În mijlocul lupilor, de Vasile Voiculescu (comentariu literar, rezumat literar)

Vasile Voiculescu creează o proză fantastică în care personaje imaginare supun fiarele sălbatice prin tăria magiei, autorul având intenţia de a inocula individului contemporan forţa de pe vremea când omul nu avea arme, fiind numai păstrătorul unei ancestrale familiarităţi cu natura şi lumea animală. Voiculescu deplânge „coada acestui veac, în care puterea omului s-a strămutat în fier şi în oţel, magia lui istovindu-se datorită lipsei de activitate în duh”. Simbolurile mitologice constituie esenţa povestirilor fantastice, în care personaje arhetipale din lumea „satului magic” participă la întâmplări fabuloase.

Creaţia În mijlocul lupilor, de Vasile Voiculescu, scrisă în 1947, dar publicată postum, este o povestire fantastică, prin îmbinarea realului cu fabulosul mitic, ceea ce compune specificul prozei voiculesciene. Scrierea este, totodată, o povestire în ramă, întrucât, în jurul unei mese de taină, personaje anonime sau cu individualităţi vagi compun - din replici şi tăceri - preludiul şi finalul naraţiunii, care formează rama acestei povestiri.

Semnul participării la un epos misterios este cuprins în incipitul reprezentat de dialogul dintre câţiva magistraţi despre „vânatul mare şi vânătorile majore”, o îndeletnicire părăsită, deşi „munţii sunt încă plini de urşi uriaşi, cerbi falnici, misterioşi ţapi negri şi mistreţi primejdioşi, dacă nu de lincşi şi jderi”. Vânătoarea, ca simbol magic iniţiatic, semnificând lupta pentru supravieţuire, constituie tema povestirii „în mijlocul lupilor”, urmărind „motivul îmblânzirii şi supunerii fiarelor sălbatice”. (Doina Ruşti - Dicţionar de teme şi simboluri din literatura română)

Construcţia subiectului şi a discursului narativ

Timpul narativ se compune din timpul povestirii care marchează prezentul şi timpul povestit, care ilustrează un plan al trecutului, al faptelor întâmplate în vremea când magistratul-narator era judecător de pace la un ocol (unitate administrativă) rural, „într-un ţinut deluros acoperit cu păduri feciorelnice, la poalele munţilor”.

Perspectiva narativă

La începutul şi în finalul povestirii, perspectiva narativă este reprezentată de naratorul omniscient şi naraţiunea la persoana a III-a, viziunea auctorială conturând ambianţa în care, personaje anonime sau cu individualităţi vagi realizează, prin replici şi tăceri, rama acestei naraţiuni.

Povestirea debutează în plan real şi constă în evocarea unei întâmplări fabuloase narate de un magistrat şi petrecută pe vremea în care era numai „un judecător de pace al unui ocol rural”. Naraţiunea este la persoana I şi naratorul-martor subiectiv evocă întâmplare ancorată într-un plan al trecutului, al cărui personaj straniu este urmaş de mag şi vânător primitiv, izolat de colectivitatea umană şi lipsit de biografie ori identitate obişnuită, dar cu un simţ special pentru haitele de lupi.

Vasile Voiculescu

Tânărul magistrat, preocupat mai ales de viitoarea carieră şi de modalităţile de avansare pentru a scăpa din satul respectiv, intenţionează totuşi să adune material din folclorul local pentru un eventual studiu. În calitatea sa de judecător de pace la ocolul rural, el hotărăşte achitarea unui ţăran ce fusese învinuit că vânase fără permis şi în sezon închis o căprioară, fiind surprins tocmai când o jupuia.

Învinuitul se apără, spunând că „o scosese din gura unor lupi care o încolţiseră”. Cercetarea a demonstrat că nu s-au găsit găuri de gloanţe, ci numai „urmele colţilor adânc înfipţi în gâtul prăzii”, aşadar omul nu vânase, găsise pur şi simplu căprioara şi o scosese din colţii haitei. Ţăranii din sat au fost foarte nemulţumiţi de decizia judecătorului, susţinând că omul respectiv îi pusese pe lupi să atace căprioara.

Naratorul este uimit de această acuzaţie, dar sătenii afirmă că fiarele sunt în slujba omului respectiv, că fiarele „aleargă şi ucid vânatul din poruncă”, apoi i-l aduc la picioare. Cine ar putea scoate prada din colţii unei haite de lupi fără să fie şi el sfâşiat, argumentează ei. Judecătorul mai află că bărbatului i se spunea Luparul, fiind „un mare vrăjitor de lupi”, ceea ce stârneşte curiozitatea magistratului, care consideră că ar fi un subiect foarte potrivit pentru viitorul său studiu despre datinile populare.

Construit ca prototip pentru individul păstrător al unei ancestrale legături cu lumea animală, naratorul îl prezintă pe braconier ca pe un personaj bizar, izolat de către colectivitatea care-l respinge şi-l acuză de vrăji: „Trăia, ca un paria, afară din sat, pe coclauri, într-un fel de jumătate bojdeucă, jumătate peşteră scobită într-un mal argilos şi sterp. [...] Era singur ca un sihastru”. Se vorbea prin sat că în preajma lui nu putea să trăiască niciun animal domestic, ba, mai mult, când apărea el, vitele fugeau înspăimântate, iar câinii o luau la goană urlând.

Judecătorul îi face o vizită Luparului şi impresia de sărăcie îl copleşeşte, întrucât în bătătura omului nu era nicio vietate, numai „câteva găini râcâiau în nisip”. Portretul ţăranului, realizat prin mijloace directe de către narator, infiltrează cu abilitate şi imperceptibil elemente ale planului fabulos în cadrul celui real. Naratorul-martor vede „un bătrân verde, uscat, înalt şi ciolănos, posomorât, dar cu o privire arzătoare”, trăsături ce rămân în planul realului, numai „mâinile lăţite cu degete răşchirate ca nişte labe”, precum şi afirmaţia că arăta „ca un anormal [...] un tip lombrozian” (înfăţişare primitivă, monstruoasă) sugerează planul fabulos. În nota ciudăţeniei se înscrie şi olfactivul, Luparul emanând „un iz sălbatec, [...] arsenical, un miros usturat”.

Sătenii îl învinuiau „de multe rele şi nelegiuiri”, acuzându-l că trimite lupii să le mănânce vitele, iar faptul că „uneori se preface el însuşi în lup şi iese înaintea oamenilor şi-i sfâşie” transferă povestirea pe tărâmul fabulos al legendei. În interiorul „speluncii” se aflau peste tot blăni de fiare sălbatice, „de urşi, de lupi, de căprioară”, despre care gazda spune că sunt fie moştenite de la străbunii săi, fie vânate de el, pe când era tânăr.

Curios şi foarte interesat de forţele magice ale Luparului, judecătorul află că acesta cunoştea „graiul lupilor”, întrucât crescuse „între căţei de lup, cu care mâneam alături, cu care mă jucam şi mă băteam în parte până veneau ai mei noaptea târziu de prin pustietăţi”. Personajul-prototip pentru proza fantastică voiculesciană este reprezentat şi în această povestire de către Luparul, căruia îi lipseşte biografia banală, păstrându-se aura de mister asupra liniei materne („N-am avut mamă”), iar despre nevastă el afirmă că „E-o tufă scorburoasă din pădure”.

Luparul îi promite naratorului să-l ia cu el în noaptea Sfântului Andrei, când lupii „îşi primesc pentru tot anul merticul (tain, porţie) lor de prăzi”. Eposul misterios se amplifică prin „alte superstiţii şi eresuri”, care susţineau că în acea noapte fabuloasă, a Sfântului Andrei, lupilor li se „sorteşte anume om, anume femeie ori copil pe care are voie să-l mănânce”, iar în ceea ce priveşte vitele ori alte prăzi, lupii au îngăduinţă să sfâşie oricâte.

În cele trei săptămâni care s-au scurs, interesul judecătorului scăzuse, mai ales că aştepta cu nerăbdare promovarea sa la un tribunal din Bucureşti, astfel că acţiunea intră din nou într-un plan real. O întâmplare petrecută în apropierea sorocului, doi lupi năvăliseră în curtea judecătoriei, naratorul se hotărăşte să-l însoţească pe Luparul în noaptea magică a Sfântului Andrei.

După vreo două ore de mers, cei doi ajung pe un tărâm ce părea fantastic prin „lumina ameţitoare a lunii” şi neclintirea rece a naturii: „Nu se clintea nimic în poleiul lunii, care lăcuia cu îngheţul ei cuprinderea toată”. Fabulosul este sugerat, din ce în ce mai pregnant, în planul auditiv al imaginilor magice. Urcaţi într-un „tufan (arbore înrudit cu stejarul) crenguros”, Luparul emite la început „un plânset amar, o schelăitură jalnică”, apoi urletul său înfiorător îl face pe narator să înţepenească de spaimă.

Din depanări îi răspund bocete şi urlete, care intră într-un soi de dialog cu sunetele Luparului. În curând, tufanul este înconjurat de cinci lupi care s-au aşezat în cerc, pe picioarele dindărăt, cu ochii lucitori, scheunând uşor părând că purtau un dialog cu „omul care acum îşi modula în ritmuri scurte, sincopate melopeea lui ca la o ananghie”. Naratorul-martor vede cu uimire cum lupii, „mereu cu gâtlejurile în sus, îşi schimbau între ei locurile, se târau pe burtă, săreau în picioare, se porneau pe bocet, clănţăneau din dinţi, dănţuind parcă aşa cum le buciuma stăpânul”.

Hipnotizat de „reprezentaţia aceasta ca de circ”, naratorul scapă din mână puşca şi cade din copac în interiorul cercului făcut de lupi, sucindu-şi piciorul. Luparul îşi dă drumul din tufan cu un urlet înspăimântător şi cu „bâta ridicată ca un sceptru”. Din ochii săi izbucnea „un fel de văpaie”, mâinile întinse şi degetele îi erau luminate de „un fel de materie fosforescentă”, iar mirosul „usturat” se împrăştia din el „cu o tărie de neînvins”. Luparul bagă, apoi, gura într-o oală şi scoate nişte sunete poruncitoare ciudate, la auzul cărora lupii încep să se retragă. Luparul îl ia pe judecător în spate pentru că avea glezna fracturată şi continuă să emită sunetele vrăjite.

Naratorul simte izul magic al omului, care era, fără îndoială, cu atât mai bine perceput de haita lupilor: „Şi stam acolo în spatele lui, trăgând adânc în piept mirosul descântat cu care biruia fiarele şi căruia îi simţeam acum toată puterea magică”. Din fericire, entorsa nu sângerează, căci altfel, o singură picătură de sânge de om sau de animal, ar fi destrămat vraja şi atunci nimic „n-ar mai fi oprit catastrofa”.

Lupii s-au retras, urletele lor auzindu-se din ce în ce mai departe, iar naratorul, din cauza emoţiei puternice a leşinat sau a adormit, trezindu-se a doua zi dimineaţa în patul său de la reşedinţa judecătoriei, fără să ştie nimeni cum ajunsese acolo. În aceeaşi zi, a primit comunicarea de transfer la Bucureşti, unde, subliniază judecătorul cu ironie, a trebuit să devină şi el un fel de vrăjitor care să se confrunte cu „alt soi de fiare, de oameni, cu care am avut, cum ştiţi, mult de luptat”.

Particularităţi ale limbajului artistic

Limbajul artistic este dominat de spontaneitatea şi firescul exprimării, mai ales prin cuvintele populare specifice zonei, care creează un farmec particular şi originalitate povestirii. Registrele stilistice ale povestirii se înscriu în tradiţionalism, mai ales prin hiperbolizarea unor secvenţe narative, prin excesul de epitete, precum şi prin detaliile descriptive. Lexicul se caracterizează prin frecvenţa verbelor, care imprimă dinamică naraţiunii şi prin arhaismele şi regionalismele care emană o atmosferă de vrajă şi dau stilului oralitate.

Finalul

Finalul recreează ambianţa de la începutul povestirii, personajele anonime sau conturate cu individualităţi vagi realizează, prin dialog, rama acestei naraţiuni. Puternic impresionaţi de povestirea judecătorului, ascultătorii vor să afle detalii suplimentare despre „văpaia din ochii şi din degetele omului”. Judecătorul consideră că Luparul era un mag primitiv, un solitar care, printr-o formidabilă activitate de duh, devenea „arhetipul lupului”.

Voiculescu foloseşte o naraţiune în maniera poveştilor vânătoreşti şi în spiritul basmelor populare: „În planul artei, autorul se comportă ca solomonarii, ca vrăjitoarele şi ca zânele sale [...]. Autorul atribuie personajelor facultăţi, forţe înrudite cu ale lui; dar Marele Magician, Vrăjitorul adevărat, rămâne de fapt el însuşi”. (Nicolae Manolescu)

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …