Mioara Cremene

Mioara Cremene (pseudonimul literar al Mariei Elena Gorea) (6 septembrie 1923, Bucureşti) - poetă şi prozatoare. S-a născut într-o familie de intelectuali: tatăl, avocat, era originar din Craiova, iar mama, Erna, era fiica ziaristului B. Brănişteanu.

Cremene face primele clase la şcoala de lângă biserica Popa Rusu şi pe cele superioare la Liceul „Regina Maria”. În 1944, se înscrie la Conservator (clasa Victor Ion Popa) şi începe să frecventeze cursurile Facultăţii de Litere şi Filosof ie de la Universitatea din Bucureşti, obţinând însă licenţe în psihologie şi în regie. Lucrează imediat după război la ziarul „Ecoul” şi debutează în „Rampa”, cu o cronică despre piesa Manasse a lui Ronetti-Roman; colaborează la „Fapta” şi „Tribuna poporului”.

Din 1947, se află în redacţia noii serii a „Contemporanului”, unde semnează cu pseudonimul Mioara Cremene reportaje despre Delta Dunării. În 1950, după un diferend cu Horia Liman, este transferată ca redactor-şef adjunct la revista pentru copii „Pogonici”. Debutează editorial în 1951, cu piesa în versuri Mălina şi cei trei ursuleţi. Din 1954 este secretara Secţiei de literatură pentru copii şi tineret a Uniunii Scriitorilor. Mai bine de un deceniu, Cremene se dedică literaturii pentru copii, realizând peste douăzeci de cărţi.

Volumul Bună dimineaţa lume (1959), vizibil influenţat de lirica lui Tudor Arghezi, în descendenţa căruia poeta însăşi se declară, şi cel mai realizat în plan artistic de până atunci, devine, paradoxal, un incident în biografia autoarei, atrăgându-i - după propriile mărturisiri - aspre critici la Uniunea Scriitorilor şi chiar întreruperea, pentru 5 ani, a activităţii publicistice.

În 1964 revine în presă la redacţia de poezie a „Gazetei literare”. Alte două plachete de versuri, un volum de nuvele şi un roman de ficţiune ştiinţifică şi politică, Mărirea şi decăderea planetei Globus (1968; Premiul Uniunii Scriitorilor), întregesc bibliografia şi profilul autoarei, ale cărei valenţe artistice se manifestă în mai multe planuri.

În Adevărul şi inima (1964), registrul poetic este dominat de emoţiile cotidiene, de aspectele simple ale vieţii, de gesturile temerare ale omului. Dumitru Micu remarca aici „o senzaţie de receptare vrăjită a impresiilor de toate zilele”, ca şi „trăirea înfiorată a elanurilor”. Poeziile plachetei următoare, Versuri de spus cu ghitara (1967), indică o mutaţie stilistică şi o desentimentalizare aproape calculată.

Emigrând în Franţa în 1969, Cremene îşi continuă activitatea cinematografică alături de soţul ei, cineastul Sergiu Huzum, ca scenaristă şi coautoare a unor filme de artă şi telefilme (Biografie, 1962; Prietenul meu poetul, consacrat lui Miron Radu Paraschivescu; Prin Vrancea, 1969; Metropoeme, 1970; Anatomie d’un couple, 1974; Allee des Brouillards-Regards sur Maurice Utrillo, 1983; Sfidarea Sfinxului-Poetul Gherasim Luca, 1994, realizat împreună cu George Astaloş).

Primul volum de versuri în limba franceză Neuf + un (1980), este urmat de două scurte romane, scrise în colaborare cu fiul ei, Adrian Cremene, şi semnate cu pseudonimul Doina Dor. Un al doilea volum de versuri în franceză, Poemes byzantins (1987), câteva eseuri publicate cu prilejul bicentenarului Revoluţiei Franceze şi o carte cu reţete tradiţionale, La Cuisine de nos grandes-meres roumaines (1983), iscălită tot Doina Dor, ilustrează creativitatea diversă a scriitoarei şi capacitatea de acomodare la universul adoptiv. După 1989, Cremene revine în spaţiul cultural de obârşie cu un volum antologic bilingv, Poemes en exil - Poeme în exil (1994), reunind echivalenţe româneşti şi franceze ale aceloraşi motive poetice.

În 1995 apare la Bucureşti şi un roman compus după 1980 în limba română, Odioasa crimă din Carpatina sau Din însemnările unui celibatar (1995). Nu este, cum poate părea după titlu, o carte poliţistă de ficţiune, căci însemnările într-un târziu jurnal parizian făcute de personajul-narator, Sandu Gore - tânăr gazetar în anii ’50, într-o ţară de democraţie populară -, dezvăluie situaţii, evenimente şi personaje autentice, uşor de identificat în România perioadei respective: Sandu Gore este redactor la „Steaua de partid” şi la „Carpathia muncitoare marxist-leninistă ilustrată”, dintr-un vechi oraş universitar, unde funcţionează, ca pretutindeni, „instituţiile periculoase”, „Poliţia proletară - P.P.”, „Investigaţia internă - poliţia aşa-zis secretă a Carpathiei - I.I.” etc. Invadată de „gitani”, analfabeţi rusizaţi, „turnători de serviciu” şi activişti de partid, lumea prin care trece gazetarul este una deformată până la caricaturizare, grotescă.

Sandu Gore o priveşte cu ironie, încercând să se distanţeze de ea, dar, adevărat don juan local, amator de legături amoroase cu vedetele feminine ale nomenclaturii, se adaptează totuşi, ba chiar suportă îngăduitor penibile poveşti cu „militanţi comunişti, idealişti”. În ultima parte a cărţii, tonul ironic, degajat al naratorului se converteşte într-unui reflexiv, ca să dezvăluie, în spatele mascaradei la care asistase, o crimă odioasă, în care sunt implicate, mai mult sau mai puţin, toate personajele. Din altă perspectivă şi într-o manieră originală, Cremene îşi aduce astfel contribuţia la configu­rarea unei perioade tragice din istoria românească.

La ce foloseşte Parisul? (2000) este o carte de memorialistică, înfiripată într-un lung dialog între Cremene, căreia îi aparţine ideea, şi Mariana Sipoş. Realizată la Paris, întâlnirea are drept scop nu doar fixarea în chip durabil a amintirilor scriitoarei, ci şi trezirea amneziilor care domină contemporaneitatea, cu alte cuvinte, stimularea „organului gânditor” al generaţiei „uituce”. Relatările fiind dominant din lumea literară, se alcătuieşte treptat şi parţial „mica istorie literară” a deceniilor cinci, şase şi şapte.

La mai bine de jumătate de secol, Cremene se distanţează fără a se înstrăina de o epocă pe care a trăit-o cu un anume entuziasm. Secvenţe din viaţa redacţională şi cea universitară la cumpăna dintre două lumi, portrete de scriitori şi tablouri de grup, în care se detaşează figuri devenite remarcabile, între care Nicolae Labiş, cuplul Marin Preda şi Aurora Cornu, Dan Deşliu, Zaharia Stancu, Ion Caraion, Nicolae Breban şi mulţi alţii, se succedă pline de autenticitate şi culoare sub obiectivul scriitoarei, care mânuieşte cu pricepere aparatul de filmat. În ciuda întrebării rămase în final fără răspuns, cartea, care dă şi cheia personajelor din romanul Odioasa crimă din Carpathia, ilustrează încă o dată ideea că Parisul foloseşte în primul rând literaturii.

Opera literară

  • Mălina şi cei trei ursuleţi, Bucureşti, 1951;
  • Povestea scân­teii, Bucureşti, 1951;
  • Strada teilor, Bucureşti, 1952;
  • La noi în gospodărie, Bucureşti, 1954;
  • Primăvara noastră, Bucureşti, 1954;
  • Trestiile de aur, Bucureşti, 1955;
  • Ucenicii vrăjitori, Bucureşti, 1956;
  • Poveşti de-o şchioapă, Bucureşti, 1958;
  • Bună dimineaţa lume, Bucureşti, 1959;
  • Teatru de păpuşi, Bucureşti, 1959;
  • Băieţelul din Ţara Gheţurilor. Teatru pentru copii, Bucureşti, 1961;
  • Poezii pentru toate orele, Bucureşti, 1963;
  • Livada cu poveşti, Bucureşti, 1964;
  • Adevărul şi inima, Bucureşti, 1964;
  • Povestea cu ghetuţele, Bucureşti, 1964;
  • Trenuleţul, Bucureşti, 1964;
  • Poze mari şi poze mici, Bucureşti, 1965;
  • Magazinul cu mirese şi alte povestiri, Bucureşti, 1966;
  • Versuri de spus cu ghitara, Bucureşti, 1967;
  • Oraşul Dirlidang, Bucureşti, 1968;
  • Mărirea şi decăderea planetei Globus, Bucureşti, 1968;
  • Neuf + un, Paris, 1980;
  • Le Dernier Prince des Carpathes, Paris, 1981;
  • Charmes d’amour en Roumanie, Paris, 1981;
  • La Cuisine de nos grandes-meres roumaines, Paris, 1983;
  • Poemes byzantins, Paris, 1987;
  • Poemes en exil - Poeme în exil, Bucureşti, 1994;
  • Odioasa crimă din Carpathia sau Din însemnările unui celibatar, Bucureşti, 1995;
  • Întâlnire cu o femeie extraordinară - Madame Helvetius, Paris, 1995;
  • Dicţionar iniţiatic al ordinelor cavalereşti, prefaţă de Răzvan Theodorescu, Bucureşti, 1998;
  • La ce foloseşte Parisul? Evocări şi dileme din exil (în colaborare cu Mariana Sipoş), Bucureşti, 2000;
  • Întâmplări din oraşele de pâclă, Bucureşti, 2002.

Traduceri

  • Heinrich von Kleist, Opere, I-II, Bucureşti, 1993-1995 (în colaborare).

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …