Mihai Drăgan

Mihai Drăgan (6 decembrie 1937, Viişoara, judeţul Bacău - 1 noiembrie 1993, Iaşi) - istoric literar. Este fiul Elenei (născută Stoian) şi al lui Neculai Drăgan, ţărani, şi frate cu Gheorghe Drăgan.

A urmat şcoala primară în satul natal şi gimnaziul în Târgu Ocna. Tot aici, între 1952 şi 1955, frecventează liceul, după terminarea căruia se înscrie la Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, absolvind în 1960. În acelaşi an este şef de cabinet la Catedra de literatură română a acestei facultăţi, devenind apoi asistent (1961-1970), lector (1970-1975), conferenţiar (1975-1991) şi profesor (1991-1993).

A fost membru în comitetele de redacţie ale revistelor „Alma Mater”, „Limba română” (Chişinău) şi „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza»”, seria literatură (1972 şi 1989). A debutat în „laşul literar” (1958), colaborând apoi cu studii, articole şi cronici literare la „Convorbiri literare”, „Cronica”, „România literară”, „Luceafărul”, „Manuscriptum”, „Revue roumaine”, „Steaua”, „Viaţa românească”, „Literatorul”, „Tribuna” etc.

Istoric literar prin formaţie şi structură, Drăgan îşi concepe prima carte, monografia B.P. Hasdeu (1972; Premiul Uniunii Scriitorilor), după dihotomia tradiţională viaţă-operă. Reprezentând cea dintâi cercetare amplă în domeniu, lucrarea beneficiază de o documentare deosebit de serioasă, iar concluziile la care ajunge autorul după explorarea întinselor şi variatelor teritorii pe care enciclopedicul savant le-a străbătut sunt frecvent judicioase. Exegetul analizează detaliat şi competent activitatea de istoric, scriitor şi filolog a lui Hasdeu, aflând punctele lor comune şi constantele revelatorii pentru spiritul hasdean.

O atenţie aparte a acordat Drăgan vieţii şi operei lui Mihai Eminescu. A fost coordonatorul colecţiei „Eminesciana”, scoasă de Editura Junimea din Iaşi, în care au apărut peste cincizeci de exegeze eminesciene, atât reeditări ale unor studii consacrate, cât şi valoroase lucrări noi. În afara a numeroase studii incluse în diverse publicaţii de specialitate, a tipărit două volume de interpretări critice (1982 şi 1986) - dintre care primul a fost distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi -, dedicate operei de tinereţe a poetului.

Cercetarea se înscrie, programatic, în ramele unui comentariu aflat la confluenţa dintre critica modernă şi cea tradiţionalistă, cu predilecţie evidentă pentru cea de a doua, pentru cumpătarea ei. Istoricul literar e un adversar tenace şi îndârjit al exagerărilor protocroniste, precum şi al acelora care urmăresc reevaluări radicale. Reluând o veche dispută referitoare la valoarea postumelor şi antumelor eminesciene, Drăgan înclină net în favoarea textelor antume, considerate singurele care au primit cu adevărat girul creatorului.

Opera eminesciană este cercetată cu ajutorul a două modalităţi: una istoristă (în care, totuşi, biografia este subsumată operei) şi una tematică (în care locul de căpetenie revine laitmotivelor obsedante). Istoricul literar îmbină sugestiile biografice cu jaloanele oferite de operă, precum apariţia unui motiv definitoriu sau atitudinea faţă de limbaj. El investighează cu deosebire modalităţile prin care Eminescu se detaşează de precursori, pentru a dobândi ceea ce se numeşte „identitatea ascunsă a personalităţii creatoare”.

Autorul crede că poetul a respectat principiile unei estetici romantice. În consecinţă, analiza creaţiei are în vedere mai ales concordanţele cu aceasta. Investigarea diacronică este unul dintre elementele esenţiale ale criticii lui Drăgan, care conferă „interpretărilor” sale atributele unei serioase istorii a începuturilor eminescianismului.

Drăgan a studiat atent, de asemenea, opera lui Titu Maiorescu, Constantin Dobrogeanu-Gherea şi Garabet Ibrăileanu, fie în monografii separate (G. Ibrăileanu, 1971, Lecturi posibile, 1978), fie în capitole din alte volume (Clasici şi moderni, 1987). A îngrijit şi prefaţat ediţii din scrierile lui B.P. Hasdeu, Garabet Ibrăileanu, Vladimir Streinu şi Mihai Eminescu. A prefaţat culegeri din opera lui B.P. Hasdeu, Mihail Sadoveanu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu şi Pompiliu Constantinescu.

Tentat şi de instrumentarul criticului de întâmpinare, semnează cronici literare, reunite în două volume, Aproximaţii critice (debut editorial, 1970) şi Reacţii critice (1973). În această ipostază, înţelege abordarea literaturii ca o „formă a pasiunii”, de unde înclinaţia către fraza polemică, punitivă, îndreptată mai ales către derapajele pretins novatoare.

Opera literară

  • Aproximaţii critice, Iaşi, 1970;
  • G. Ibrăileanu, Bucureşti, 1971;
  • B.P. Hasdeu, Iaşi, 1972;
  • Reacţii critice, Iaşi, 1973;
  • Lecturi posibile (T. Maiorescu, G. Ibrăileanu), Iaşi, 1978;
  • Mihai Eminescu. Interpretări, I-II, Iaşi, 1982-1986;
  • Clasici şi moderni, Bucureşti, 1987;
  • Eminescu tânăr sau „a doua mea fiinţă”, ediţie îngrijită şi postfaţă de Gheorghe Drăgan, Iaşi, 1999.

Ediţii

  • B.P. Hasdeu, Pagini alese, prefaţa editorului , Bucureşti, 1968;
  • Garabet Ibrăileanu, Campanii, prefaţa editorului , Bucureşti, 1971; Mihai Eminescu, prefaţa editorului, Iaşi, 1974 Studii literare, introducerea editorului, Iaşi, 1986 (în colaborare cu Lenuţa Drăgan);
  • Vladimir Streinu, Eminescu, prefaţa editorului, Iaşi, 1989;
  • Mihai Eminescu, Poezii, introducerea editorului, Iaşi, 1995.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …