Mircea Constantinescu

Mircea Constantinescu (18 iulie 1945, Bucureşti) - eseist şi romancier. Este fiul Elenei (născută Dobrescu) şi al lui Gheorghe Constantinescu. Termină Liceul „Nicolae Bălcescu” la Târgovişte (1963), absolvind apoi secţia de filologie a Institutului Pedagogic din Bucureşti (1966), iar în 1972, Facultatea de Filosofie, secţia sociologie, a Universităţii din Bucureşti. Lucrează ca sociolog şi bibliolog. Debutează cu versuri în „Amfiteatru” (1966), revistă ce îi acordă, în 1968, un premiu pentru debut.

Debutul editorial al lui Constantinescu, cu prozele scurte din volumul Ciudăţenii de familie (1968), este marcat de încercări şi exerciţii narative şi stilistice pe tema vârstei adolescenţei. Modalităţile scriiturii alternează metaforizări lirice cu îngroşări caricaturale, în funcţie de trăirile extreme ale personajelor - idealism sau iluzie spulberată.

Ca un fel de urmare a acestor preparative, romanul Cancerul blond (1970) narează etapele evoluţiei unui adolescent, Val Steriadi, de o sensibilitate aparte, trecând prin întâlniri intelectuale formative şi tribulaţii sentimentale care pot fi alăturate probabilului model joyceian, Portret al artistului în tinereţe, mai ales în paginile digresive.

Cele 20 de proze scurte care alcătuiesc volumul Smog (1971) au ca temă comună erosul banalizat, grotesc adeseori, degradat de „smog” (existenţa obscură a personajelor): gustul autorului pentru artificiul stilistic (ca o trăsătură dominantă a scriiturii lui - aglomerarea de determinanţi, antinomici adesea, în jurul unui nume), pentru bizarerii şi grotesc-trivial devine evident, încercare de cronică de moravuri, romanul Cum îndemult Bucureştii petreceau (1977) imită stilul epocii pe care, ca să o redea în amănunt, autorul o descrie prin apel la ziare, reviste, scrisori, memorii ale vremii.

Cărţi de gastronomie, ghiduri turistice, programe de teatru, afişe, stampe sunt transpuse aidoma în paginile care evocă Bucureştii de la cumpăna secolelor XIX-XX, cu efluvii liricizante într-un compozit lingvistic turco-grecesc turnat într-o topică siluită. Anticipat astfel, romanul Amurgul levantinilor (I-II, 1978-1980) este o construcţie pe sute de pagini care ascultă de canoanele cronicii de familie şi ale frescei istorice, răstimpul evocat fiind 1877-1917.

Personajele, multe dintre ele înrudite, migrând din Cum îndemult... şi formând un încărcat arbore genealogic „bizantin” (familiile Steriadi şi Mincu, ai căror membri sunt urmăriţi cu mai mare insistenţă, ar putea fi socotite personaje centrale), se mişcă nestingherite, urmărite secvenţial, după cum apar şi dispar fără relaţie şi consecinţă, astfel încât legăturile lor de rudenie se legitimează doar prin simpla purtare a aceluiaşi nume. Rezultă o tipologie a mahalalei îmburghezite, agrementată cu elemente ale legendarului, aşadar o mitologie socială.

Uzând de tehnicile epice tradiţionale, Constantinescu introduce în roman personaje şi locuri istorice la care adaugă, pentru sporirea verosimilităţii, documente de epocă, citate din presa vremii, glose folcloristice din Bărăgan. Constantinescu asociază „amurgul levantinilor” (al unei mentalităţi fanariote, mai degrabă) cu organizarea statului român după modele europene, relatarea autorului, ironică şi îngroşată cu picanterii, evocări bufe şi parodice, amintind de Mateiu I. Caragiale (Mircea Scarlat), pentru a sugera ciclicitatea istoriei într-o viziune influenţată de realismul magic şi mitic sud-american.

Virtuţile fanteziei epice (ca în scena dialogului Leontinei Vaideeni cu soţul îngropat sub camera unei locuinţe administrate de Epitropie, la care locatarul Mincu asistă cu stupoare mucalită) sunt alterate uneori de excese ale procedeului coloristic, care la Constantinescu devine aproape manieră: gustul pentru minuţia detaliului invadează ceea ce s-ar dori obiectivitate în urmărirea unor destine paralele, devenind privire caleidoscopică asupra unui conglomerat de ornamente.

Romanul Îşi amintea de Casablanca (1984) apare ca o consecvenţă formală şi de substanţă faţă de Amurgul levantinilor. Într-o „lectură comparată” a basmului Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, volumul Triumful lui Făt-Frumos (1979; Premiul Comitetului Central al UTC) vine cu un eseu-anchetă asupra „nucleului iniţiatic al basmului” (Dan C. Mihăilescu), o căutare în genul lui Ion Gheorghe, sub „impuls eminescian”, a timpului fabulos al Daciei. Metoda lui Constantinescu este dezvelirea treptată a unei învăţături mitice de sub fiecare strat al basmului destructurat în nuclee epice.

Conform obişnuinţei sale de a grupa pe o temă câte două-trei cărţi, romanul Au fost ca niciodată (1987), cu sugestie de basm, dar cu ambiţia de a-şi proiecta personajele în mit, narează vieţile pitoreşti ale unor oameni bine portretizaţi, atunci când schiţa nu e inundată de culoare suprasaturată. Sunt urmărite familiile preotului Ion Predoiu (un episod reuşit este cel al operaţiilor magice făcute de vrăcioaice ca s-o dezlege pe nevasta stearpă, la fel e transformarea povestitorului scenei în om-copac) şi a lui Szasz Gyula, a cărui nevastă adulteră dă naştere unui băiat care va urma în viaţă un traiect de picaro catolico-ortodox. Pitorescul abundent, ornamentaţia în cascadă, planurile hiperminuţioase obnubilează funcţia mitică, lăsând impresia de inconsecvenţă, în ciuda virtuţilor de stilist pe care Constantinescu le vădeşte.

Romanul documentar Când toca la Radu-Vodă (1992) se doreşte o evocare a bucureştenilor dintotdeauna, în efortul lor de a-şi emancipa oraşul. Apelul copios la documente istorice urmăreşte edificarea oraşului de la presupusa Cetate a Dâmboviţei până la 1878. Protagoniştii sunt descrişi cu binecunoscuta emfază mucalită şi vag ironică, sentimentală cel mai adesea, într-un stil în bună măsură la fel de flamboaiant: este într-un fel o închidere a ciclului „levantin” prin descrierea originii oraşului de popas.

Opera literară

  • Ciudăţenii de familie, Bucureşti, 1968;
  • Cancerul blond, Bucureşti, 1970;
  • Smog, Bucureşti, 1971;
  • Cum îndemult Bucureştii petreceau, Bucureşti, 1977;
  • Amurgul levantinilor, I-II, Bucureşti, 1978-1980;
  • Triumful lui Făt-Frumos, Bucureşti, 1979;
  • Îşi amintea de Casablanca, Bucureşti, 1984;
  • Aleargă pentru viaţa ta, Bucureşti, 1985;
  • Au fost ca niciodată, Bucureşti, 1987;
  • Când toca la Radu-Vodă, Bucureşti, 1992;
  • Români, vă ordon să staţi la coadă!, Bucureşti, 1997;
  • Te rog mai trăieşte puţin, Bucureşti, 1998;
  • După Bucureşti, potopul..., Bucureşti, 2001;
  • Vedeta. Eseu în psihologia multimedia, Bucureşti, 2001;
  • Stand by, Bucureşti, 2002.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …