluj Napoca, 1990;
  • Tinereţe fără tinereţe, Munchen, 1978-1979; ediţia Paris, 1980;
  • Nouăsprezece trandafiri, Paris, 1980; ediţie îngrijită de Mircea Handoca, Bucureşti, 1991;
  • Memoires I (1907-1937). Les Promesses de l’equinoxe, traducere de Constantin N. Grigoresco, Paris, 1980, Memoires II (1937-1960). Les Moissons du solstice, traducere de Alain Păruit, Paris, 1988; ediţia (Memorii), I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Handoca, Bucureşti, 1991;
  • În curte la Dionis (În curte la Dionis. Nuvele. Pe strada Mântuleasa. Tinereţe fără tinereţe), prefaţă de autorului, ediţie îngrijită şi postfaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1981;
  • Le Temps d’un centenaire, suivi de Dayan, Paris, 1981;
  • Contribuţii la filosofa Renaşterii, ediţie îngrijită de Constantin Popescu-Cadem, prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1984;
  • Briser le toit de la maison. La creativite et les symboles, ediţie îngrijită de Alain Paruit, Paris, 1986;
  • Maitreyi. Nuntă în cer, ediţie îngrijită şi postfaţă de Gabriel Dimisianu, Bucureşti, 1986;
  • Despre Eminescu şi Hasdeu, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Handoca, Iaşi, 1987;
  • Romanul adolescentului miop, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Handoca, Bucureşti, 1988; ediţie îngrijită şi prefaţă de Dan C. Mihăilescu, Bucureşti, 2003;
  • Fragmentarium, traducere de Alain Păruit, Paris, 1989;
  • Dictionnaire des religions (în colaborare cu Ioan Petru Culianu şi Hilary S. Wiesner), Paris, 1990; ediţia (Dicţionar al religiilor), traducere de Cezar Baltag, Bucureşti, 1993;
  • Profetism românesc, I-II, ediţie îngrijită de Alexandru V. Diţă şi Nicolae Georgescu, prefaţă de Dan Zamfirescu şi Nicolae Georgescu, Bucureşti, 1990;
  • Nuvele inedite, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Handoca, Bucureşti, 1991;
  • Biblioteca maharajahului, prefaţă de Victor Crăciun, Bucureşti, 1991;
  • Drumul spre centru, ediţie îngrijită de Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, Bucureşti, 1991;
  • Proză fantastică, I-V, ediţie îngrijită şi postfaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1991-1992;
  • Eseuri. Mitul eternei reîntoarceri. Mituri, vise şi mistere, traducere de Maria şi Cezar Ivănescu, Bucureşti, 1991;
  • Taina Indiei, ediţie îngrijită de Mircea Handoca, postfaţă de Horia Nicolescu, Bucureşti, 1991;
  • Împotriva deznădejdii. Publicistica exilului, ediţie îngrijită de Mircea Handoca, prefaţă de Monica Spiridon, Bucureşti, 1992;
  • Meşterul Manole, ediţie îngrijită de Magda Ursache şi Petru Ursache, introducere de Petru Ursache, Iaşi, 1992;
  • Psihologia meditaţiei indiene, ediţie îngrijită de Constantin Popescu-Cadem, introducere de Charles Long; Epilog de Ioan Petru Culianu, Bucureşti, 1992;
  • Arta de a muri, ediţie îngrijită de Magda Ursache şi Petru Ursache, prefaţă de Petru Ursache, Iaşi, 1993;
  • Morfologia religiilor. Prolegomene, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Handoca, Bucureşti, 1993;
  • Mircea Eliade şi corespondenţii săi, I-III, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Handoca, Bucureşti, 1993-2003;
  • Integrala prozei fantastice, I-III, ediţie îngrijită şi postfaţă de Eugen Simion, Iaşi, 1994;
  • Erotica mistică în Bengal, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Handoca, cuvânt înainte Mircea Vulcănescu, Bucureşti, 1994;
  • Ideea care ucide, ediţie îngrijită de Constantin Petculescu şi Alexandru Florian, Bucureşti, 1994;
  • Opere, I-II, ediţie îngrijită de Mihai Dascăl şi Mircea Handoca, prefaţă de Ion Bălu, Bucureşti, 1994-1997;
  • Jurnal de vacanţă, ediţie îngrijită de Mircea Handoca, 1995;
  • Maddalena, ediţie îngrijită de Mircea Handoca şi Nicolae Florescu, postfaţă de Nicolae Florescu, Bucureşti, 1996;
  • Coloana nesfârşită. Teatru, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Handoca, Bucureşti, 1996;
  • Cum am găsit piatra filosofola. Scrieri de tinereţe. 1921-1925, prefaţă de Constantin Noica, ediţie îngrijită de Mircea Handoca, Bucureşti, 1996;
  • Lucrurile de taină, ediţie îngrijită şi prefaţă de Emil Mânu, Bucureşti, 1996;
  • India. Biblioteca maharajahului, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Handoca, Bucureşti, 1998;
  • Gaudeamus, Bucureşti, 1998;
  • Misterele şi iniţierea orientală. Scrieri de tinereţe, ediţie îngrijită de Mircea Handoca, Bucureşti, 1998;
  • Europa, Asia, America... Corespondenţă, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Handoca, Bucureşti, 1999;
  • Viaţa nouă, ediţie îngrijită de Mircea Handoca, 1999;
  • Aristocraţia solilocvială a dialogului, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Handoca, 2000;
  • Camoes şi Eminescu - Camoes e Eminescu, ediţie bilingvă, prefaţă de Jose Augusto Seabra, Bucureşti, 2000;
  • Dubla existenţă a lui Spiridon V. Vădastra, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Handoca, postfaţă de Nicolae Florescu, Bucureşti, 2000;
  • Textele „legionare” şi despre „românism”, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Handoca, Cluj Napoca, 2001;
  • 50 de conferinţe radiofonice, ediţie îngrijită de Andrei Dimitriu, Bucureşti, 2001;
  • Diario portugues, traducere de Joaquin Garrigos, Barcelona, 2001;
  • Note asupra simbolismului acvatic, ediţie îngrijită de Georg Lecca, traducere de Lucia Zaharescu, prefaţă de Marcel Tolcea, Cluj Napoca, 2002.

Ediţii

  • B.P. Hasdeu, Scrieri literare, morale şi politice, I-II, introducerea editorului, Bucureşti, 1937.

Traduceri

  • T.E. Lawrence, Revoltă în deşert, I-II, Bucureşti, 1934;
  • Pearl Buck, Înger luptător, Bucureşti, 1939.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …