Mihail Kogălniceanu

Mihail Kogălniceanu (6 septembrie 1817, Iaşi - 20 iunie 1891, Paris) - istoric, politician, diplomat, prozator, gazetar şi îndrumător literar. Provenind dintr-o veche familie moldovenească de răzeşi înstăriţi şi cu slujbe (avea printre strămoşi şi un presupus cronicar, Enache Kogălniceanu), tatăl scriitorului, Ilie Kogălniceanu, a izbutit să ajungă la ranguri şi funcţii însemnate. Mama, Catinca (născută Stavilă), a fost crescută în familia lui Mihail Sturdza, viitorul domn al Moldovei. Dintre cei zece copii ai lor, Kogălniceanu este cel dintâi născut.

După primele învăţături primite în casă, el urmează, alături de Vasile Alecsandri, lecţiile călugărului maramureşean Gherman Vida, adept al Şcolii Ardelene. Kogălniceanu a învăţat apoi la pensionul lui Victor Cuenim din Iaşi şi la Institutul Francez de la Miroslava, în apropiere de Iaşi. În vara anului 1834 este trimis la studii în Franţa, la Luneville, împreună cu cei doi fii ai domnitorului Mihail Sturdza. După un an, elevii români sunt mutaţi la Berlin în urma intervenţiei consulului rus din Iaşi, alarmat de posibilitatea contaminării lor de ideile revoluţionare din Franţa. În mediul intelectual şi universitar berlinez Kogălniceanu îl cunoaşte pe savantul Alexander von Humboldt şi audiază cursurile de drept şi istorie ale unor profesori celebri, de formaţie hegeliană, ca Friedrich von Savigny, Eduard Gans şi Leopold von Ranke. Preocupările sale timpurii pentru istoria şi cultura naţională îl îndreaptă spre studiul sistematic al documentelor, cronicilor româneşti sau străine, primite din ţară sau aflate în bibliotecile apusene, privitoare la Moldova şi Ţara Românească.

La numai 20 de ani, în 1837, publică la Berlin primele studii, în limbile germană şi franceză: Moldau und Wallachei. Romanische oder Wallachische Sprache und Literatur (în „Magazin fur die Literatur des Auslandes”), Esquisse sur l’histoire, les moeurs et la langue des Cigains, connus en France sur le nom de Bohemiens (cuprinzând îndemnuri la eliberarea ţiganilor robi din Principate) şi, cel mai important, Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens. Ţinut prea din scurt de tatăl său şi de domnitor (care nu privea cu simpatie nici proiectele sale istoriografice), Kogălniceanu îşi grăbeşte întoarcerea în Moldova. În 1838 este din nou la Iaşi, fiind numit locotenent-aghiotant, apoi căpitan. Desfăşoară, la început alături de Gheorghe Asachi, o vastă activitate de publicist, istoric şi îndrumător cultural şi literar, comparabilă, în dimensiuni şi rezultate, doar cu aceea a lui Ion Heliade Rădulescu.

Tot în anul 1838 preia de la Gheorghe Asachi „Alăuta românească”, seria nouă a suplimentului literar al „Albinei româneşti”, care va fi însă interzis după cinci numere; în martie 1840 scoate revista „Dacia literară”, suprimată şi ea după trei numere. Editează gazeta oficială „Foaia sătească a Prinţipatului Moldaviei” (1840-1845), alături de care înfiinţează o tipografie şi o editură proprie (Cantora Daciei literare sau Cantora Foaiei săteşti), cu litere cumpărate de la Heliade. La „cantora” lui Kogălniceanu au apărut scrieri literare sau istorice semnate de autori din ambele Principate: Grigore Alexandrescu, Nicolae Bălcescu, Alecu Donici, Constantin Stamati, Vasile Alecsandri, Gheorghe Sion, Alexandru Hrisoverghi, Dimitrie Ralet, Costache Caragiali etc.

În 1840 Kogălniceanu este numit, împreună cu Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi şi P.M. Câmpeanu, la direcţia Teatrului Naţional din Iaşi şi iniţiază alcătuirea şi tipărirea unui repertoriu propriu, la care contribuie şi el cu o traducere din franceză, Orbul fericit, şi o prelucrare, Două femei împotriva unui bărbat. Pentru editarea documentelor istorice scoate publicaţia „Arhiva românească” (1840-1845). În acelaşi scop, va aduna în trei tomuri, începând din 1845, cronicile moldoveneşti (Letopisiţile Ţării Moldovii), completate, în a doua ediţie (I-III, 1872-1874), şi cu cele munteneşti. Paralel, editează şi o antologie de documente şi cronici traduse în franceză, urmărind să atragă interesul savanţilor străini pentru istoria românilor. La Academia Mihăileană din Iaşi, unde este numit profesor în 1843, ţine memorabilul Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie naţională, curs întrerupt în acelaşi an din ordinul ocârmuirii.

În 1844 Kogălniceanu face o nouă încercare de a edita o revistă culturală şi literară, „Propăşirea”, cu sprijinul lui Ion Ghica şi Nicolae Bălcescu. Cenzura suprimă titlul revistei, socotit subversiv, lăsând numai subtitlul („Foaie ştiinţifică şi literară”), apoi o interzice cu totul, în acelaşi an. Mereu împiedicat de domnitor sau de cenzură în tipărirea unor reviste culturale, Kogălniceanu recurge, pentru a nu renunţa cu totul la planurile sale, la editarea unor mai inofensive calendare şi almanahuri (între 1842 şi 1845 apare „Calendar pentru poporul românesc”, cu o parte literar-ştiinţifică, intitulată „Almanah de învăţătură şi petrecere”), în care publică şi câteva dintre articolele sale cu caracter social: Despre civilizaţie, Despre pauperism etc. Relaţiile cu domnitorul Mihail Sturdza devin tot mai încordate.

În 1844 fostul aghiotant domnesc, aflat la Viena cu intenţia de a ajunge la Paris, este rechemat în ţară şi, folosindu-se primul prilej, surghiunit la mănăstirea Raşca. Eliberat, obţine, în sfârşit, permisiunea de a călători şi pleacă în Franţa şi Spania (1846), cu gândul, repede abandonat, de a se stabili definitiv în străinătate. La Paris se întâlneşte cu Nicolae Bălcescu, cu care era în bune relaţii, şi împreună plănuiesc alcătuirea unui dicţionar istoric. În 1848 ia parte la mişcarea revoluţionară din capitala Moldovei împotriva domnitorului Mihail Sturdza, fostul său protector, acum adversar făţiş. După eşecul mişcării se refugiază la Cernăuţi, unde redactează manifestele politice ale revoluţionarilor moldoveni: Dorinţele partidei naţionale în Moldova şi Proiect de constituţie pentru Moldova.

Colaborează la gazeta „Bucovina” cu pamflete politice şi notiţe nesemnate. După numirea ca domnitor a lui Grigore Alexandru Ghica, Kogălniceanu se întoarce din exil în 1849 (fusese în acelaşi an la Viena şi Paris) şi începe o rapidă ascensiune politică, devenind în scurt timp principalul susţinător al marilor reforme care au urmat. Este, pe rând, director al Departamentului Lucrărilor Publice (1849-1850), al Departamentului Treburilor din Lăuntru (1851-1852), deputat în Divanul Ad-hoc şi conducător al mişcării unioniste (1856-1857), membru al Adunării Elective a Moldovei (după ce a renunţat la candidatura domnească). În sprijinul acţiunilor unioniste înfiinţează şi conduce, din 1855, jurnalul politic, literar şi comercial „Steaua Dunării”. După Unire, devine prim-ministru al Moldovei (1860) şi al Principatelor Unite (1863-1865).

În această ultimă calitate, a contribuit hotărâtor, îndeosebi printr-o activitate parlamentară excepţională, la votarea legii pentru secularizarea averilor mănăstireşti (1863) şi la impunerea legii rurale. Aproape toate căderile guvernelor liberale conduse de Kogălniceanu au avut drept cauză atitudinea sa faţă de situaţia ţăranilor, expusă patetic în discursul din 1862, Pentru împroprietărirea ţăranilor. După înlăturarea lui Al. I. Cuza, Kogălniceanu va mai deţine unele funcţii importante: ministru de Interne (1868-1870, 1879-1880), ministru de Externe (1876, 1877-1878), ministru plenipotenţiar la Paris (1880). Deşi acaparat de activitatea politică, a mai avut câteva iniţiative culturale însemnate, printre care înfiinţarea Universităţii din Iaşi (1860). Membru al Societăţii Academice Române din 1868, este ales vicepreşedinte (1886) şi preşedinte al Academiei Române (1887-1890), de la tribuna căreia va rosti ultimul său mare discurs recapitulativ: Dezrobirea ţiganilor. Ştergerea privilegiilor boiereşti. Emanciparea ţăranilor (1891).

Întreaga activitate a lui Kogălniceanu reprezintă aplicarea, în împrejurări concrete, a unei concepţii despre evoluţia societăţii, limpede formulată de la început şi urmărită consecvent în toate acţiunile politice, social-economice, culturale. La baza evoluţiei sociale, înţeleasă ca un proces continuu de civilizare (Despre civilizaţie, 1845), el aşeza, pe de o parte, lupta omului pentru supunerea naturii (prin industrie, ştiinţă, artă), pe de alta, relaţiile dintre oameni, organizarea politică a statelor. Progresele ştiinţifice care, îmbinate cu cele politice, asigură civilizaţia, au ca urmare „emancipaţia”, „dezrobirea” tuturor oamenilor de sub apăsarea condiţiilor naturale sau a unor relaţii sociale nedrepte, bazate pe privilegii. De aici, nevoia de dreptate, de echitate socială, de cultură şi democraţie.

Sub influenţa ideilor revoluţionare din Franţa, temperate de moderaţia ideologilor germani studiaţi în perioada berlineză, Kogălniceanu a fost adeptul evoluţionismului social, al reformelor „blânde şi graduale”. În condiţiile apartenenţei la o naţiune asuprită, lipsită de independenţă şi de posibilitatea unei organizări sociale adecvate, crezul lui Kogălniceanu va cuprinde emanciparea naţională şi socială a românilor, progresul economic şi cultural. Istoria constituia, în viziunea sa romantică, temeiul înţelegerii destinului unui popor. De aceea el s-a îndreptat mai întâi spre studierea trecutului românilor, pentru a descoperi alcătuirile sociale specifice, tradiţiile şi obiceiurile strămoşeşti, dar şi pentru a extrage premisele realizării idealurilor de înnoire.

Istoria, limba comună şi tradiţiile reprezentau chezăşia păstrării naţionalităţii în faţa oricăror presiuni din afară. Schimbările care asigură progresul societăţii trebuie să pornească de la ceea ce este viabil în tradiţia naţională, făcând elogiul acesteia numai în măsura în care nu era „împotriva dreptei cugetări”. Criticând „haina din afară”, superficială, cosmopolită, „plantele străine”, „formele exterioare” adoptate la mijlocul veacului al XIX-lea, Kogălniceanu formula, ca şi Titu Maiorescu mai târziu, teoria „formelor fără fond”, ajungând însă la cu totul alte concluzii de ordin practic privitoare la dezvoltarea ulterioară a societăţii româneşti.

Programul lui politic, expresie a mişcării paşoptiste din Moldova, urmărea emanciparea naţională a românilor, prin unire şi dobândirea autonomiei, regenerare socială, prin înlăturarea privilegiilor şi a abuzurilor feudale, prin împroprietărirea ţăranilor şi acordarea de drepturi civile şi politice tuturor cetăţenilor, precum şi prin crearea unei burghezii puternice şi active şi a unei industrii naţionale, răspândirea culturii prin şcoli, presă şi tipărituri.

Marile evenimente la care a participat ca protagonist (dezrobirea ţiganilor, revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor, legea rurală, proclamarea Independenţei) i-au pus în valoare spiritul constructiv şi capacitatea de a alege, cu simţ istoric şi luciditate critică, din tradiţii şi din influenţele străine, elementele utile pentru accelerarea procesului de modernizare a instituţiilor României şi de reorganizare a ţării pe baze democratice. Cultura, în viziunea lui Kogălniceanu, deţine un rol esenţial în atingerea obiectivelor naţionale şi politice, de aceea el a avut mereu în vedere şi consolidarea unei culturi autohtone.

Histoire de la Valachie..., cuvântul de deschidere a cursului de istorie naţională, colecţia de cronici au contribuit la întemeierea istoriografiei româneşti moderne. Pentru că a crezut în forţa reformatoare a ideilor, Kogălniceanu a ales presa şi tiparul ca principal mijloc de formare a opiniei publice şi de manifestare a activităţii sale politice şi culturale. În concepţia sa, literatura a reprezentat una dintre căile cele mai importante de redeşteptare naţională a românilor şi de transformare a organizării sociale. Spiritul său reformator a folosit literatura, în prima perioadă a activităţii, pentru răspândirea şi impunerea ideilor naţionale, pentru progres şi „luminare” culturală. Ideolog politic în primul rând, Kogălniceanu are meritul de a fi respectat specificul literaturii ca artă şi de a fi contribuit astfel la constituirea unei doctrine literare.

A ştiut să traseze, cu clarviziune, câteva directive esenţiale, vitale pentru dezvoltarea scrisului românesc, într-o perioadă de începuturi anevoioase şi amestec de influenţe. A practicat, înaintea lui Titu Maiorescu, o critică de „direcţie”, culturală, fără a se întemeia însă pe principii estetice explicite. Programul revistei „Dacia literară”, reluat, în esenţă, de „Propăşirea” şi de „Steaua Dunării”, a reuşit pentru prima dată în cultura românească să imprime literaturii o direcţie de dezvoltare. Scriitorii sunt chemaţi să creeze opere originale cu sursa în tradiţiile poporului şi în istoria ţării, să participe la consolidarea limbii şi a literaturii comune pentru toţi românii. Imitaţiile, traducerile făcute fără discernământ sunt combătute vehement („traducţiunile nu fac o literatură”), nu însă şi cunoaşterea şi promovarea operelor de seamă din alte literaturi.

Kogălniceanu a transformat în program de orientare precisă a mişcării literare ceea ce până atunci fusese difuz, enunţat incidental. „Dacia literară” urma să devină un „repertoriu general al literaturei româneşti” şi, chiar dacă suprimarea revistei a împiedicat împlinirea proiectelor lui Kogălniceanu, directivele sale au stimulat creaţii literare originale de mare valoare şi au stat la originea constituirii curentului naţional şi a doctrinei specificului naţional în literatura română modernă. Nu se poate vorbi încă, în cazul lui Kogălniceanu, de o apreciere estetică a literaturii - ea este subordonată moralei, idealurilor naţionale şi sociale - dar îndrumătorul literar are în vedere unele criterii, în numele cărora va revendica dreptul criticii de a judeca fiecare scriere.

Înfăptuirea unei literaturi originale ar trebui însoţită chiar de la început de o atitudine critică netă de respingere a producţiilor lipsite de valoare. Se cere scriitorilor o literatură de „principii” (politice, morale)şi de „tendinţă” (naţională, progresistă), fiind condamnate unele scrieri mai ales pentru conţinutul lor periferic şi pentru lipsa unui ideal. Prin Introducţia la „Dacia literară”, critica literară, practicată sporadic şi până atunci, capătă o justificare de principiu şi o misiune înaltă în propăşirea literaturii. Ea trebuie să fie nepărtinitoare, să aibă în vedere numai opera, nu şi autorul ei, să distingă ce e „bun” de ce e „rău”. Primul exemplu de atitudine critică - nu la înălţimea programului însă - l-a dat Kogălniceanu însuşi prin recenziile apărute în revistele pe care le-a condus, prin polemicile cu Gheorghe Asachi, Gheorghe Sion sau Iacob Mureşianu.

Prefaţa la volumul de Poezii al lui Alexandru Hrisoverghi şi cele câteva recenzii nu se remarcă atât prin spirit analitic şi exigenţă, cât prin capacitatea de a face o apreciere de ansamblu şi de a situa o operă sau un autor în cuprinsul unei tendinţe generale, acceptată sau nu de critic. Spiritul de sinteză şi viziunea de ansamblu se făcuseră simţite şi mai înainte, în două încercări asupra evoluţiei culturii şi literaturii româneşti, prima publicată la Berlin în 1837, în limba germană, iar a doua, în limba franceză, rămasă în manuscris, probabil din 1839, sub forma unei ciorne de discurs. Ambele cuprind un tablou al literaturii române, surprinzător de bogat şi de închegat.

Ideile din programul „Daciei literare” apar de pe acum: literatura trebuie să fie naţională, având drept „sâmbure” poezia populară, deosebit de elogiată, iar ca izvoare, tradiţia istorică. Se face o enumerare a principalilor reprezentanţi ai literaturii române (cronicarii, poeţii Văcăreşti, Alecu Beldiman, Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Asachi), însoţită, mai ales în textul francez, de caracterizări succinte, de elogii măsurate şi de unele rezerve critice. Kogălniceanu propune şi o periodizare a istoriei culturii noastre, care atestă aceeaşi clarviziune în surprinderea căilor de dezvoltare a civilizaţiei româneşti.

Kogălniceanu nu s-a considerat scriitor; el însuşi nu părea a-şi preţui scrierile literare. Nu i-a lipsit însă talentul, iar paginile rămase, multe tipărite postum, dezvăluie, dacă nu opere de mare valoare, preţioase contribuţii de pionierat. Că avea un stil format, subtil adesea, o dovedeşte încă din timpul studiilor la Luneville şi Berlin, în scrisorile către tatăl său şi către surorile sale. Adunate în volum, scrisorile au căpătat aspectul unui roman epistolar despre formarea unui tânăr intelectual român în primele decenii ale secolului al XIX-lea. Debutul literar a fost timid şi neconcludent: în „Alăuta românească” (1838) a localizat povestea lui G.A. Burger Împăratul şi braminul şi a tradus, semnând Klmn, Inelul lui Policrat de Schiller.

Cu Soirees dansantes (1839), în care realizează o galerie de figuri pitoreşti, reprezentative pentru societatea din Moldova, Kogălniceanu se dovedeşte un fin observator, înzestrat cu privire ironică, spiritual şi maliţios, dotat pentru schiţa de moravuri. Descrierile sunt întrerupte de reflecţiile moralistului, de scurte meditaţii asupra unor fenomene sociale sau asupra firii omeneşti. În „Dacia literară”, la rubrica „Scene pitoreşti din obiceiurile poporului”, sub titlul Nou chip de a face curte, Kogălniceanu a descris, cu încântarea etnografului şi a iubitorului de folclor, o nuntă tradiţională la ţară, aşezând mereu în opoziţie moravurile decăzute ale civilizaţiei orăşeneşti cu frumuseţea şi puritatea vieţii rurale.

În Iluzii pierdute. Un întâi amor (1841) scriitorul se încearcă în proza sentimentală, pe gustul vremii, dar nu fără a strecura, într-o amplă Introducţie, numeroase aluzii politice şi note de critică a regimului. Folosind variate nuanţe ale ironiei, povestitorul se află mereu în conflict cu boierii ruginiţi, cu stăpânirea, cu toţi adversarii înnoirilor. Prima aventură sentimentală e evocată cu detaşarea ironică, dar nostalgică, a bărbatului matur. Locurile comune ale literaturii romanţioase la modă primesc aici o nuanţă parodică şi glumeaţă, care salvează povestirea de la un idilism desuet.

În Fiziologia provincialului în Iaşi (1844), mijloacele prozatorului au devenit mai sigure, mai echilibrate. Schiţa, deşi are un model francez, rămâne sub influenţa directă a fiziologiilor lui Costache Negruzzi, citat cu admiraţie. În atenţia lui Kogălniceanu stă mereu tipul, reprezentant al unei categorii sociale sau al unei mentalităţi, dar descrierea locurilor şi a oamenilor este bogată în observaţii concrete şi detalii plastice. Arta prozatorului se evidenţiază mai ales în tablouri şi portrete viu colorate, realizate prin enumerări ori prin acumularea unor elemente de contrast. Stilistic, efectul este sporit şi de amestecul particular de neologisme şi expresii moldoveneşti.

În 1850 Kogălniceanu a publicat în „Gazeta de Moldavia”, fără semnătură, prima parte dintr-un roman rămas neterminat, cu titlul Tainele inimei. Intenţia autorului era, după cum se deduce din primul capitol, de a scrie un roman cu intrigă amoroasă, dar cu foarte evident caracter politic şi social. Pregătirea acţiunii e făcută cu minuţie, după modelul romanelor lui Honore de Balzac, scriitor cu deosebire preţuit de Kogălniceanu, din care a şi tradus câteva fragmente (din Physiologie du mariage).

În afara conturării intrigii sentimentale, capitolul iniţial cuprinde expunerea unor idei politice şi naţionale, fie ilustrate de eroi (Stihescu, mic proprietar, păstrător al spiritului naţional, anticosmopolit), fie prezentate direct de autor într-o amplă digresiune, fără interes literar. Punerea în scenă a acţiunii e remarcabilă, căci autorul are un simţ al gradaţiei şi al construcţiei care aminteşte şi aici arta desăvârşită a oratorului. Uscăciunea observaţiilor generale este compensată, pe alocuri, de sugestive viziuni picturale.

Printre manuscrisele lui Kogălniceanu au rămas, nefinisate, note din călătoria făcută la Viena şi în Spania. Cele dintâi cuprind însemnări preliminare, disparate, numeroase consideraţii privitoare la organizarea socială austriacă, la moravuri şi aspecte etnografice. Mai închegate sunt însemnările despre Spania, calităţile memorialistului făcându-se simţite îndeosebi în surprinderea unor tablouri caracteristice: amiaza la Madrid, ceremoniile populare şi religioase. Scriitorul se dovedeşte acelaşi observator moral şi social, preocupat de obiceiuri, tradiţii, de tot ce reprezintă specific naţional.

O anume valoare literară au şi povestirile istorice din trecutul Moldovei (Ştefan cel Mare în Târgul Băiei, Un vis al lui Petru Rareş), ca şi unele foiletoane, cu adresă politică, răspândite şi rămase în pagini din presa vremii, dintre care unul e scris cu mult spirit şi vervă: Curierul Iaşilor şi 10 februarie 1860, apărut în „Steaua Dunării” şi semnat Civis Bahluensis. În timpul mişcării de la 1848, Kogălniceanu a scris şi două pamflete împotriva domnitorului, impresionante prin acumularea paroxistică a invectivelor (Noul Acatist al marelui voievod Mihail Grigoriu, 1848) şi prin subtilitatea ironiei (Carte a fostului rege Ludwig Filip către încă fiindul domn Mihail Sturdza).

Discursurile lui Kogălniceanu, exclusiv politice, dezvăluie mari însuşiri literare: construcţia savantă, rigoarea argumentării, un patetism lucid îmbrăcat într-o expresie elegantă şi sobră, o vervă polemică irezistibilă. Când vorbeşte despre istoria naţională şi strămoşi, tonul său capătă o solemnitate gravă. Măreţia subiectului îi impune o atitudine sacerdotală.

Opera literară

  • Esquisse sur l’histoire, les moeurs et la langue des Cigains, connus en France sous le nom de Bohemiens, Berlin, 1837;
  • Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens, Berlin, 1837; ediţia II (Histoire de la Dacie, des Valaques transdanubiens et de la Valachie), Berlin, 1854;
  • Două femei împotriva unui bărbat, Iaşi, 1840;
  • Iluzii pierdute. Un întâi amor, Iaşi, 1841;
  • 200 reţete cercate de bucate, prafturi şi alte trebi gospodăreşti (în colaborare cu Costache Negruzzi), Iaşi, 1841; ediţie îngrijită de Titus Moraru, prefaţă de Mircea Zaciu, Cluj, 1973; ediţia (Carte de bucate boiereşti), Bucureşti, 1998;
  • Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie naţională, Iaşi, 1843;
  • Dorinţele partidei naţionale în Moldova, Cernăuţi, 1848;
  • Noul Acatist al marelui voievod Mihail Grigoriu, Cernăuţi, 1848; ediţia II, ediţie îngrijită de Vasile M. Kogălniceanu, Bucureşti, 1894;
  • Dezrobirea ţiganilor. Ştergerea privilegiilor boiereşti. Emanciparea ţăranilor, Iaşi, 1891;
  • Moldau und Wallachei. Romanische oder Wallachische Sprache und Literatur - Moldova şi Valahia. Limba şi literatura românească sau valahică, ediţie îngrijită şi traducere de Vasile Kogălniceanu, Bucureşti, 1895;
  • Schiţe despre ţigani, ediţie îngrijită de Gheorghe Ghibănescu, Iaşi, 1900;
  • Acte, scrieri din tinereţă, discursuri, ediţie îngrijită şi prefaţă de Petre V. Haneş, Bucureşti, 1908;
  • Scrisori. 1834-1849, ediţie îngrijită şi prefaţă de Petre V. Haneş, Bucureşti, 1913;
  • Opere, prefaţă de Nicolae Cartojan, Craiova, 1930;
  • Scrieri şi discursuri, ediţia III, prefaţă de Nicolae Cartojan, Craiova, 1939;
  • Opere alese, ediţie îngrijită şi prefaţă de Gabriel Drăgan, Bucureşti;
  • Opere, tomul I: Scrieri istorice, ediţie îngrijită şi introducere de Andrei Oţetea, Bucureşti, 1946;
  • Scrieri alese, I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Dan Simonescu, Bucureşti, 1955; ediţia II, Bucureşti, 1958;
  • Despre literatură, ediţie îngrijită şi prefaţă de Dan Simonescu, Bucureşti, 1956;
  • Discursuri parlamentare din epoca Unirii, ediţie îngrijită de Vladimir Diculescu, introducere de V. Raţă, Bucureşti, 1959;
  • Tainele inimei. Scrieri alese, ediţie îngrijită şi prefaţă de Dan Simonescu, Bucureşti, 1964; ediţia Bucureşti, 1987;
  • Texte social-politice alese, ediţie îngrijită şi prefaţă de Dan Berindei, Leonid Boicu, Nicolae Ciachir, Matei Ionescu, Dan Simonescu, Bucureşti, 1967;
  • Scrisori. Note de călătorie, ediţie îngrijită de Augustin Z.N. Pop şi Dan Simonescu, Bucureşti, 1967;
  • Scrieri, ediţie îngrijită şi prefaţă de Geo Şerban, Bucureşti, 1967;
  • Opere, vol. I: Beletristică, studii literare, culturale şi sociale, ediţie îngrijită şi introducere de Dan Simonescu, Bucureşti, 1974; vol. II: Scrieri istorice, ediţie îngrijită şi introducere de Alexandru Zub, Bucureşti, 1976; vol. III: Oratorie I, partea I, ediţie îngrijită de Vladimir Diculescu, Bucureşti, 1983, partea II, ediţie îngrijită de Vladimir Diculescu, introducere de Dan Berindei, 1987; vol. IV: Oratorie II, partea I-IV, ediţie îngrijită şi introducere de Georgeta Penelea, Bucureşti, 1977-1987; vol. V: Oratorie III, partea I-III, ediţie îngrijită şi introducere de Georgeta Penelea, Bucureşti, 1984-1989;
  • Scrieri literare, ediţie îngrijită şi postfaţă Paul Cornea, Bucureşti, 1976;
  • Reflecţii, ediţie îngrijită şi prefaţă de I.D. Pârvănescu, Bucureşti, 1988;
  • Discursuri parlamentare, ediţie îngrijită şi prefaţă de Georgeta Penelea Filitti, Bucureşti, 1994.

Ediţii

  • Fragments tires des chroniques moldaves et valaques pour servir a l’histoire de Pierre-le-Grand, Charles XII, Stanislas Leszczynski, Demetre Cantemiret Constantin Brancovan, partea I-II, Iaşi, 1845;
  • Letopisiţile Ţării Moldavii, tomul I, Iaşi, 1852, tomurile II-III, Iaşi, 1845-1846; ediţia II (Cronicele României sau Letopiseţele Moldovei şi Valahiei); I-III, Bucureşti, 1872-1874.

Traduceri

  • O. Senkowski, Filosofia vistului, 1838;
  • G.A. Burger, Împăratul şi braminul, 1838;
  • Fr. Schiller, Inelul lui Policrat, 1838; Împărţirea lumei, 1838;
  • Autor neidentificat, Orbul fericit, Iaşi, 1840;
  • Cicero, La Bruyere, J.J. Rousseau, Lamennais, Chateaubriand, Pascal, Sentenţii şi cugetări, 1842, 1843, 1844;
  • Honore de Balzac, Bărbaţi, femei şi amorezi, 1846, 1854.

Scrieri politice

  • Discurs cu privire la Unirea Principatelor, 1857;
  • Discurs cu privire la acordarea de drepturi politice pentru toţi locuitorii ţării, 1857;
  • Discurs cu privire la reglementarea relaţiilor dintre ţărani şi proprietari, 1857;
  • Discurs la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor, 1859;
  • Discursul ţinut din partea deputaţilor moldoveni în adunarea de la Bucureşti, 1859;
  • Amendament şi discurs la articolul 145 din proiectul de constituţie referitor la stabilirea capitalei ţării, 1859;
  • Profesie de credinţă, 1860;
  • Îmbunătăţirea soartei ţăranilor, 1862;
  • Dezrobirea ţăranilor. Ştergerea privilegiilor boiereşti. Emanciparea ţăranilor, 1891.

Check Also

George Dumitrescu

George Dumitrescu (22 aprilie 1901, Cocioc, judeţul Ilfov – 30 octombrie 1972, Bucureşti) – poet …

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …