Mihai Ralea

Mihai (Mihail) Ralea (1 mai 1896, Bucureşti - 17 august 1964, Berlin) - filosof, psiholog, sociolog, eseist, estetician, memorialist, traducător, critic literar, diplomat şi om politic. Este fiul Ecaterinei (născută Botezatu) şi al lui Dumitru Ralea, magistrat, şi tatăl Catincăi Ralea. Face cursul primar la Huşi şi Liceul Internat la Iaşi, absolvindu-l în 1914.

După ce îşi ia licenţa în drept şi litere la Universitatea din Iaşi (1918), urmează studii la Paris (Ecole Normale Superieure), între 1919 şi 1923. Aici obţine doctoratul în drept, cu teza Proudhon. Sa conception du progres et son attitude sociale (1922), şi doctoratul în filosofie la Sorbona, cu teza L’Idee de revolution dans les doctrines socialistes. Etude sur l’evolution de la tactique revolutionnaire (1923). Întors în ţară, va fi numit, la Universitatea din Iaşi, asistent la Catedra de filosofie condusă de Ion Petrovici, apoi conferenţiar la Catedra de pedagogie socială (1923-1926), profesor de psihologie şi estetică (1926-1938). Din 1938 este profesor la Universitatea din Bucureşti. Discipol al lui G. Ibrăileanu, va deveni director, din 1933, la revista „Viaţa românească”, la început împreună cu George Călinescu, apoi cu D.I. Suchianu.

Intră în politică alături de ţărănişti, fiind o vreme directorul oficiosului Partidului Naţional Ţărănesc, „Dreptatea”. Spre deosebire de alţi fruntaşi ai partidului, în 1939 intră în Frontul Renaşterii Naţionale, partidul unic, efemer întemeiat şi patronat de Carol al II-lea, fiind numit ministru al Muncii şi Ocrotirilor Sociale. Pentru concepţiile lui de stânga şi atitudinea antihitleristă, a fost internat o perioadă, în timpul războiului, în lagărul de la Târgu Jiu. După 1944 ocupă o serie de înalte funcţii politice: ministru al Artelor în guvernul Petru Groza, ministru al României la Washington (din 1946 până în 1948), vicepreşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, apoi primeşte însărcinări din ce în ce mai decorative: preşedinte al Comisiei Naţionale pentru UNESCO, preşedinte al grupului român pentru Uniunea Interparlamentară.

Membru al Academiei Române (1948), devine director al Institutului de Psihologie al Academiei şi şeful Catedrei de psihologie la Universitatea din Bucureşti. Ralea debutează în revista „Convorbiri literare” cu studiul Importanţa sociologică a lui G. Tarde (1916), apoi publică în „Studii filosofice”, în acelaşi an, Relaţiunile dintre imagine şi gândire. Scrie la „Viaţa românească”, la care trimite regulat Scrisori din Paris, în perioada studiilor sale în capitala Franţei. A mai colaborat la „Însemnări literare”, „Adevărul literar şi artistic”, „Dreptatea”, „Cuvântul liber”, „Dimineaţa”, „Fapta”, „Revista română”, „Minerva”, „Contemporanul”, „Secolul 20” etc. Şi-a tradus teza de doctorat în filosofie, publicând-o sub titlul Ideea de revoluţie în doctrinele socialiste (Studiu asupra tacticei revoluţionare) (1926).

Ca doctrinar politic, a elaborat studiul Perspectivele ţărănismului în faţa noilor curente sociale (1934), iar ca psiholog, sociolog şi filosof, domeniile sale principale de activitate, a publicat numeroase lucrări: Formarea ideii de personalitate. Studiu de psihologie genetică (1924), Contribuţii la ştiinţa societăţii (1927), Psihologie şi viaţă (1938), Introducere în sociologie (1944), Explicarea omului (1946, tradusă şi în franceză în 1949), Studii de psihologie şi filosofie (1955), Istoria psihologiei (I-II, 1955-1956, în colaborare cu C.I. Botez), iar în colaborare cu Traian Herseni, Sociologia succesului (1962) şi Introducere în psihologia socială (1966). După 1944 a publicat şi lucrări propagandistice, conforme cu ideologia oficială: Caracterul antiuman şi antiştiinţific al psihologiei burgheze americane (1954) şi „Războiul psihologic”, instrument al agresiunii imperialiste (1954).

Veritabilul teoretician şi eseist Ralea se află în cărţile şi studiile apărute înainte de război: Fenomenul românesc (1927) pune în lumină, cel puţin în parte, concepţia criticului literar, continuator al lui Garabet Ibrăileanu la „Viaţa românească”, iar în Valori (1935) poate fi descoperit un moralist superior, un spirit critic şi un cugetător de mare fineţe. Autorul încearcă acum să propună o ipoteză de definire a psihologiei poporului român. Nemulţumit de rezultatele neconcludente ale antropologiei, apelează la conceptul, care i se pare mai eficient, de psihologie a popoarelor. Deosebirile dintre popoare, prea puţin fiziologice, sunt în cea mai mare măsură sufleteşti, determinate social şi cultural.

Psihologia unui grup etnic se schimbă, nu este eternă. Sufletul colectiv trebuie considerat în prezent, însă - ţine să precizeze Ralea - există mari linii de evoluţie mai puţin supuse schimbării şi care durează secole, în timp ce altele dispar după câteva decenii. Pentru constituirea specificului unui popor socoteşte necesare două condiţii. Mai întâi este nevoie de secole de libertate, care să urmeze consolidării definitive ca stat naţional. Întrucât românii nu beneficiază de o asemenea situaţie, psihologia noastră nu e complet întocmită, e în devenire, nu e precizată, e în curs de precizare”. A doua condiţie este existenţa unei culturi proprii, în ceea ce ne priveşte, autorul se arată şi mai sceptic, spre a nu spune de-a dreptul negativist. Literatura română e prea tânără ca să ajute la definirea specificului, lipseşte tradiţia literară şi culturală, lipsesc şi individualităţile eminente.

Foarte curios, Ralea ignoră complet folclorul, pe Miron Costin ori pe Dimitrie Cantemir, pe scriitorii paşoptişti de la care se revendica, cel puţin în parte, „Viaţa românească”, pe B.P. Hasdeu, şi mai ales pe Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale (invocat o dată) şi pe marele său contemporan Mihail Sadoveanu. Deşi cele două condiţii nu ar fi satisfăcute, el se încumetă totuşi să întreprindă o „încercare de caracterizare psihologică”, folosind observaţiile proprii, dar şi istoria (adică tot o sursă culturală). După opinia lui, psihologia poporului român se situează echidistant „între voluntarismul activist al Apusului şi pasivitatea fatalistă a Orientului”. Influenţele venite din ambele părţi „s-au topit formând o sinteză nouă, de echilibru”, numită adaptabilitate. Aici sunt descoperite principalele trăsături definitorii, prin acest echilibru „ne deosebim de toată lumea Orientului, dar şi de aceea a Apusului”.

Dezvoltând ideea adaptabilităţii, devenită „arma noastră de luptă în existenţă”, Ralea constată „spiritul nostru tranzacţional”, bunătatea, toleranţa, lipsa dorinţei de răzbunare. În completarea portretului psihologic, afirmă că românul are inteligenţă vioaie, suplă, că ţăranul e înzestrat cu un spirit critic foarte dezvoltat, ironic şi filosofic; lipsit de educaţie religioasă, acesta nu este mistic, ci mai degrabă superstiţios. Ceea ce omite să evidenţieze (tocmai el, doctrinarul ţărănist) este dragostea de pământ a omului de la ţară. După ce pune încă o dată în lumină funcţia adaptării, ca expresie a vitalităţii noastre de-a lungul atâtor vicisitudini ale istoriei, teoreticianul disociază între imitaţie (pe care o criticase aproape în spirit junimist, ca formală) şi adaptare.

Aceasta din urmă „e o prefacere, o ajustare, o localizare. Ea înseamnă trecerea printr-un temperament special al unui sistem de viaţă [...] adaptarea are un sens activ, presupune o voinţă de transformare”. Atrage în modul cel mai serios atenţia că „adaptabilitatea e o sabie cu două tăişuri! Ea poate însemna evoluţie, inteligenţă, fineţe, supleţe, progres, după cum poate însemna laşitate, duplicitate, şiretenie, superficialitate. În ea se găsesc conţinute virtual şi posibilităţile de progres, şi de decadenţă. Totul va depinde de directiva culturală, socială şi morală care va fi imprimată poporului de conducătorii săi. Destinul care ne aşteaptă e astfel dublu. La răspântie, se cere mai multă înţelepciune decât oriunde.”

Două sunt ideile fundamentale care îl conduc pe Ralea în calitate de teoretician şi critic literar: specificul naţional şi metoda psihologică, dublată adesea de cea sociologică. Amândouă provin de la mentorul său, Garabet Ibrăileanu, el dezvoltându-le şi adăugându-le unele nuanţe într-o demonstraţie coerentă, însă nu întotdeauna convingătoare din punct de vedere estetic. Ca şi Ibrăileanu, crede că influenţa Occidentului e foarte benefică în politică, ştiinţă şi tehnică, dar nu în literatură. Se pronunţă împotriva sincronismului, ignoră complet simbolismul şi curentele moderniste, „care literatură mare sau cel puţin propriu-zisă nu pot da”. Se afla astfel într-o gravă eroare, căci mai toată literatura interbelică îl va contrazice. Criticul transformă specificul naţional într-o judecată de valoare absolută, conceptul de specific vine de la sine, nu poate fi impus.

În articolul Critica psihologică şi critica estetică (în cadrul unei polemici cu Paul Zarifopol), Ralea invocă exemplul marilor critici din secolul al XIX-lea, care „întrebuinţează toate explicaţiile pentru tenomenul literar, de la biologie şi sociologie până la psihologie”, locul pe care îl rezervă analizei estetice fiind cu totul minor, ca un fel de anexă, un apendice. Estetismului, într-adevăr excesiv, al lui Paul Zarifopol, Ralea îi răspunde cu un psihologism la fel de excesiv. Din fericire, nu va fi totdeauna consecvent cu metoda sa şi nu va transforma cel puţin unele dintre comentariile sale în simple şi derizorii „analize tehnice”.

În alte privinţe, criticul se dovedeşte mai judicios şi chiar de-a dreptul modern, bunăoară când face constatarea că o operă literară ascunde semnificaţii mai adânci, de care nu a fost conştient nici cel care a realizat-o: „O operă e totdeauna mai bogată decât crede sau vrea autorul ei. Ea cuprinde fără voia lui posibilităţi de asociaţii, de sugestii, excitări mentale, altele şi mult mai multe decât pe acelea pe care le-a indicat el.”

Cât priveşte statutul criticului literar, crede că este „un creator de puncte de vedere noi în raport cu o operă”, căreia, prin interpretările, prin semnalarea unor aspecte nesesizate de cititor, îi întreţine longevitatea. Fără să fi fost un cronicar literar sistematic, Ralea şi-a exprimat opinia despre unii dintre cei mai însemnaţi contemporani. Despre poeţi a scris adesea necomprehensiv. Excepţie fac articolele consacrate lui Tudor Arghezi, Ion Pillat, Alexandru A. Philippide şi George Topârceanu. La Arghezi, poezia Blesteme i se pare „unică în literatura noastră”, fiind admirat aici „geniul batjocurii, înălţat până la dimensiuni metafizice”. De altfel, este primul care îl defineşte în chip decis pe Arghezi drept „cel mai mare poet de la Eminescu încoace”. În schimb, se dovedeşte cu totul nereceptiv faţă de poezia lui Lucian Blaga, care, primind influenţe din Apus, nu ar aduce nimic local, adică nu ar fi specific naţională.

O singură dată se arată mai înţelegător faţă de lirica modernă şi anume atunci când scrie despre Stânci fulgerate, de Alexandru A. Philippide, poate şi pentru că autorul făcea parte din cercul „Vieţii româneşti”, şi tot atunci, amintindu-l tangenţial pe Ion Barbu, îi consideră pe cei doi ca singurii poeţi de mare talent afirmaţi în atmosfera antipoetică de după război. Articolul despre George Topârceanu conţine observaţii rezonabile despre râs, văzut ca sentiment şi chiar ca atitudine filosofică, dar supralicitează valoarea celui analizat. Prozatorii care au intrat în sfera de interes a lui Ralea sunt în general tot cei aparţinând cercului de la „Viaţa românească” şi, chiar dacă mulţi dintre ei erau minori sau de raftul al doilea (Jean Bart, D.D. Patraşcanu etc.), îi laudă excesiv. Aşa se întâmplă şi cu Ioan Al. Brătescu-Voineşti, în care vede „un mare povestitor”, judecată ce nu a rezistat în timp.

Mai consistentă este evaluarea lui Constantin Stere, pornind de la primele două volume din romanul În preajma revoluţiei. Din afara cercului, îl apreciază elogios pe Liviu Rebreanu, dar nu gustă modernitatea Hortensiei Papadat-Bengescu, nerecunoscând nici o calitate romanului Concert din muzică de Bach. Revenind la cei de la „Viaţa românească”, comentează pe larg şi entuziast La Medeleni de Ionel Teodoreanu, considerând, spre deosebire de George Călinescu, psihologia adolescentului tot atât de interesantă pentru scriitor ca şi aceea a omului matur. În acelaşi timp, nu poate să nu observe că romanul e prea literar şi, de aceea, în bună măsură artificial, că e prea încărcat şi are un stil prea ornamentat, potrivindu-i-se caracterizarea de stil rococo.

Un studiu fundamental este acela despre Mihail Sadoveanu, situat, prin puternica sa originalitate, alături de Mihai Eminescu şi I.L. Caragiale. Efectuând o analiză etnopsihologică, Ralea îl defineşte pe marele scriitor un „spirit pandur”, iar natura zugrăvită de el, istorizantă. Examinează şi de astă dată opera din punctul de vedere al specificului naţional, literatura lui Mihail Sadoveanu reprezentând „formaţia progresivă a sufletului nostru, procesul genetic al sufletului românesc”. Totodată, observă că numeroase dintre povestirile şi romanele lui Sadoveanu reflectă amurgul feudalismului, intersectat cu „formarea mediului orăşenesc burghez” (de exemplu, Venea o moară pe Siret).

Ralea s-a ocupat în câteva rânduri, cu aceeaşi atitudine simpatetică, şi de critici. Trei sunt personalităţile care i-au reţinut atenţia în mod deosebit: Garabet Ibrăileanu, Paul Zarifopol şi George Călinescu. Mărturiseşte că întâlnirea cu Ibrăileanu, acel „spiritus rector” al „Vieţii româneşti”, a fost cel mai important eveniment din viaţa lui, care l-a marcat din punct de vedere literar, filosofic şi politic. Încearcă să-i definească metoda, caracterizată prin analiza psihologică a procedeelor estetice şi preferinţa pentru romanul de creaţie de tip Dickens, Tolstoi, antimodernism, îi discută bogata activitate polemică şi îi subliniază meritele în încurajarea tinerelor talente. Deşi s-a disociat de Paul Zarifopol în problema autonomiei esteticului, s-a lăsat sedus de inteligenţa lui ascuţită, de necruţătorul lui spirit critic, care denunţa gustul comun, improvizaţia snoabă, miticismul, imitaţia servilă şi grimasa.

Ca mai toţi criticii importanţi ai epocii, şi Ralea s-a entuziasmat de Viaţa lui Mihai Eminescu, de George Călinescu, în care a văzut o capodoperă a genului, ca şi de Istoria literaturii române de la origini până în prezent, apreciind talentul portretistic al autorului, spiritul sclipitor, ironic, bogăţia informaţiei şi a punctelor de vedere originale. Nu e de acord însă cu eclectismul sau integralismul metodologic. Nu putea accepta supremaţia şi funcţia integratoare a esteticului, care îşi subsuma toate celelalte metode: sociologică, psihologică, inclusiv ideea de specific naţional.

Un studiu memorabil consacră unei probleme fundamentale a literaturii române: De ce nu avem roman? (1927). Deşi genul începuse a se impune încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, iar după război avea reprezentanţi de seamă în Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu şi Hortensia Papadat-Bengescu, Ralea continuă să afirme că romanul e o „lipsă naţională”. Întrebarea rămânea totuşi îndreptăţită, dată fiind naşterea dificilă şi evoluţia târzie a genului. Un prim răspuns ar fi lipsa tradiţiei: literatura română nu a cunoscut epopeea, ci doar balada, care se transformă în nuvelă. Apoi, romanul e un gen greu, care presupune o anume cultură. Structura noastră socială - spune criticul - era de aşa natură, încât se opunea acestui „import”.

Romanul este o expresie a spiritului burghez, realist, iar noi am avut o burghezie abia către sfârşitul secolului al XIX-lea. Lectura era un apanaj al clasei boiereşti, mai ales al femeilor, fiind preferate cărţile franţuzeşti. Lipsa publicului larg, doritor să citească romane originale româneşti, îl împiedica pe autor să trăiască din scris, el văzându-se nevoit să exercite o profesie, ceea ce îl distrage de la concentrarea necesară romanului.

Ralea mai considera că la români „individul nu e complet detaşat de mediu”, că în societate s-ar manifesta spiritul tranzacţional, de compromis. De aici, puţinătatea conflictelor. Observaţiile acestea sunt însă contrazise, cel puţin în parte, chiar de romanele apărute în epocă. Adversar al sincronismului, deşi e un degustător al lui Marcel Proust şi Andre Gide, pe care îi comentează, criticul rămâne un admirator al lui Honore de Balzac, Charles Dickens şi Lev Tolstoi, al romanului realist, obiectiv. Dacă e să fie căutat scriitorul Ralea, mai mult decât în eseuri poate fi descoperit în însemnările de călătorie.

Memorial (Note de drum din Spania) (1930) şi Nord-Sud (Egiptul, Olanda, Anglia, Spania) (1945) conţin adesea pagini de o mare plasticitate şi pregnanţă, descrieri de ţări, oraşe, oameni, de drumuri în spaţii vaste. Se întâlnesc aici un colorist, un comentator fin de artă, un reflexiv şi mai ales un observator acut al „psihologiei popoarelor”, aplicată acum pe scară largă. Revine reflecţia raţionalistului şi a democratului de stânga care, chiar în inima civilizaţiei europene, ştie să admire, dar să şi critice (poate nu întotdeauna cu îndreptăţire). El spune lucrurilor pe nume, cu riscul de a ultragia orgoliul naţional, ce îi place şi ce nu la un popor, fiecare cu caracterul şi moravurile care îi alcătuiesc, în cele din urmă, cu bune şi rele, fizionomia.

Ralea e un om de condei prin excelenţă intelectual, raportându-se frecvent la istorie şi la istoria culturii, sensibil în faţa peisajului, a elementelor de civilizaţie, a aspectelor sociale şi spirituale, atent la amănunte semnificative, care vin să îi întărească o idee. Uneori utilizează metafora, găseşte expresia sau propoziţia memorabilă, textul său fiind mai totdeauna agreabil, stârnind interesul şi curiozitatea. Nu cultivă nici encomionul, nici diatriba, ci doar observaţia lucidă, când şi când ironică, nefiindu-i străine - e adevărat, ceva mai rar - admiraţia şi entuziasmul. Două exemple sunt elocvente pentru capacitatea autorului de a caracteriza.

Spaniolii sunt un „amestec de bigotism, pasiune şi senzualitate”, popor catolic prin excelenţă, al cărui suflet se zbate între voluptate şi remuşcare, astfel încât mai peste tot regăseşti „două categorii de oameni: preoţii şi amanţii, adică cei care iubesc şi cei care regretă”. Foarte individualizaţi sunt şi englezii. Ceea ce frapează la ei ar fi rezerva, discreţia, aroganţa, egoismul, izolarea, indiferenţa superioară. Empirişti, confundându-se cu clipa prezentă datorită prosperităţii generale, englezii „au ajuns la acea vârstă când întregul popor se transformă în aristocraţie”, deşi sentimentul de clasă e foarte dezvoltat. Spiritul lor e paradoxal: „Ca orice popor mare, poporul englez e dublu: progresist şi conservator, idealist şi practic, tolerant şi feroce, democrat şi aristocrat, iubitor de libertate şi tiranic”.

Ralea abdică însă de la modul detaşat-superior de abordare a lucrurilor şi de la principii verificate în ultima sa carte de însemnări de călătorie, În Extremul Occident (Note de drum din Antile, California, Canada) (1955), unde realităţile sunt adesea denaturate, printr-o excesivă şi regretabilă politizare.

Opera literară

  • Formarea ideii de personalitate. Studiu de psihologie genetică, Iaşi, 1924;
  • Ipoteze şi precizări în ştiinţa sufletului, Bucureşti, 1926;
  • Democraţie şi creaţie, Bucureşti, 1926;
  • Contribuţii la ştiinţa societăţii, Bucureşti, 1927;
  • Fenomenul românesc, Bucureşti, 1927;
  • Interpretări, Bucureşti, 1927;
  • Comentarii şi sugestii, Bucureşti, 1928;
  • Perspective, Bucureşti, 1928;
  • Istoria ideilor sociale, Craiova, 1930;
  • Memorial (Note de drum din Spania), Bucureşti, 1930;
  • Atitudini, Bucureşti, 1931;
  • Valori, Bucureşti, 1935;
  • Psihologie şi viaţă, Bucureşti, 1938;
  • Înţelesuri, Bucureşti, 1942;
  • Între două lumi, Bucureşti, 1943;
  • Introducere în sociologie, Bucureşti, 1944;
  • Nord-Sud (Egiptul, Olanda, Anglia, Spania), Bucureşti, 1945;
  • Explicarea omului, Bucureşti, 1946;
  • Anatole France, Bucureşti, 1955;
  • În Extremul Occident (Note de drum din Antile, California, Canada), Bucureşti, 1955;
  • Studii de psihologie şi filosofic, Bucureşti, 1955;
  • Cele două Franţe, Bucureşti, 1956;
  • Scrieri din trecut, I-III, Bucureşti, 1957-1958;
  • Visages de la France, prefaţă de Roger Garaudy, Paris, 1959;
  • Sociologia succesului (în colaborare cu Traian Herseni), Bucureşti, 1962;
  • Introducere în psihologia socială (în colaborare cu Traian Herseni), Bucureşti, 1966;
  • Portrete, cărţi, idei. Studii de literatură universală, Bucureşti, 1966;
  • Prelegeri de estetică, ediţie îngrijită de Ion Pascadi, Bucureşti, 1972;
  • Scrieri, vol. I-III, ediţie îngrijită şi prefaţă de N. Tertulian, Bucureşti, 1972-1981; vol. IV-VII, ediţie îngrijită şi prefaţă de Florin Mihăilescu, Bucureşti, 1988-1989;
  • Explicarea omului, ediţie îngrijită de N. Tertulian, prefaţă de Florin Mihăilescu, Bucureşti, 1996;
  • Fenomenul românesc, ediţie îngrijită şi introducere de Constantin Schifirneţ, Bucureşti, 1997.

Traduceri

  • Lu Sin, Opere alese, I-II, prefaţă de Ion Vitner, Bucureşti, 1959-1962 (în colaborare cu Ioana Ralea).

Studii despre Mihai Ralea

  • Petre Anghel, Mihai Ralea, Bucureşti, 1998.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …