Mihai Viteazul şi luptele sale

La toate graniţele exista posibilitatea unui atac străin cu sorţi de izbândă şi când nicăieri nu se vedea un zăgaz puternic care ar fi putut ţinea piept acestui val de putere omenească ce se legăna încoace şi încolo. Puterea turcească intrase în decădere; numai pe personalitatea sultanului care regula totul în mod absolut şi pe câteva vechi dispoziţii sănătoase din epoca de mărire se sprijinea taina norocului turcesc. Acum însă, în palatul împărătesc al marelui cuceritor al lumii, Soliman, porunceau firi omeneşti decăzute, beţivi ca Selim, mişei desfrânaţi ca Murad, veşnici copii ca Mohammed al III-lea.

Ienicerii nu mai erau copii de creştini, cărora li se răpise odată cu credinţa orice amintire de patrie şi familie; acum ei erau turci, turci din capitală, oaspeţi veşnici ai cafenelelor - cahveneh -, unde trăiau din politică şi plăceri. Ca şi spahiii, ale căror moşii milităreşti erau acum foarte des dăruite femeilor din harem şi favoriţilor nevrednici, ei nu mai aveau poftă să plece la luptă împotriva duşmanului. Energicul şi crudul vizir Sinan Paşa dăruise, ce-i drept, oştirilor turceşti în 1593, după lungul război persan dus fără energie, o nouă strălucire printr-un război glorios împotriva despreţuitului împărat creştin Becs-Kiraly, dar şi această întreprindere se lungi la infinit; de o parte ca şi de cealaltă se însemnau numai mici succese, aşa încât biruinţa rămase nehotărâtă.

În Ardeal Ştefan Bathory a fost întotdeauna numai o umbră a marelui rege polon. Fiul lui Cristofor, Sigismund, era un Bathory numai în ce priveşte ambiţia şi pofta de titluri şi cuceriri; încolo, numai un ridicol slăbănog, care avuse parte de o bună educaţie iezuită, vorbea şi scria latineşte şi italieneşte, compunea, strălucea în jocuri de salon şi pe calul de paradă făcea pe noul Achile, dar nu era un principe, un războinic, un om politic şi, ceea ce-i pecetlui nenorocul, nici măcar un bărbat. Mulţi din nemeşii ardeleni, ca Baltazar Bathory, vărul său, ori Ştefan Josika, român de origine, năzuiau ei înşişi la puterea princiară, şi, când Sigismund, îndemnat de predica preoţilor şi favoriţilor săi, se declară pentru creştini şi împotriva paginilor, ca foştii mari regi de odinioară ai Ungariei, atunci se alcătui un puternic partid ca sa-l răstoarne din Scaun.

 El fugi, se întoarse însă îndărăt şi în sfârşit în toamna lui 1594 îşi dădu duşmanii pe mâna călăului. Astfel îşi atrase ura multor magnaţi, dar chiar oraşele săseşti, care gemeau sub poverile războiului, doreau o cârmuire germană mai bună, pe când românii, apăsaţi ca iobagi, cereau lui Dumnezeu un mântuitor din sângele lor. Sigismund îşi asigurase prin două tratate formale, din mai şi iunie 1595, ajutorul vecinilor săi „transalpini”, dar el nu gustă multă vreme norocul de a fi numit „principe al Ardealului, Ţării Româneşti şi Moldovei”, căci, îndată după ce se aflară rapoartele sale de biruinţă despre campania din Ţara Românească şi micile lupte împotriva cetăţilor turceşti din Banat, el îşi trăda slăbiciunea atât faţă de adversarii săi, cât şi de uşuratecii admiratori de odinioară ai măririi sale.

Moldova era de două veacuri principatul românesc cel mai puternic: încă sub Rareş şi sub Lăpuşneanu ea apărea ca atare faţă de Ţara Românească a unui Mircea Ciobanul şi a fiilor săi. Petru Şchiopul şi Iancu Sasul însă coborâră Moldova pe aceeaşi treaptă cu ţara vecină: ţăranii sărăciră şi uitară să lupte, cazacii pustiiră câmpiile, şi ţara trebui să adune sume enorme ca să le trimită la Constantinopol.

În sfârşit - şi aceasta e pricina de căpetenie a decăderii Moldovei - vechea boierime pământeană dispăru de la Curte şi din slujbe şi dregătorii încă din zilele lui Petru Rareş oameni până acum cu trecere mare se retraseră amărâţi pe la moşiile lor şi căzură aproape pe treapta ţărănimii. Noii boieri erau levantini, greci sau parveniţi, care nu se distingeau prin nici o virtute. Puţinii membri ai vechilor familii care se mai găseau, erau prea neliniştiţi şi prea înclinaţi spre necredinţă ca să mai poată fi lăsaţi, mai multă vreme în slujba ţării. De aceea ei pribegeau cu duiumul, când din Constantinopol venea vreun domn neplăcut sau când un stăpânitor acum cunoscut pornea pe cărarea nenorocită a stoarcerii şi uzurpării

Noua patrie pe care o căutau era Polonia. Aici se deprindeau cu un lux dăunător, adoptau moravuri străine şi batjocoreau „barbaria” de acasă, în loc să contribuie la îndreptarea acestor împrejurări. Erau mai ales întotdeauna gata de răscoale, şi, când, după sfârşitul lui Ieremia Movilă, al fratelui său Simion şi al fiului acestuia Constantin, Movileşti i fura izgoniţi de către turci (1616), care se smulseseră în sfârşit odată din nepăsarea lor de până atunci, şi când din capitală apărură slugi destoinice ale împăratului, atunci Ştefan Tomşa, un soldat de carieră şi totodată un bătrân cu inima de piatră, avu mult la furcă cu uneltirile şi conjuraţiile lor urzite din Polonia1. Ca să-şi aducă servicii sie şi împăratului, dar, dacă socotim ultimele urmări, nu şi ţării, Ştefan urmă exemplul încercat al lui Mircea Ciobanul şi prin ucideri fără milă puse capăt vechilor familii boiereşti. De acum înainte administrarea Moldovei rămâne pe mâna boierilor noi sau a străinilor; ba Iordachi Cantacuzino păru că vrea să cumpere ţara întreagă!

Încă din timpul lui Aron, vecinul şi contemporanul mult înzestratului, energicului şi nebun de cutezătorului domn muntean Mihai, care nutrea planuri politice de cucerire şi căruia i s-a cuvenit cu drept porecla de Viteazul, Moldova nu se mai putea asemăna deloc cu Ţara Românească, unde măcar clasele de sus erau în floare. Dincolo de Nistru, vechiul şi cinstitul regat al Poloniei, faţă de care Moldova fusese înainte vasală, nu mai era deloc conştient de trecutul său. Regele, un străin, care, nu-şi uitase patria, acel blajin suedez Sigismund al III-lea, călătorea prea mult acasă, unde avea să se îngrijească de moştenirea sa, nobilimea era împărţită în două partide, după cum lua poziţie pentru sau contra marelui hatman şi cancelar Ioan Zamoyski şi părea că trăieşte numai pentru certurile lăuntrice. Despre „drepturile” pe care legatul le poate reclama dincolo de graniţa răsăriteană, nici nu mai era vorba, căci prin aceasta ar fi jignit pe turc, bunul prieten şi Dumnezeul ocrotitor. Şi în sfârşit şi teama de tătari opri pe poloni de la orice politică energică.

De aceea Mihai al Ţării Româneşti, fiul lui Pătraşcu cel Bun şi fratele elegantului Petru Cercel, datorită situaţiei dimprejur, avu prilejul să-şi scrie cu sabia în mână strălucitoarea sa epopee. Ea ţinu şapte ani şi e strâns legată cu iubirea românilor pentru neamul lor. Multă măreţie şi mult avânt simt cuprinse într-nsa, desigur mai mult decât în oricare alte întâmplări din istoria românilor, căci această adâncă tragedie omenească trezeşte mândrie şi durere, mâhnire şi nădejde în inima aceluia care o ascultă. Dar, dacă privim urmările, ele nu corespund totuşi marilor cauze. Cariera lui Mihai nu-i nici mai mult nici mai puţin, decât strălucitorul intermezzo al unui singur erou, cercul de acţiune al unei cete de palaclini, a căror origine abia de se mai recunoaşte în fii, dar cu siguranţă nu în nepoţi.

Astfel deci şi acela care descrie dezvoltarea neamului românesc trebuie, în ciuda sentimentelor sale, să măsoare cu o modestă unitate de măsură fapte care în sine ar fi putut pretinde o mai mare însemnătate. În septembrie 1593 Mihai primi domnia din mâinile prietenilor săi, reprezentantul englez şi cel transilvănean la Poartă, cum şi din ale lui Andronic Cantacuzino. Cea dintâi datorie a lui a fost să facă tot posibilul sau mai degrabă imposibilul în timpul războiului împărătesc în Ungaria. Ei îşi alese un Sfat din boierii cumpătaţi mai bătrâni şi puse dările extraordinare: birul pentru împărat, pentru poclon, pentru ororile marelui vizir şi pentru zahereaua oştirii împărăteşti. El avu parte de un alai de turci tari în înjurături, batjocuritori, hărţăgoşi, care cereau poruncitor plata datoriilor noi şi vechi. Împotrivă-li însă mândria lui se revoltă; el văzu că la urmă îl va aştepta tot mazilirea sau fuga şi se simţea chemat pentru ceva mai bun.

Cu toate că nemţii nu voiau să aibă nimic a face cu dânsul şi agentul lui Rudolf al II-lea, care încheiase în august 1594 cu Aron un tratat în care e vorba de ajutor reciproc, de acordare de refugiu pentru domnul moldovean la vreme de nevoie şi de încorporare a ţării sale în împărăţia romană, nu trecu şi pe la dânsul, bănuitul, el trimise pe credincioşii săi, îndrăzneţii fraţi Buzescu, Radu şi Stroe, în Ardeal şi în Moldova; ba chiar luă hotărârea să declare împreună cu ceilalţi creştini război necredincioşilor. Ceva mai curând încă decât vecinul său Aron, cu care chibzuise planul, dădu el pradă săbiei şi flăcărilor pe oaspeţii turci, plagă zilnică.

Aceasta se petrecu în noiembrie 1594. Acum avea la îndemână, afară de trupele ridicate din ţară, un mic corp de ajutor ardelean şi câteva mii de cazaci. Aceştia din urmă porniseră contra turcilor, oferiseră serviciile lor lui Aron, îl prădaseră apoi şi-l ajutaseră în sfârşit cu adevărat abia după baia de sânge din Iaşi. Din Moldova şi din Ţara Românească se atacară cetăţile turceşti de graniţă de la Nistru şi Dunăre, energic şi vitejeşte, dar fără artileria necesară. Răsculaţii se ivesc la Giurgiu, Floci, Hârşova, Silistra, Siştov şi Rahova, sfarmă împotrivirea micilor garnizoane turceşti, dar nu se pot ţinea temeinic nicăieri: dau foc la tot ceea ce ocupă, dar atacul oricăreia din cetăţile întărite e zadarnic.

Sultanul numi atunci doi domni noi: pe Bogdan, fiul lui Iancu Sasul, pentru Ţara Românească şi pe Ştefan Surdul pentru Moldova. Chiar în ianuarie 1595 un paşă asiatic şi aga ienicerilor, venit în grabă din Ungaria, erau împreună cu tânărul Bogdan Vodă la Rusciuc, gata să năvălească în Ţara Românească, şi tot din Ungaria, unde îşi aşezaseră lagărul de iarnă, se apropiară pe caii lor iuţi tătarii, ca să pedepsească cu pustiire răzvrătitul stat vasal al împărăţiei. Împotriva acestor nepoftiţi, Mihai porni oştile sale româneşti, care apoi împrăştiară în două lupte pe fiii deşertului.

La a treia întâlnire se ivi Mihai în persoană, bătu cu totul pe han şi ajutoarele lui turceşti, trecu Dunărea pe gheaţă şi înspăimântă pe turcii din lagăr, aşa încât ei luară drumul spre Constantinopol. Ţara era acum mântuită de primejdia ameninţătoare: „Ungurii” lui Mihai oferiră ajutor lui Aron, aşa că acesta putut scăpa de Ştefan Vodă. Pe lângă acestea oştile muntene ocupară şi bogatul târg comercial Brăila şi făcură acolo o pradă bogată. Domnul Moldovei lăsase cazacilor Benderul, el însuşi înainta, dar fără izbândă, asupra Akkermanului. După întoarcere, hatmanul său Răzvan, pe jumătate ţigan, izbuti să capete în mâinile sale Ismailul.

Sigismund Bathory, care se supusese pe sine şi statul său împăratului şi voia să formeze la Dunăre un regat vasal - tocmai în timpul când aducea acasă ca mireasă pe arhiducesa Maria-Cristina - puse să prindă pe nevrednicul Aron şi dădu Moldova lui Răzvan, care de acum încolo îşi zice Ştefan Vodă. Cu Mihai şi Ştefan încheie el tratate în care domnii, ameninţaţi acum de turci, trebuiau să se supună la tot: de-acum înainte ei trebuiau să fie numai „căpitanii” suzeranului lor ardelean, să piardă toate drepturile şi toate veniturile şi să facă numai pe administratorii unui ţinut, care - se spune anume - a fost „unit” cu statul lui Bathory. Dar ajutorul făgăduit nu veni, şi marele vizir apucă în loc de largul drum obişnuit al Belgradului spre Ungaria, pe acel al Rusciucului, de multă vreme neumblat. Constantinopolul putea să moară de foame, lagărul turcesc din Ungaria era ameninţat de lipsă, molime, revoltă şi înfrângere: scurt, ţările dunărene trebuiau din nou cucerite.

Vreme de câteva săptămâni - în acest timp noul mare vizir Ferhad a fost înlocuit cu bătrânul Sinan - turcii rămaseră în foarte întinsele lor lagăre de până atunci. Apoi, sub conducerea bătrânului erou, trecură peste podul care lega Rusciucul cu insula dunăreană din faţă şi aceasta cu cetatea turcească Giurgiu. Mihai însă ocupă îngustul vad al Călugărenilor, care e aşezat pe malul unui râu puţin adânc, în mijlocul unui ţinut mlăştinos, căci pe aici trebuia să treacă Sinan, dacă voia să meargă spre Bucureşti. La 23 august se şi începu aici într-adevăr o luptă vie; de trei ori creştinii fură respinşi de turcii, care se aflau în număr mult mai mare; în sfârşit Mihai, ca să arate alor săi drumul, pătrunse el însuşi, cu sabia unui soldat în mână, printre duşmani, care în faţa lui se retraseră. Pe erou îl urmară mulţi tovarăşi, pe când ghiulelele tunurilor care ţinteau bine făcură o spărtură în grămada turcilor. La urmă aceştia trebuiră să rămână dincolo de vad, căci nu putură să-l ia.

Lăsară netulburată şi mult slăbită oaste a lui Mihai la retragerea ei în munţi, înaintară încet şi întăriră noua şi vechea capitală, Bucureştii şi Târgoviştea, organizând în acelaşi timp ţara în felul turcesc. Totuşi tătarii nu apărură, aşa cum se aşteptase marele vizir. Omul cel mai înţelept şi mai puternic din Polonia, Zamoyski, se folosi însă de apropierea lor pentru a face domn al Moldovei, în locul lui Ştefan, care alergase spre câmpul de luptă, pe mlădiosul Ieremia Movilă, care până acum trăise ca străin în Polonia. Aceasta se petrecu în august 1595.

Când tătarii pătrunseră cu adevărat în ţară şi aduseră cu dânşii şi un sultan tătăresc, care mai târziu era să ajungă domn al Moldovei, pe câmpia Ţuţorei, în jos de Iaşi, cancelarul îl sili să se întoarcă înapoi. Sinan crezu acum că nu mai trebuie să aştepte sosirea ardeleanului, şi, când acesta coborî într-adevăr de la munte lângă Mihai şi Ştefan fugarul, întâmpină la Târgovişte numai o slabă împotrivire, care în curând a fost sfărâmată. În Giurgiu aliaţii ajunseră pe turci, care nu trecuseră încă podul, şi mulţi dintr-înşii plătiră cu viaţa neizbutita întreprindere a lui Sinan; cetatea Giurgiului a fost luată cu asalt şi apoi sfărâmată.

Abia prin aceasta Mihai căpătă iarăşi mână liberă, şi acum se şi smulse el din lanţurile tratatului pe care jurase de puţină vreme. Cu toate acestea poziţia lui era foarte primejduită, căci ţara era cu desăvârşire pustiită, iar în Moldova, unde un atac al lui Ştefan cu ajutor ardelean nu izbuti deloc, aşa că el însuşi sfârşi în ţeapă, stăpânea, cu toate vaietele pe care le scotea diplomaţia ardeleană şi cea imperială, Polonia; umbra de domn, Ieremia, era numai o unealtă a lor. Sigismund se arătă în curând cu totul nedestoinic să ducă mai departe cele începute; mai ales de când, în 1596, împreună cu austriecii, fusese bătut hotărâtor de către turci la Keresztes şi de când căsătoria îi pricinuia griji amare, era hotărât, cu orice preţ, să încheie tragicomedia carierei sale nerăzboinice; de aceea renunţă la Ardeal, ca la o posesiune zadarnică, primejdioasă. Eroul de la Călugăreni avea de-acum înainte destul de muncă dacă voia să ţină în frâu ţara de la Dunăre, să descopere uneltirile boierilor, îndreptate împotriva lui, domnescul pricinuitor de tulburări, şi să cureţe provincia de cetele de tătari. În sfârşit, în anul 1598, Sigismund cedă împăratului moştenirea în schimbul a două ducate sileziene. Cu aceasta însă începea pentru Mihai o nouă epocă.

Creştinii slavi din Balcani, care plătiseră de mai multe ori faima liberatorului român cu prefacerea în cenuşă a satelor lor, i se plecau totuşi cu credinţă, mai ales membrii clerului elenizat şi haiducii dornici de luptă, care intrară în serviciul său. În înjosirea şi strâmtoarea lor, aceşti bieţi oameni nădăjduiau că vor putea înălţa din nou la ei crucea, sub ocrotirea puternicului său braţ; ba se vorbea chiar despre o cucerire a Constantinopolei! Astfel de planuri nutrea chiar şi Mihai, dar el n-avea totuşi puterea ca să hotărască locul unde era să dea lupta. Dacă imperialii, cărora el le jură solemn şi din toată inima credinţă la 9 iunie în Târgovişte, ar fi rămas în Ardeal, dacă i-ar fi plătit punctual banii de ajutor şi i-ar fi dat soldaţi „grei”, cu siguranţă el ar fi întreprins un atac asupra Peninsulei Balcanice. Dar, chiar atunci ar fi continuat să existe pentru dânsul primejdia polonă în Moldova, şi de aceea voia el cu orice preţ să scape de Ieremia, care sprijinea tot felul de uneltiri împotriva sa.

Imperialii îşi făcură în Ardeal o situaţie nesigură: Rudolf al II-lea voia să pună ca guvernator pe fratele său Maximilian; totuşi, pentru ca să introducă în chip cuviincios pe acest rege polon ales, trebuiau bani, şi la Praga erau tot atât de puţini bani ca şi la Viena. În acest răstimp guverna arhiducesa Maria-Cristina cu trei comisari; aceştia erau: fostul internunţiu din Constantinopol, Pezzen, un episcop şi umanistul Nicolai Istvanffy. Războiul cu turcii ameninţa graniţele. Sigismund, care nu găsise în Silezia aşteptata satisfacere a îngâmfării sale bolnăvicioase, apăru deodată în faţa zidurilor Clujului, a fost primit de garnizoană şi de oraş, pe când încerca în zădar să liniştească pe împărat, începu serioase tratative de supunere cu turcii, care la un semn al lui apărură chiar în faţa Orăzii Mari, pentru ca să le predea această cetate, până atunci imperială.

Totuşi, această încercare de a recâştiga graniţa apuseană dădu greş. Curţii din Pilsen, unde rezida Rudolf, Sigismund îi oferi încă o dată cedarea ţării sale de moştenire, pe care acum o ţinea ca uzurpator, şi nu întâmpină un refuz categoric. Ba împuterniciţii lui erau chiar foarte aproape de regularea definitivă a spinoasei afaceri, când Sigismund, care nu se putea lăsa de firea sa nebărbătească, cuprins de un nou capriciu, chemă din Polonia pe vărul său, cardinalul Andrei, un protejat al lui Zamoyski, şi în primăvara lui 1599 îl lăsă ca urmaş al său.

Mihai a fost de la început furios de întoarcerea nevrednicului vecin care izbutise să pună la cale predarea lui la turci, ca preţ al împăcării. Afară de acestea, de la Curtea imperială şi de la reşedinţa din Ungaria de miazănoapte a arhiducelui Maximilian i se dădu, cu vorbe mai mult sau mai puţin lămurite, a înţelege că un atac românesc ar contribui mai bine decât toate tratativele la dezlegarea nodului ardelean. De aceea el angaja cazaci lefegii, dar, în aşteptarea unui moment priincios, ocupă pentru moment oastea cu o expediţie pe celălalt mal al Dunării în contra paşilor care voiau sa-l alunge. Astfel Mihai zădărnici asediul Orăzii Mari; totodată însă el provocă pe suzeranul său la o intervenţie energică, îi oţărâtoare.

Andrei „Polonul”, care până acum nu făcuse politică creştină şi căruia, cu toată tinereţea sa, nu i se dăduse rangul decât numai din consideraţie faţă de regele Ştefan, se arătă aproape pe faţă prieten al turcilor şi tocmai în aceste zile se purtă foarte mândru cu Ţara Românească, pe care o considera ca „ţara sa”. Mihai, care se pricepea şi el într-o măsură oarecare la şiretlicuri orientale - doar marele ban Iani era o rudă a mamei sale -, nu ţinu în aparenţă socoteală de toate acestea şi în anul 1599 jură chiar cu făţărnicie credinţă răului „popă”; el făcea însă mereu să ajungă la urechea împăratului dorinţa de a câştigă Ardealul pentru „Maiestatea sa”. Mulţi doreau un atac combinat asupra lui Andrei, şi prin Mihai şi prin generalul imperial Gheorghe Basta, care comanda oştile în Casovia; dar începutul unor noi tratative cu turcii, precum şi sosirea nunţiului papal, care apăru la Curtea lui Andrei ca împăciuitor, zădărniciră planul. În septembrie, Mihai încercă în zădar să pună în mişcare pe Basta prin falşul zvon al intrării sale în Ardeal.

Dar să aştepte mai mult îi era cu neputinţă, căci Andrei, moldoveanul Ieremia şi nu mai puţin turcii erau gata sa-l alunge. El trebui să le ia înainte, porni cu 30.000 de oameni, trecu munţii şi întâlni pe cardinal în apropierea Sibiului. Cu îndrăzneală se încumetă el la luptă, restabili din nou ordine în şirurile care se clătinaseră odată şi decise lupta printr-o ultimă sforţare a cazacilor săi şi a calărilor poloni. Câteva mici detaşamente din Ungaria, sub conducerea lui Ştefan Bocskai, şi nemţi sub a lui Basta îi veniră într-un târziu în ajutor, dar el nu le mai putu întrebuinţa pentru că toată ţara îi sta deschisă, iar oraşele săseşti i se supuseră de bună voie lui, „sfetnicului împărătesc, reprezentant în Ardeal şi general suprem dincolo de Ardeal şi în părţile care ţin de dânsul”, căci acesta a fost titlul pe care Mihai îl luă din prima clipă. După puţine zile i se aduse în Alba Iulia, unde îşi stabili reşedinţa, capul cardinalului, ucis în fuga sa de către secui.

Pentru Mihai nu era acum decât o singură politică şi tot aşa şi pentru imperiali, şi trebuie să recunoaştem că „barbarul” îşi pricepea mai bine datoria decât „finii”, savanţii oameni de la Curte şi din cancelariile din Praga şi Viena, şi a şi încercat să o împlinească cu energie. Saşii erau în sufletul lor imperiali, pentru că erau germani; secuii urau pe Bathoreşti, care le smulseseră vechile privilegii, şi erau şi obişnuiţi cu faptul de a deschide marşul de biruinţă al „voievozilor” români. Ţăranii români formau majoritatea locuitorilor ţării, şi încă o majoritate zdrobitoare; după noţiunile noastre actuale, clare, ei erau pentru Mihai fraţi, el însă avea numai un sentiment vag despre o astfel de legătură. Când aceşti sărmani iobagi auziră că un domn din neamul lor a răsturnat biruitor steagul stăpânirii ungureşti într-o luptă sângeroasă, atunci ei se răzvrătiră peste tot şi cerură sălbatec şi cu deznădejde dreptate cerului şi domnului lor, pe care cerul milostiv li-l trimisese. Ei arseră până în temelie castelele nedreptăţii şi alungară pe stăpânii năpăstuitori de ieri. Dar cuceritorul, chiar dacă ar fi premers epocii sale prin cutezanţa ideilor sale politice, nu putea să dea ascultare acestui sălbatec strigăt de durere, care ieşea din adâncul unei nenorociri nemeritate.

De fapt, aceste sute de mii de harnici săteni n-aveau nici cea mai mică putere politică înăuntrul principatului Ardealului, căci, împreună cu pământul pe care-l lucrau, ei aparţineau stăpânilor lor unguri şi saşi. În starea lor de iobăgie ei încetaseră de a mai avea o istorie, fie ea oricât de modestă. Tot ce se poate spune despre dânşii de la decăderea organizaţiei lor militare şi după zilele vitejiilor lui Hunyadi, nu a răsărit din mijlocul lor, ci trebuie arătat ca o înrâurire străină, nerodnică. Astfel se tipăriră pentru preoţii lor - cheltuielile le purtară saşii şi ungurii, care nădăjduiau bani şi pe lângă aceasta câştigarea sufletelor rătăcite la reforma bisericească, la creştinismul pur -, de către diaconul român Coresi şi alţi tipăritori multe cărţi româneşti, de la Catehismul din Sibiu din 1544 până la Vechiul Testament din 1582. Astfel aceşti sărmani preoţi inculţi, aceşti popi despreţuiţi, care erau îndatoraţi împreună cu păstoriţii lor la o muncă aspră pe pământ străin, primiră tot ce le trebuia pentru ca din turma lor spirituală să facă protestanţi români, fie în sens săsesc luteran, fie în cel ungaro-calvin; ei căpătară Evanghelia, Tâlcul ei, cărţile Apostolilor, Molitvenicul şi Psaltirea.

Pe lângă acestea Ioan Sigismund Zapolya puse pe la 1560 pe convertitul preot Gheorghe din Sângiorz ca întâiul episcop statornic recunoscut pentru toţi „valahii” ardeleni; lui îi urmară, schimbând aproape zilnic sărăcăcioasa lor reşedinţă, cei doi episcopi Tordaşi, şi după dânşii, poate chiar deodată cu cel din urmă din aceşti doi păstori, episcopul Spiridon. Toţi aceştia încurajară tipărirea de cărţi religioase, pe care ei înşişi le supravegheau, ţinură sinoade, predicară şi inspectară, dar totul fără folos... Proştii de popi români nu voiau să priceapă că stăpânii lor trebuie să le poruncească şi în această direcţie; ei rămaseră ta vechea tradiţie, cetiră, aşa rău cum puteau. În cărţi slavone pe care nu le pricepeau şi rămaseră „drept-credincioşi” ca şi părinţii lor, adormiţi după o grea muncă. Numai din aceasta constă istoria românilor ardeleni. Mihai nu-i lăsă desigur cu totul nebăgaţi în samă, pe ei şi soarta lor, ci, cum dovedesc hotărârile dietelor ţinute sub dânsul, se ocupă într-o oarecare măsură şi de smeriţii popi ţărăneşti. Afară de aceasta el purtă de grijă ca ierarhia bisericească română să cuprindă într-însa şi pe românii din Ardeal.

În vremurile de demult fiecare mănăstioară de lemn îşi avuse stareţul ei; astfel de şefi de mănăstire erau numiţi de către populaţia împrejmuitoare vlădici, pentru a nu mai vorbi de episcopii străini, care se ascundeau în câte vreun sat şi lăsau moştenitorilor lor şi titlul. Prin pietatea voievozilor români vecini, ca a lui Ştefan cel Mare, a lui Radu de la Afumaţi, a lui Ştefăniţă, a lui Petru Rareş şi a fiilor lui şi a Zamfirei, fiica lui Moise Vodă, se durară, se întreţinură sau se restaurară mănăstirile mai mari de la Vad, în ţinutul Bistriţei, de la Geoagiu, nu departe de Alba Iulia, şi de la Prislop în valea Haţegului. Într-însele se găsesc episcopi până pe la 1560. De când însă propaganda reformistă a Curţii numi episcopi români pentru tot Ardealul, se iviră, şi aproape încă de sub Ştefan Bathory, şi vlădici ortodocşi pentru acelaşi ţinut: Cristofor, Eftimie şi Ghenadie.

Lor le urmă, pe vremea lui Mihai, Ioan, fostul stareţ în Prislop. Încă înainte de anul de biruinţă, 1599, domnul muntean dură pentru acest drept-credincios Ioan o mănăstire chiar în Alba Iulia, pe un deal unde s-a făcut apoi cetăţuia Karlsburg, numită după împăratul Carol. În tratatul din 1595 el introdusese de altfel clauza că Biserica românească ardeleană trebuie să atârne ca şi în vechime de Scaunul episcopal din Târgovişte. După cucerirea Ardealului, Ioan a fost recunoscut ca episcop de Bălgrad, Vad, Silvaş, Făgăraş, Maramureş şi „părţile ungureşti”, şi păstori de aici înainte pe faţă ca mitropolit. Pentru Maramureş însă, el căpătă un sufragan în persoana învăţatului egumen de până acum al Tismanei, anume Sârghie. Aceste însemnate aşezăminte pentru formarea unei unităţi spirituale şi culturale a neamului românesc - unul prin limbă şi obiceiuri - au fost însă şi tot ce Mihai putu face pentru neamul său iobăgit din Ardeal. Împotriva jacqueriei el luă îndată măsuri represive, şi încă prin noiembrie banul său, Mihalcea, proclamă în public că astfel de „hoţi”, care gonesc pe nobili din ţară, nu puteau fi îngăduiţi.

Aceşti nobili îl urau şi ca guvernator imperial, dar cu atât mai mult ca român, rudă de sânge cu despreţuiţii lor iobagi. Şi tocmai de aceea Mihai trebui să se ferească de tot ce le putea da prilej de nemulţămire; de aceea el împărţi moşiile trădătorilor, care nu se supuseră nici după ziua din Sibiu, între ceilalţi nobili, îi chemă la Curte şi le dădu şi misiuni de încredere, chiar transmiterea de porunci însemnate în Ţara Românească, unde lăsase pe fiul său, Nicolae Vodă (Petraşcu). Pe lângă boierii săi, el avea în sfatul pentru Ardeal pe necredinciosul episcop Napragy, episcopul latin al Ardealului, drept cancelar, pe ambiţiosul fiu de ţăran Moise Szekely ca mare general, precum şi pe Gaspar Kornis. Când el părăsi pentru câteva săptămâni ţara, ca să se îndrepte spre Moldova, rămaseră în urmă ca locţiitori românul Mihalcea şi ungurul Wolfgang (Farkas) Kornis. În oştile lui, ungurii erau în număr mare, şi el credea că se poate pune temei pe jurământul lor.

În ceea ce priveşte politica externă, Mihai dorea desigur să păstreze Ardealul pentru dânsul. Când în sfârşit, pe la începutul lui noiembrie, după ce de mult totul era în ordine, veni şi Basta, el îl trimise îndărăt cu vorbe aspre, jignitoare, şi-i spuse că venise ceva cam prea târziu. Când tot acest general puse garnizoane imperiale în cetăţile de margine, „Valahul” murmură tare şi spuse că doar el vrea „să dea înapoi împăratului toată ţara”. Pe un arhiduce l-ar fi privit desigur foarte bucuros şi, pe lângă un atare, care probabil n-ar fi venit în Ardeal decât din când în când, el nu s-ar fi simţit înjosit. În tot cazul, era gata să recunoască suzeranitatea imperială; voia bucuros să depună jurământ de credinţă „împăratului” şi să guverneze în numele lui ţara, care încă mai înainte recunoscuse ca stăpân pe acest împărat roman.

Era gata să se socotească totdeauna ca locţiitorul împăratului, să reprezinte interesele austriece faţă de turci, pe care, în schimbul darurilor primite, îi hrănea minunat cu vorbe dulci, nu mai puţin şi faţă de moldoveni, care aveau în Sigismund un nou candidat pentru domnia ardeleană; ba chiar faţă de poloni, după a căror coroană se ostenea „regele ales” Maximilian şi printre care el întreţinea vechi legături de prietenie cu puternicul voievod Kiowski. Totul voia el să îngăduie, numai în schimb să aibă pentru el şi pentru fiul său siguranţa că vor putea rămânea în Ardeal, că li se vor lăsa în Făgăraş, în Maramureş sau aiurea câteva cetăţi ca loc de refugiu, că reprezentantul împărătesc nu i se va pune în cale şi Curtea imperiala-l va sprijini cu bani şi oşti.

Miniştrii din Praga ar fi primit cu bucurie astfel de condiţii din partea necredinciosului cardinal, cu toate că acesta nu făcuse nici cel mai mic lucru în folosul Austriei. Faţă de „valah” însă, ei credeau că-şi pot permite totul. La început ei îi transmiseră prin directorul poştelor, Carol Magno, un tratat favorabil, la care Mihai consimţi bucuros în primele zile ale anului 1600 şi pe care jură în prezenţa arhiepiscopului Rall din Târnovo, capelanul său de Curte, care sta la dânsul. Apoi însă apărură la dânsul ca negociatori şi ca spioni vicleni: David Ungnad, care mai înainte nădăjduise să poată face pe stăpânul în Alba Iulia şi acum voia să se răzbune cu cruzime pentru dezamăgirea sa, şi asprul, dar cinstitul oştean Mihai Szekely. Ei aveau numai însărcinarea să ia pe seama lor conducerea ţârii, dar nu şi pe aceea de a trata cu „Valahul” în această privinţă. Pentru această din urmă misiune mai înaltă a fost ales dr. Pezzen, fostul ambasador la Constantinopol, un diplomat foarte mândru, care trebuia să aducă şi bani: patru luni se lăsă el aşteptat şi expuse pe sărmanul „Vaida” strâmtorat la toate chinurile aşteptării.

Fără să poată aştepta un viitor asigurat cu privire la tratativele cu împăratul, Mihai trebui totuşi să pornească în mai 1600 împotriva Moldovei; căci, atât timp cât Sigismund locuia în ţara vecină, era cu neputinţă să se facă linişte în Ardeal. Ieremia, nu-i vorbă, încercă să-i închidă trecătorile, dar trebui el însuşi să fugă şi se duse la Hotin, pentru ca şi de acolo să plece repede. Mihai puse atunci stăpânire pe ţară, lăsă o garnizoană la Suceava, sili pe boieri să-i jure credinţă în Iaşi, alergă apoi pe neaşteptate şi nechibzuit iarăşi îndărăt, ca să negocieze cu Pezzen, prea-savantul doctor, ajuns în sfârşit la graniţă.

Cu toate că acesta venise plin de bănuieli rele, Mihai se înţelese curând cu dânsul. Era gata să primească titlul de „guvernator”, punea doar câteva condiţii privitoare la stăpânirea ereditară a cetăţilor, păstrarea vechilor hotare, etc. Cu tratatul iscălit, împuternicitul împărătesc se duse la Praga, şi aici la 12 septembrie se pregătiră actele. Mihai era recunoscut ca guvernator pe viaţă al Ardealului şi nici fiul său nu era uitat: un commhsarius trebuie să rezideze întruna lângă voievozi; aceştia primesc 100.000 taleri anual pentru serviciul lor, în schimb însă trebuie să renunţe la posesiunea comitatelor ungureşti până la Tisa şi la cele mai însemnate castele din Banat.

Cu acestea Mihai ar fi fost desigur foarte mulţumit, dar vestea cea bună nu l-a ajuns poate niciodată. Zamoyski şi nobilii care ţineau cu Sigismund puseră tocmai la cale un atac comun şi, pe când cancelarul polon se puse în mişcare din Trembowla, pentru a duce îndărăt la Scaunele lor domneşti pe Ieremia şi Bathory, oastea ardeleană, care sta la Turda, adunată împotriva lui Sigismund, se răzvrăti. Mihai ceru grabnic ajutor de la comisarii împărăteşti şi de la Basta. Ei veniră în sfârşit, dar numai pentru a primi de la statele revoltate jurământul de credinţă şi pentru a uni cu ele oştile imperiale, fără să aibă pentru aceasta poruncă de la Curte. Pe Mureş, nu departe de Aiud, la satul Mirăslău, Mihai, care în zadar îşi adună toată puterea ca să câştige timp, a fost învins de tactica superioară a protivnicului său Basta, care nu-l iertase niciodată; aceasta se întâmplă la 18 septembrie 1600.

Ei fugi la Făgăraş, chemă din Ţara Românească vreo 10.000 de soldaţi aleşi, dar, în aşteptarea răspunsului împărătesc, nu mai avea dor să înceapă o nouă luptă. Aici află el că Zamoyski străbătuse triumfător Moldova şi că, deoarece socotea lucrurile în Ardeal ca orânduite, pătrunsese în Ţara Românească cu un candidat la tron, şi anume cu Simion, fratele lui Ieremia. La această veste învinsul de la Mirăslău cedă biruitorilor săi tot ce-i cereau; îşi lăsă fiul iubit şi restul familiei ca ostatici în mâinile lor şi zbură peste trecătorile de hotar ca să-şi mântuie Ţara Românească.

Lipsit de orice ajutor imperial, el se văzu în faţa unui comandant ca Zamoyski, desăvârşitul elev al regelui Ştefan şi care comanda o oaste superioară, proaspătă, aleasă. Bătut între Buzău şi Ploieşti, la poalele munţilor, a fost urmărit de Simion, şi acest slăbănog avu norocul să învingă pe erou la Argeş, în munţi. Marele, dar nenorocitul bărbat îşi alese singura cale ce-i sta deschisă, şi aceasta ducea spre împărat. Peste câteva săptămâni pătrunse şi aici vestea că statele care se adunaseră în dietă, mulţămind foarte politicos lui Basta, întronaseră pentru a treia oară pe Sigismund ca principe al lor.

Împreună cu acest Basta, care-l lovise în inimă, primi acum Mihai frumoasa însărcinare să gonească iarăşi pe nenorocitul Bathory la prietenii săi poloni. În curând a stat sub comanda încercatului general o armată destul de mare, în care se găsea adunătură de tot felul. Basta şi Mihai câştigară, prin atacul setos de răzbunare al acestui din urmă, care se năpusti în vânătoarea sălbatecă, ziua de la Gorăslău, în iulie 1601. Dar, când a fost vorba de continuarea operaţiilor şi vrajba izbucni din nou, atunci Basta, cu de la sine putere, dădu lovitura după exemplul spaniol cunoscut bine de dânsul din Ţările de Jos. El voia sa-l prindă pe Mihai ca rebel şi, atunci, în învălmăşeală, puse sa-l ucidă (19 august).

Curtea din Praga descalifică această nelegiuire, dar nu pedepsi pe făptuitor, încă înainte de sfârşitul anului, Sigismund era principe al Ardealului - acum pentru a patra oară. „Mihaly-Vaida”, cel urât de către unguri, se odihnea acum în sfârşit de greaua sa muncă; leşul, lipsit de cap, zăcea undeva, pe vreo uitată bucată de glie ardeleană, în tot cazul în pământ ardelenesc, în acel pământ al Ardealului udat cu sânge de neamul său şi pe care şi ei îl iubise. Mândrul său cap însă, pe care mâni pioase îl furaseră, a fost ascuns în gropniţa domnească de la Dealu, acolo unde domnul român jurase odinioară împăratului creştin credinţa păstrată neclintit.

În timpul acestor războaie şi în urma împrejurărilor rezultate din ele, se ivise în Ţara Românească, dar şi în Moldova, un partid, care în cel dintâi principat se sprijinea pe oastea naţională şi pe boierimea ajunsă bogată, şi ca ţel năzuia la domnia oligarhică, la împărăţia puterii politice printre familiile boiereşti - aceştia posedau şi cea mai mare parte din pământul ţării -, dar afară de acestea pretindeau şi o nouă poziţie politică pentru ţara lor: despărţire de fapt, dacă nu şi formală, de Turcia şi subordonare vasală sub creştinii vecini. Pentru Ţara Românească intrau în considerare imperialii, pentru Moldova polonii, pentru amân-două nou-stabilitul principat liber al Ardealului. În Muntenia partidul era puternic, şi direcţia reprezentată de dânsul se poate urmări până încă foarte târziu; în Moldova, acelaşi curent era de o însemnătate mai mică, şi dură şi mai scurtă vreme.

Când Mihai a fost ucis în lagărul de la Turda, în Moldova domnea Ieremia ca locţiitor al cancelarului polon. Boierii munteni din partida războinică însă, la vestea că falnicul lor comandant se împăcase iar cu împăratul şi că apăruse dincoace de Tisa, alungaseră pe Simion, şi acesta nu se putuse mântui nici prin omoruri. Dar, după moartea protivnicului său, el se întoarse îndărăt, şi moldovenii şi polonii lui izbutiră să lină departe, nu numai pe trimisul Porţii, Radu Mihnea, ci şi pe alesul pribegilor, fostul sfetnic al lui Mihai, Şerban, care după mamă aparţinea vechii dinastii şi care acum fusese chemat domn ca un nou „Radu”. Protejatul turcesc nu se putu menţinea, dar cel de-al doilea Radu, un bărbat ceva mai bătrân şi un bun şi curagios soldat, avu mai mult noroc, căci el avea puterea internă necesară pentru aceasta.

Domni aproape 10 ani în ciuda turcilor, pe care-i vizită pe propriul lor teritoriu, după ce nelinişti Silistra, Brăila şi Dobrogea, şi de la care, după oarecare şovăire, primi totuşi cu făţărnicie steagul de investire, oferit tot cu făţărnicie; în ciuda tătarilor, care, în frunte cu hanul lor, apărură în număr neobişnuit de mare în 1602, fără să poată lua însă cu asalt tabăra bine apărată de întări tel e şanţuri, în dosul cărora se afla şi un puternic corp de ajutor imperial de germani şi valoni; în sfârşit, în ciuda lui Simion, care, după atacul său neizbutit, nu se mai înfăţişă ca pretendent la tron.

Când, în 1603, după retragerea lui Sigismund, viteazul Moise Szekely se ridică principe al Ardealului, Radu făcu imperialilor un serviciu însemnat; anume, pătrunse cu o armată impunătoare de boieri şi lefegii în Ardeal, şi, în iulie, aproape de Braşov, învinse cu totul pe uzurpator, care-si pierdu şi viaţa. Împăratul îi trimise după aceea un steag ca semn de investire şi o frumoasă diplomă, îi făgădui şi un sprijin bănesc anual, dar Radu îi cunoştea prea bine gândurile adevărate şi renunţa a face pe Don Quixotul. Pe când era încă ameninţat de Simion, el iscălise în 1605 un tratat cinstit cu bătrânul şi înţeleptul Ştefan Bocskai, care ajunsese rege al Ungariei şi totodată principe al Ardealului. Când apoi un alt bătrân, fostul lui tovarăş în tulburările ardelene din vremea lui Mihai, urmă lui Bocskai, mort prea de timpuriu pentru naţia sa, Radu încheie şi cu acest nou principe, Sigismund Rakoczy, o legătură prietenească (1607).

După ce Ieremia, în Moldova, murise şi Simion se urcase pe un alt tron decât al Ţării Româneşti, relaţiile cu moldovenii se făcuseră cu mult mai bune. De altfel noul domn moldovean muri în curând, otrăvit de văduva fratelui său, şi o aprigă luptă pentru succesiune se dezlănţui între cele două principese şi fiii lor, în timpul căreia Ţara Românească se bucură de linişte. Pe biruitorul Constantin, fiul lui Ieremia şi domn „din mila lui Dumnezeu cum şi a Maiestăţii sale împăratului turcesc şi cu bunăvoinţa Maiestăţii Sale milostivului Rege al Poloniei”, Radu îl socotea ca pe fiul său.

Cu tânărul urmaş al lui Sigismund Rakoczy, cu nebunul Gavril Bathory, care nu cunoştea nici o margine poftei sale de cucerire, încheiară în 1608 amândoi domnii tratate după vechiul model. Constantin, care, ca şi tatăl său, dădea regelui polon un dar anual, merse aşa de departe, că făgădui şi ardeleanului un „munus”, dar fără ca la urmă să-l plătească. Faptul acesta nemulţămi pe Gavril, şi, când avu dovezi că românul din Târgovişte sta în înţelegere tainică cu împăratul şi cu magnaţii nemulţămiţi, se hotărî să-l alunge şi chiar şi în Moldova să pună un nou voievod, pe falşul Ştefan Bogdan.

În faţa atacului de iarnă al „ungurilor”, Radu fugi, ce-i drept, în Moldova, dar Gavril nu-şi putu realiza visul de a stăpâni şi în Ţara Românească. El trebui să se retragă din faţa lui Radu Mihnea, numit de turci, şi păstră numai titlul gol al ţării odată cucerite. În curând însă Radu Şerban, care izgonise pe arendaşul turcesc, veni ca răzbunător în Ardeal. În lagărul din Roman el şi cu Constantin încheiaseră împreună un tratat cu împăratul, care urmărea o comună îndepărtare a lui Bathory. Încă o dată birui el pe gloriosul câmp de luptă de la Braşov, aproape opt ani încheiaţi după întâia sa biruinţă. Dar Gavril se refugie în Sibiul întărit, smuls saşilor, şi haiducii, pe care-i comanda generalul imperial Forgach, se puseră în căutarea vechiului lor stăpân şi domn.

Campania ardeleană se termină foarte nenorocos, şi, cu toate că domnul muntean nu fusese învins, el trebui să renunţe totuşi la cucerirea sa. Abia după multe jalnice rătăciri, Radu, urmărit de tătari, scăpă în Moldova şi de acolo în ţările imperiale, de unde nu s-a mai întors niciodată. Înainte de sfârşitul anului şi tânărul Movilă a fost înlocuit cu Ştefan Tomşa şi, când în 1612, el trecu Nistrul ca să-şi recucerească tronul - tot atunci muntenii aşteptau pe Radu cel viteaz -, el a fost învins şi dispăru prin fugă; amănunte asupra morţii lui nu se cunosc.

Check Also

Ţările române în timpul domniei lui Mihai Viteazul

Situaţia internaţională la sfârşitul secolului al XVI-lea Arena internaţională a acestei vremi este dominată de …

Lupta de la Războieni (Valea Albă)

În primejdiile noi îi rămânea lui Ştefan cel Mare un singur tovarăş: boierimea, şi mai …

Campania din 1601 şi asasinarea lui Mihai Viteazul

Trecând prin Beiuş, Oradea, Debreţin, Bratislava, Mihai ajungea la 12 ianuarie 1601 la Viena. Era …

Luptele politice în Moldova şi Ţara Românească până la anul 1848

Idei de reforme politice apar acum din nou şi vechea direcţie rusofilă îşi găseşte expresie …

Lupta pentru Unirea Principatelor Române şi uneltirile separatiste în a doua jumătate a anului 1856

La începutul lunii iulie 1856, locul domnitorilor a fost luat de câte un caimacam. Turcia …