Mihai Viteazul

Mihai Viteazul (1558, Târgul de Floci, situat la Gura Ialomiţei, Ţara Românească - 19 august 1601, Câmpia Turzii, Transilvania, azi judeţul Cluj) - domnul Ţării Româneşti (1593-1601), domnul tuturor românilor (1600), politician, diplomat, conducător şi strateg militar, luptător pentru independenţă şi primul „Restitutor Daciae” al neamului românesc.

Tatăl său a fost Pătraşcu cel Bun, domnul Ţării Româneşti (1554-1557). Dar Mihai Viteazul era fiul natural al acestuia, rezultat dintr-o legătură târzie al lui Pătraşcu Vodă cu Teodora, care la bătrâneţe, călugărindu-se va lua numele de Teofana. Unii istorici au negat în decursul timpului originea domnească a lui Mihai Viteazul, ajungând să susţină că Iane Cantacuzino Banul, frate cu Teodora, era, nu unchiul, ci tatăl domnitorului.

Astăzi consensul originii domneşti şi basarabe a lui Mihai Viteazul este unanim. Mihai Viteazul este frate cu Petru Cercel (1583-1585), Vintilă (care a avut o domnie de patru zile, cea mai scurtă din istoria naţională şi poate universală), Petraşcu (ce nu a domnit) şi o soră, Maria. Antecedentele luării domniei sunt legate de locul naşterii sale, mediu prin excelenţă negustoresc. Acest fapt îl aseamănă cu Petru Rareş, fiu natural al lui Ştefan, care în tinereţe a fost măjar (negustor de peşte).

Din fragedă tinereţe, Mihai Viteazul a luat drumul negoţului. Mărturiile contemporane voievodului exprimă păreri diferite privind natura negoţului: negustor de vite (un izvor polon), comerţ cu giuvaericale (izvor spaniol), fiu de măcelar „Mihai Kassab oglanî” (Mustafa Selaniki), care scrie o istorie otomană a timpului său. Selaniki descrie evenimentele dintre anii 1563-1600 şi se încadrează categoriei de opinii ce neagă originea domnească a lui Mihai Viteazul.

Copilăria şi tinereţea au avut urmări asupra formaţiei lui Mihai Viteazul, l-au ajutat să cunoască „pe drumurile negustoreşti”, în ţară şi la sud de Dunăre, oameni şi locuri, obiceiuri şi întâmplări, a trăit în mediul social al celor mulţi şi al lumii interlope, a pătruns în „tainele” economiei vremii sale, a cunoscut abuzurile săvârşite de emisarii Porţii în ţară sau în lumea balcanică.

Chiar ştiinţa de carte este diferită de a fiilor de domni. La Mihai Viteazul nu se poate vorbi de o acumulare organizată de cunoştinţe, dirijată. A fost un autodidact însă fin observator, dotat cu simţ practic, aplicativ, cu inteligenţă nativă. Ocuparea domniei e pregătită de ocuparea unor dregătorii consecutive în aparatul de stat al Ţării Româneşti: bănişor de Mehedinţi (1588) în a doua domnie a lui Mihnea Turcitu (1585-1591), mare stolnic (sfârşitul anului 1588), mare postelnic (1591) sub domnia lui Ştefan Surdul (1591-1592), mare agă (1590), mare ban al Craiovei (1593), sub Alexandru cel Rău (1592-1593).

În iunie, 1593, Alexandru cel Rău (care voia să-l piardă pe Mihai Viteazul) descoperă un complot al boierilor şi execută un număr dintre aceştia. Mihai Viteazul fuge în Transilvania, unde se bucură de sprijinul principelui Sigismund Bathory şi, de acolo, la Istanbul, unde cu ajutorul unchiului său Iane şi Andronic Cantacuzino cât şi al lui Sigismund şi agentului englez Barton, izbuteşte să ia domnia (octombrie 1593). Încă din timpul negoţului, Mihai Viteazul îşi consolidează baza materială, fapt însemnat în luarea şi menţinerea domniei. Căsătorindu-se cu jupâniţa Stanca (cu care va avea ca fiu pe Nicolae Pătraşcu - domn al Ţării Româneşti în noiembrie 1599 - septembrie 1600), Mihai Viteazul primeşte o zestre exprimată în proprietăţi funciare şi ajunge unul dintre marii latifundiari ai ţării.

Actele de politică internă întreprinse sunt subordonate idealului luptei pentru independenţă. Mihai Viteazul inaugurează această luptă prin două acte: cheamă pe creditorii turci la visterie, la Bucureşti, sub pretext că li se vor achita datoriile, dar sunt omorâţi, iar corpul de supraveghere al domnului (format din 2.000 otomani) este exterminat. Concomitent, Aron-Vodă procedează la fel la Iaşi. Urmează marile confruntări cu puterea otomană. Mai întâi, Putinei, Stăneşti, Serpateşti (1594), apoi, Călugăreni (13 august 1595) şi Giurgiu (primăvara 1596), în urma cărora armatele otomane conduse de bătrânul general (vizir) Sinan Paşa sunt înfrânte.

Mihai Viteazul încheie totuşi pace cu turcii (1596). Urmează luptele pentru unirea ţărilor române şi episoadele corespunzătoare: Şelimbăr (1599) unde Mihai Viteazul Înfrânge ostile conduse de principele Transilvaniei, Andrei Bathory, intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia (1 noiembrie 1599) şi unirea Transilvaniei cu Ţara Românească, intrarea lui Mihai Viteazul în Moldova (mai 1600) şi unirea celor trei ţări româneşti. Deşi înfăptuită, prima unire se desface curând. Mihai Viteazul este înfrânt la Mirăslău de trupele conduse de generalul imperial Basta (18 septembrie 1600), apoi pierde Ţara Românească, în urma înfrângerii de la Gherghiţa şi Bucov, pe Teleajen. În Moldova revine Ieremia Movilă, în Ţara Românească fratele său, Simion Movilă.

Fraţii Buzeşti (credincioşi lui Mihai Viteazul) sunt înfrânţi lângă Craiova. Mihai Viteazul pleacă la Praga, la împăratul Rudolf al II-lea pentru a-i cere ajutor. După câtva timp, Rudolf îi impune lui Mihai Viteazul alianţa cu Basta împotriva lui Sigismund Bathory, care revenise pe tronul Transilvaniei. Bătălia de la Gorăslău, pe Someş (3 august 1601) este câştigată datorită priceperii lui Mihai Viteazul.

Acesta voia să se întoarcă pentru a-şi relua domnia munteană şi a reface din nou unitatea statală. Dar cade victimă uneltirilor lui Basta, care voia să rămână stăpânul Transilvaniei şi este ucis pe când se afla în cortul său de pe Câmpia Turzii (19 august 1601). Corpul îi este înmormântat pe locul unde căzuse, capul retezat de mâinile ucigaşilor este dus de câţiva credincioşi şi aşezat cu veneraţie la Mănăstirea Dealu, de lângă Târgovişte.

Opera lui Mihai Viteazul este uriaşă. Ea poate fi urmărită şi reconstituită prin cele două mari obiective (idealuri) ale politicii sale: lupta pentru independenţă şi unirea ţărilor române, sub conducerea sa. Între acestea există o strânsă legătură. Unirea, rezultat al luptei pentru independenţă, devine un act necesar pentru realizarea independenţei la scara întregului neam românesc, cu forţele unite ale tuturor românilor, Un gând statornic, din primele momente ale domniei până în ultima clipă a vieţii.

O mărturie contemporană, a unui adversar al său, consemnează că din zilele învestiturii, aflat încă la Stanbul, Mihai Viteazul ar fi făcut un legământ faţă de propriul său cuget, de a lupta fără şovăire împotriva Porţii. Luptei pentru independenţă, îi este subordonată întreaga sa activitate internă, care îl situează printre cei mai importanţi oameni politici ai vremii şi în egală măsură ca un diplomat. Activitatea economică (cu precădere înflorirea oraşelor, meşteşugurilor şi comerţului), întărirea aparatului de stat, cristalizarea unei oştiri (în care intrau şi mercenari), ca şi actul de cultură, înfăţişează personalitatea complexă a lui Mihai Viteazul care a luptat în numele crucii şi a fost un domn creştin.

După asasinarea lui, cronica nota un mare adevăr: „Şi rămăseseră creştinii şi mai vârtos Ţara Românească săraci de dânsul... Căci era ajutor creştinilor şi sta tare ca un viteaz bun pentru ei, cât făcuse pe turci de tremura de frica lui”. Pe acest temei, Mihai Viteazul a aderat din prima clipă la Liga Creştină, cruciadă condusă de Rudolf al II-lea faţă de care Mihai Viteazul a fost loial. Încă o data diplomat ca şi cu ocazia tratatului cu Sigismund Bathory (1595). Marea capacitate de strateg şi conducător militar reiese din luptele pentru independenţă (Călugăreni-Giurgiu) şi cele din perioada înfăptuirii actului unirii.

Chiar Legătura lui Mihai scoate în evidenţă, în adevărata lumină, politica lui Mihai Viteazul faţă de ţărănime, de truditorii ogoarelor şi baza naţiunii. Ea nu mai trebuie privită ca în trecut, ca fiind actul prin care s-ar fi introdus Rumânia în Ţara Românească, ci ca un aşezământ (în special studiile lui Constantin Giurescu şi Constantin C. Giurescu) necesar pentru a crea o stabilitate populaţiei (după expediţia lui Sinan Paşa din 1595) pentru a se putea încasa dările.

Mihai Viteazul a dat atenţie şi vieţii religioase încât unele izvoare îl socotesc alături de Ştefan cel Mare, întemeietor al bisericii românilor din Ardeal. Prin tratatul de la Alba Iulia (mai 1595) Mihai Viteazul a obţinut ca toate bisericile din Transilvania să depindă de Mitropolia Ungaro-Vlahiei, pas important şi pe cale religioasă în unirea românilor. Mihai Viteazul este ctitorul a două mănăstiri: Sf. Nicolae din Bucureşti (Mihai Vodă) şi Clocociov de lângă Slatina.

În Transilvania a ridicat o biserică la Ocna Sibiului, alta în satul Suşărdea, cea de a treia la cetatea Făgăraşului. „Ceea ce am făcut (scria Mihai Viteazul în 1595 polonilor) toate le-am făcut pentru credinţa creştinească, văzând eu ce se întâmplă în fiecare zi cu bieţii creştini. M-am apucat să ridic această mare greutate cu această ţară săracă a noastră ca să fac un scut al întregii lumi creştine”.

Moştenirea lui Mihai Viteazul este esenţială. Lupta pentru independenţă a făcut din Mihai Viteazul un erou de legendă, un conducător anti-otoman de valoare europeană ca şi Iancu şi Ştefan, o personalitate de excepţie pe plan politic, diplomatic şi militar. Victoriile obţinute nu s-au mai putut şterge din conştiinţa românilor, dovedind practic cum o armată, mult mai mică, dar însufleţită de un ideal, poate înfrânge oastea cea mai puternică a vremii - cea otomană.

Dar Mihai Viteazul rămâne în conştiinţa românilor ca şi primul „Restitutor Daciae”, refăcător al Daciei, al neamului românesc, domnul primei uniri, act ireversibil. Mihai Viteazul a realizat în practica istorică un vis şi urmaşii săi, într-o formulă sau alta, au încercat să reediteze unirea românilor. „Nici un român - spunea Nicolae Iorga - n-a mai putut gândi unirea fără uriaşa lui personalitate, fără paloşul sau securea lui ridicată spre cerul dreptăţii, fără chipul lui, de o curată şi desăvârşită poezie tragică”.