Minorităţile naţionale în România secolului XX

După constituirea României Mari, pe teritoriul ei alături de populaţia românească majoritară, trăia o mai mare diversitate de minorităţi naţionale: maghiari, germani, evrei, ruteni, ruşi, bulgari, turci, tătari, ţigani, sârbi, croaţi, slovaci, polonezi etc. Integrarea minorităţilor naţionale şi confesionale în statul naţional unitar român a constituit o preocupare majoră a tuturor factorilor politici. Reprezentanţi ai minorităţilor naţionale au făcut parte din adunările care au hotărât unirea Basarabiei şi Bucovinei cu România. Astfel, din cei 150 de membrii ai Sfatului Ţării din Basarabia, 45 erau reprezentanţi ai minorităţilor.

În Congresul General al Bucovinei, din cei 100 de deputaţi, 26 aparţineau minorităţilor germane, ucrainiene, poloneze şi evreieşti. În Rezoluţia de unire a Transilvaniei cu România, adoptată la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia, la articolul 3 se prevedea:

„1. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării, în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

  1. Egala îndreptăţire şi deplina libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat.”

Pe această bază, minorităţile naţionale din Transilvania, în cursul anului 1919 şi-au exprimat adeziunea la actul Unirii Transilvaniei cu România în mod liber consimţit. Odată cu ratificarea prin decretele regale din 1918, a actelor de Unire, toţi locuitorii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei au devenit cetăţeni români.

Conferinţa de pace de la Paris întrunită după primul război mondial a pus la baza deciziilor sale principiul naţionalităţilor. Guvernul român a semnat în decembrie 1919 un Tratat al minorităţilor naţionale care prevedea că: „România, prin propria voinţă, doreşte a da garanţii sigure de libertate şi dreptate, atât locuitorilor din Vechiul Regat al României, cât şi celor din teritoriile de curând transferate, fără deosebire de rasă, limbă sau religie”. În general oficialităţile române au adoptat o atitudine pozitivă faţă de minorităţi pentru ca acestea să se acomodeze cu noua situaţie şi să se integreze în statul român. Confruntate cu puternice presiuni internaţionale în problema minorităţilor, autorităţile române au adoptat o tactică defensivă, fiind chiar tolerante faţă de încălcarea legilor de către cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale, pentru a nu se da o tentă politică eventualelor măsuri coercitive.

Integrarea minorităţilor naţionale în cadrul statului român a fost un proces complex. Autorităţile guvernamentale au fost preocupate de crearea cadrului legal care să asigure deplina egalitate între toţi cetăţenii români, indiferent de naţionalitate. Întreaga legislaţie adoptată, începând cu legea electorală din noiembrie 1918, Constituţia din 1923, legea administrativă din 1925 şi continuând cu cele privind învăţământul, cultele, economia, etc. - aveau la bază principiul nediscriminării pe criterii etnice. Constituţia din 1923 prevedea la articolul 7: „Deosebirea de credinţe religioase şi confesiuni, de origine etnică şi de limbă, nu constituie în România o piedică pentru a dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita”.

Beneficiind de drepturile şi libertăţile democratice prevăzute de legislaţia României, cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale şi-au putut păstra identitatea prin cultură, limbă, religie, obiceiuri, organizându-şi o viaţă comunitară proprie Bucurându-se de libertatea de asociere, minorităţile naţionale au putut desfăşura o activitate politică proprie concretizată în constituirea de partide etnice care au înscris în programul lor păstrarea individualităţii naţionale şi afirmarea acesteia în cadrul statului român. Acestea au participat la campaniile electorale singure sau în alianţe politice, au prezentat candidaţi proprii şi au avut reprezentanţi în Parlamentul României. Cele mai importante organizaţii politice ale minorităţilor din România au fost: Partidul Maghiar, Partidul German, Uniunea Evreilor din România, Partidul Evreiesc.

În România, ca şi în celelalte ţări europene, au existat şi manifestări de naţionalism şi extremism politic în activitatea unor partide, atât ale minorităţilor (Partidul German, Partidul Maghiar) cât şi româneşti (Liga Apărării Naţionale Creştine, Legiunea Arhanghelul Mihail). După ce s-a instaurat la 10 februarie 1938 regimul autoritar al lui Carol al II-lea, la scurt timp a fost luată decizia, prin decretul-lege din 30 martie 1938, de dizolvare a partidelor politice. Acesta măsură a afectat şi partidele minorităţilor naţionale care au trebuit să se reorganizeze sub denumirea de Comunităţi - Comunitatea maghiară, Comunitatea germană - de fapt vechile partide care şi-au putut continua, sub noua denumire, activitatea.

Guvernul pro-german condus de Ion Gigurtu, adus la putere în 4 iulie 1940, a trecut la adoptarea unor măsuri cu caracter antisemit. La 8 august 1940 a fost dat publicităţii decretul-lege privind starea juridică a locuitorilor evrei din România. Decretul interzicea evreilor veniţi în România după 30 decembrie 1918 să ocupe funcţii publice, să fie militari de carieră, să facă parte din Consilii de administraţie, să deţină proprietăţi rurale etc. Regimul dictatorial al lui Ion Antonescu a promovat o politică antisemită extrem de dură. S-au înregistrat acţiuni progromiste în timpul rebeliunii legionare (ianuarie 1941) şi la Iaşi în iulie 1941. O politică asemănătoare a promovat Antonescu şi faţă de rromi.

În anul 1941 Antonescu a ordonat deportarea în Transnistria a evreilor din Basarabia şi Bucovina. Mulţi dintre ei şi-au găsit sfârşitul în timpul transportului, dar şi în lagărele de dincolo de Nistru. În toamna anului 1942 Antonescu a decis să stopeze deportarea evreilor şi să nu accepte punerea în aplicare - cu toate presiunile Germaniei - a „soluţiei finale”. Se apreciază că între 250.000 şi 400.000 de evrei români au murit în holocaust, în anii 1943-1944 o mare parte a evreilor deportaţi în Transnistria au fost repatriaţi. În acelaşi timp Antonescu a încurajat şi sprijinit emigrarea evreilor în Palestina.

Al doilea război mondial a dus la scăderea semnificativă a numărului evreilor din România. Dacă recensământul din 1930 înregistra 756.930 de evrei, în 1947 numărul acestora a scăzut la 428.312. Odată cu instalarea în România a unor regimuri autoritare, se înrăutăţeşte foarte mult şi situaţia rromilor. În 1942 Antonescu a hotărât deportarea rromilor în Transnistria, stabilindu-se şi criteriile de deportare. Deşi nu există date exacte despre numărul rromilor deportaţi, se presupune că acesta a fost de aproximativ 25.000 de persoane dintre care 15.000 şi-au pierdut viaţa.

Al doilea război mondial a determinat mutaţii semnificative în ce priveşte relaţiile dintre minorităţile naţionale din România. Minoritatea germană, care în bună parte a îmbrăţişat ideile naţionaliste ale lui Adolf Hitler, susţinând politica promovată de Germania nazistă, a fost supusă unor măsuri represive: circa 70.000 de germani din România au fost deportaţi în URSS, iar alţii rămaşi în ţară au fost deposedaţi de proprietăţile private şi comunitare şi drepturile cetăţeneşti le-au fost suspendate. După 1950 şi-au recăpătat drepturile cetăţeneşti, dar abia în 1956 şi-au redobândit casele şi gospodăriile.

În urma unei înţelegeri între guvernul român şi cel al Germaniei Federale, în anii ’70 a început emigrarea masivă a etnicilor germani din România, ceea ce a dus la o scădere continuă a numărului acestora. Astfel de la 633.488 de germani câţi au fost înregistraţi în România la recensământul din 1930 - ceea ce reprezenta 4,4 % din populaţia ţării, s-a ajuns la 119.462 în 1992 - adică numai 0,52 %.

Migraţia populaţiei germane a continuat şi după această dată. După recensământul din 2002 rezultă că mai trăiau în România numai 60.088 germani - reprezentând 0,28 % din populaţia ţării. A avut loc o emigrare masivă şi în rândul populaţiei evreieşti. În cei 50 de ani de la încheierea celui de al doilea război mondial au părăsit România circa 400.000 de evrei, astfel că din cei 430.000 câţi se aflau în ţară în 1947, mai erau înregistraţi în 1990 numai 35.000 de evrei. În anul 2005 se estima existenta în România a circa 8.000 de evrei.

În perioada regimului totalitar ţiganii au fost afectaţi de măsuri de eliminare a nomadismului, de obligativitatea de a avea un serviciu, de a frecventa şcoli. Sub pretextul creării modelului unic al „omului nou” se încearcă aplicarea conceptului de uniformizare socială prin care se justifica politica de asimilare forţată promovată faţă de rromi. După 1990 ţiganii au început o vie activitate în vederea reconstituirii identităţii lor etnice.

Şi-au creat organizaţii şi partide politice proprii şi au reprezentanţi în Parlament. În contextul pregătirii aderării României la Uniunea Europeană, în aprilie 2001 guvernul a adoptat o strategie de îmbunătăţire a situaţiei ţiganilor. La recensământul din 1992 s-au declarat rromi 409.000 persoane, pentru ca la recensământul din 2002 numărul acestora să fie de 535.250 persoane.

Cea mai numeroasă minoritate naţională din România, a rămas şi după al doilea război mondial, cea maghiară. Ponderea populaţiei de etnie maghiară din totalul populaţiei din România a avut o evoluţie constantă după Marea Unire din 1918 până azi. Conform statisticilor ei reprezentau 7,9 % din populaţie în 1919, acelaşi procent la recensământul din 1930,7,1 % la recensământul din 1992. Ultimele date referitoare la structura etnică şi confesională a populaţie României le avem de la recensământul din 2002. După 1990 minorităţile naţionale din România au receptat libertatea deplină de a-şi organiza o viaţă comunitară proprie.

Articolul 6 din Constituţia adoptată în anul 1991 prevede:

„1. Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.

  1. Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea libertăţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români.”

România este singura ţară din Europa care asigură tuturor minorităţilor naţionale dreptul de a fi reprezentate în Parlament. Articolul 9 al Constituţiei prevede: „Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale.

Check Also

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …

Instaurarea şi organizarea regimului burghezo-moşieresc în România (1866)

Aplicarea reformei agrare din 1864 prin menţinerea unor însemnate rămăşiţe feudale, dintre care principala a …