Mircea Cărtărescu

Mircea Cărtărescu (1 iunie 1956, Bucureşti) - poet, prozator şi eseist. Este fiul Mariei (născută Badislav) şi al lui Constantin Cărtărescu, inginer. După terminarea Liceului „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti, va absolvi Facultatea de Limba şi Literatura Română (1980), fiind profesor, până în 1989, la o şcoală generală bucureşteană, apoi funcţionar la Uniunea Scriitorilor şi redactor la revista „Caiete critice”. În 1991, îşi începe cariera universitară, ca asistent la Catedra de istoria literaturii române a Facultăţii de Litere din Bucureşti.

Într-un interviu publicat în „Dilema” (1996), Cărtărescu declară senin că „se ignoră ca poet”, că „se săturase cu desăvârşire de propria-i poezie” atunci când a scris Levantul (1990), că numai proza îl captivează, că fenomenul colectiv-generaţionist e ceva cu totul apus şi lipsit de orice relevanţă, că romanul Travesti (1994) este un „semieşec” etc. Adevărul e că poetul a fost poate excedat de uriaşa paraliteratură şi de excrescenţele sociologizante, politico-teoretice prin care creaţia sa a ajuns manifest social ori pretext de supralicitare, de ironie bagatelizantă etc.

Cărtărescu nu se mai vrea de mult „liderul generaţiei”, „stegarul”, „reprezentantul-tipic” etc., ci se vede pur şi simplu ca o mare singurătate într-un ocean de moftologie caragialiană, o solitudine narcisiacă, dorind să-şi construiască „egologic” lumea, înghiţind marile texte occidentale ale postmodernităţii într-o intertextualitate interesată, în final, exclusiv de subtextul autorului. De aici şi imaginea obsedantă, mitul personal al autorului: păianjenul, figură prin excelenţă a textului şi textuării.

Împreună cu Florin Iaru, Traian T. Coşovei şi Ion Stratan, Cărtărescu a debutat în volumul colectiv Aer cu diamante (1982), adevărat manifest al poeziei Cenaclului de Luni de la Filologia bucureşteană: citadinismul frust, boema generaţiei beat, antilirism şi antimetaforă, invazia obiectuală, poetic este absolut tot ne-poeticul, insurgenţă imagistică, poză hippy, realitatea îngropată în poem (Caragiale şi Joyce, Beatles şi Ginsberg), realismul cinic parazitat de psihedelismul devorator al inflaţiei lexicale, parodierea marilor şcoli poetice, cultul derizoriului, nebunia asociativă (biologie şi bucătărie, neurologie şi metafizică, ginecologie şi cabala etc.) - în fine, tot ce putea stârni şi înnebuni izolaţionismul dictatorial al politicii româneşti din anii ’80.

Receptată ca manifest revoluţionar, poezia lui Cărtărescu avea să eticheteze mult prea grabnic opera unei generaţii plină de individualităţi numai tactic reunite în frontul comun. Destul de repede, Cărtărescu a dublat „poema chiuvetei” („într-o zi chiuveta căzu în dragoste / iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătărie / se confesa muşamalei şi borcanului de muştar/se plânse tacâmurilor ude // cândva în jocul dragostei m-am implicat şi eu / eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste. / Am iubit o superbă dacie crem pe care n-am văzut-o decât o dată... / dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolari / şi tot ce a fost mi se pare un vis”) cu ardoarea centripetă a aluviunilor culturale de pe varii meridiane, pusă în actul rostirii simultan cu voinţa de autoproiecţie nelimitată a eului.

Multe poeme din Faruri, vitrine, fotografii (1980), debutul editorial al poetului (Premiul Uniunii Scriitorilor), tatuează organismul imaginativ cu stimulii realităţii, exaltă o mitologie barocă a destrămării şi recombinării perpetue, pe care o spulberă din nou prin ironia parodică, foşnesc la tot pasul aluziile culturale, imediat caricate, golite de miez, invadate de referinţele la tehnică, informatică, design, sport, rock and roll, suprarealism şi motociclism, poetică de stroboscop deopotrivă exultantă şi tristă, subversivă şi autodisolutivă.

Cartea Poeme de amor (1983) desfăşura ca un penaj de păun barochizant disponibilitatea poetului, în tonalităţi ce mergeau de la Antichitate la trubaduri şi de la Dante la Pâlnia lui Stamate. Prozaismul căutat şi etalat cu voluptate, enorma poftă ludică a acestei poezii (ca a întregii generaţii ’80, de altfel), prin care totul se dă peste cap şi se transformă cu sadică manie speculară în contrariul său, compune deja geografia imaginară a lui Cărtărescu, cea care avea să dea cheia viziunilor din Visul (1989). Aici, Costache Conachi face casă bună cu John Lennon şi „ WC-ul public din piaţa galaţi” - cu Vergiliu şi Leonardo Da Vinci. Totul (1985) avea să însemne cvasiamurgul unei energii în derivă: în vreme ce practica delirul dicteului (semi) automat, Cărtărescu scria o carte despre erotica eminesciană, unde aplicaţiile psihanalitice ale doctorilor Vlad şi Nica se sublimau în viziuni verbale de crudităţi ameţitoare.

Publicată abia în 1992, Visul chimeric, cartea despre Eminescu reprezintă „şperaclul” în viziunile freudian-daliniene ale prozei lui Cărtărescu, unde „totul” e regressus ad uterum mixat cu subteranele prozelor lui Sabato & Co. Visul (completat şi reeditat sub titlul Nostalgia, 1993; Premiul Academiei Române) avea să fie cartea unui prozator excepţional, dăruit regal cu viziuni de cel mai pur romantism şi în cel mai profund suprarealism (vecin, din acest unghi, cu Ştefan Agopian).

Jucându-şi cu încântare ipostazele, Cărtărescu îşi trăieşte fiinţa şi viziunile cu oscilantul tremur al acului de balanţă între Animus şi Anima, sorbind extatic din filtrul hipnotic al uneia cu paiul translucid şi seducător al celuilalt. Etalate opulent, cu dulce, polifonică ironie, „ideile primite” nu sunt decât plasma, lichidul amniotic în cuprinsul căruia eul rămâne indicibil, cu toate că infinit exprimabil. Totul e reluare de motive romantice: dublul, copilul „alchimic”, motivul gemelarităţii (rivalizând aici cu echivalenţele din romanele lui Michel Tournier), palingenezia.

Hoffmann, Nerval, Novalis, Freud, Jung, Kafka, Baltrusaitis, Blake, Mircea Eliade, Bulgakov, Fournier, Durand, toţi şi toate, în numele unei atmosfere de o ameţitoare abisalitate, ireversibil sub semnul morţii şi învierii, al cuplului adamic (Cezara eminesciană şi analiza lui Mircea Eliade din Insula lui Euthanasius sunt structurale prozei lui Cărtărescu), al lui „Puruşa”, indicul.

Visul (REM, Gemenii, Organistul) este un manual complet de mitologie psihanalitică. Specificul fantasticului cărtărescian rezidă în chiar această ars combinatoria de mister psihologic şi feerie agresivă, de ingenuitate şi demonism, de Bradbury, meraviglia, Wajda şi Bulgakov, de psihism fanatic, jubilaţie fantasmagorică, strada Mântuleasa şi strada Venerei. Tradusă în franceză (Le Reve, Paris, 1992), cartea a fost nominalizată la Premiul „Medicis”, pentru cea mai bună carte străină a anului. Aproape simultan cu ţesăturile fabuloase ale Visului, Cărtărescu realiza o altă capodoperă - de parodiere sacralizantă -, Levantul (1990), unde, sub un pretext epic schematic, de epopee balcanică, se pune, practic, „piatra tombală” pe marea tradiţie a poeziei române.

Culme a intertextualismului postmodern, Levantul e o centrifugă (sau un athanor) unde Bolintineanu, Alecsandri şi Petrarca, laolaltă cu Conachi, Eminescu, Şerban Foarţă, Leonid Dimov şi Anton Pann, Gellu Naum şi Ion Barbu, Caragiale (I.L. şi Mateiu I.), Ion Budai-Deleanu, adică toată floarea poemei române, se rotesc, dănţuiesc în fel şi chip şi vorbesc în giuvaericale întru a „pune capăt” cu gingaşă parodie, la două sute de ani de rostire lirică: „Floare-a luminilor, otravă ce distili între petale, / Semilună care aur pui pă turle dă cristale, / Vis al leneşi cadâne ce pe perini de atlaz / Fundul greu strevede dulce pân şalvarii de Şiraz, / O, Levant, ostroave-n marea limpezită ca paharul, / Sertăraş unde miroasă cimbrul şi enibaharul / Ce Dimov într-o poemă n-apucă a mai descri, / Zeci de tronuri hâde-n cari şade câte-un Hangerli, / O, Levant, Levant feroce ca şi pruncul care bate / Cuie într-o pisicuţă adormită - cine poate / Neagra ta tristeţe-a trage-n al său pept şi a sta viu? / Când pornii poema asta cât eram de cilibiu!”

Aparent antinomice, energia plăsmuitoare de viziuni de coşmar feeric (coborârea fetiţelor din REM, goana fabuloasă printre exemplarele de la Muzeul Antipa, din Gemenii, un fel de Dionis eminescian îmbibat cu Stephen King pe muzică de Alan Parker) şi energia verbalizantă din Levantul reprezintă „faţa şi reversul”, gemelaritatea unei fiinţe eminamente poetice, absorbită integral de eul propriu, aşa cum arată amplul roman Orbitor (I-II, 1996-2002).

Deschiderile pe orizontală oferite în Visul de statutul gemelarităţii şi ambigeniei se închid acum în favoarea sondărilor informaţiei genetice individuale (capitolul dedicat neamului Badislavilor vine parcă din proza sud-americană), cu antenele sacralităţii imemoriale (înrudiri cu Naşteri mistice de Mircea Eliade, cu studiile lui Jung şi Kereny despre copilul divin etc.). Nu există structură narativă în Orbitor fără un subtext referenţial, fie că este vorba de psihanaliză, mitologie sau exegeză biblică, fie de dialogul cu alte universuri ori scene epice.

Fiecare lector găseşte în Orbitor ce-i place şi ce ştie. Unul poate să compare satul Tântava cu Macondo-ul marquezian, subteranele Bucureştilor cu subteranele orbilor lui Sabato, lupta monştrilor trimite la dogii şi moloşii lui Junger din Falezele de marmură, fătul şi moaşa pot evoca Parfumul lui Suskind, teribila scenă a cavoului învie horror-ul romantic gotic, revolta strigoilor, gustul pentru morbidul grotesc şi revărsările de macabru e vecin cu lumea lui Stephen King din Salem’s Lot, pentru a nu mai pune la socoteală enorma zestre cinematografică a autorului.

Cărtărescu este, prin excelenţă, un vizual, de infernuri şi purgatorii, iar imageria lui, imperiul său fabulos de vedenii nu are precedent în proza românească. Descentrat, excesiv împovărat de simbologie şi prolix peste marginile îngăduite, Orbitor poate fi citit ca fişa clinică a unei nevroze obsesionale, ca scriitura unei eminescianităţi totalitare sau ca traiectul unei renovatio în consecinţa Naşterilor mistice. Nu este mai puţin adevărat că delirantul lanţ înfăşurat împrejurul motivului fluturelui, culminând cu naşterea din liftul suspendat şi, Ia final, cu scena fixării electrozilor pe tâmple, este întretăiat de zona neorealismului ipostaziat fie cu tandreţe, fie grotesc.

Între primul şi cel de-al doilea volum din Orbitor, Cărtărescu a considerat oportun să publice, în 2001, Jurnal, operă dezamăgitoare, de self-agent literar, de un egoism etanş, nu o dată pigmentat megalomaniac şi meschin: „Nimeni nu are mai mult instinct literar decât mine”, „Nu-mi pasă de viaţa naţională şi socială, de comunităţi. Individul, eu, asta mă fascinează, grota”, „Procreez cu creierul şi gândesc cu testicolele, isterizat în ţara asta isterică.”

Sastisit de America şi isterizat de România, ultrarecunoscut literar, tradus în câteva limbi, bursier Fulbright, bursier Rockefeller, bursier NEC („iată că şi tăticul Pleşu îmi dă o binecuvântare bănoasă”), invitat la colocvii şi târguri internaţionale de carte, recenzat în „Quinzaine litteraire” şi în „Magasin litteraire” („fotografie şi titlu de-o şchioapă pe prima pagină. De la prima cronică a lui Nichi, din 1981, nu am mai avut sentimentul ăsta de greaţă şi exaltare”), Cărtărescu se notează aproape invariabil ca neurastenic („nu mă bucură nimic, sunt pe un fund mocirlos”), atins parcă de ramolisment şi impotenţă estetică, supărat pe propriul succes considerat ca alienant etc.

„Întâiul lucru care se observă la el este plăcerea cuvintelor. Rareori un poet a fost astfel vorbit de cuvintele sale ca Mircea Cărtărescu. [...] De la tânărul Nichita Stănescu, nici un poet nu a mai dat o impresie la fel de ameţitoare că reconstruieşte prin cuvintele sale lumea.” (Nicolae Manolescu)

Opera literară

  • Faruri, vitrine, fotografii, Bucureşti, 1980;
  • Aer cu diamante (în colaborare cu Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan), prefaţă de Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1982;
  • Poeme de amor, postfaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1983;
  • Totul, Bucureşti, 1985;
  • Visul, Bucureşti, 1989;
  • Levantul, Bucureşti, 1990;
  • Visul chimeric, Bucureşti, 1992;
  • Nostalgia, Bucureşti, 1993;
  • Travesti, Bucureşti, 1994;
  • Dragostea, Bucureşti, 1994;
  • Orbitor, vol. I: Aripa stângă, Bucureşti, 1996; vol. II: Aripa dreaptă, Bucureşti, 2002;
  • Dublu CD, Bucureşti, 1998;
  • Postmodernismul românesc, Bucureşti, 1999;
  • Jurnal, Bucureşti, 2001;
  • Enciclopedia zmeilor, Bucureşti, 2002;
  • Plurivers, I-II, postfaţă de Paul Cernat, Bucureşti, 2003;
  • Sonete noi şi vechi, Bucureşti, 2003;
  • Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli, Bucureşti, 2003;
  • Cincizeci de sonete cu cincizeci de desene originale (în colaborare cu Tudor Jebeleanu), Timişoara, 2003.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …