Mihai Cimpoi

Mihai Cimpoi (3 septembrie 1942, Larga, judeţul Edineţ, Basarabia) - critic şi istoric literar. Este fiul Anei (născută Habureac) şi al lui Ilie Cimpoi, ţărani.

Urmează cursurile primare şi medii în satul natal. După absolvirea Facultăţii de Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău (1965), este redactor la revista „Nistru” (până în 1972), consultant la Uniunea Scriitorilor, redactor la editurile Cartea Moldovenească şi Literatura Artistică, secretar literar la Teatrul Naţional (1982 -1983) şi la Teatrul Liric „A. Mateevici” (1986-1987). În 1987 este ales secretar al comitetului de conducere, iar în 1991, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Concomitent, îndeplineşte funcţia de şef al Secţiei de literatură clasică a Institutului de Istorie şi Teorie Literară al Academiei de Ştiinţe a Moldovei.

Membru de onoare al Academiei Române (1991) şi membru titular al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (1992), a fost distins cu Premiul Naţional al Republicii Moldova (1994) şi cu Marele Premiu pentru exegeză „Nichita Stănescu” (1991). Este, din 2002, director al revistei „Viaţa Basarabiei” şi membru în colegiile redacţionale a numeroase publicaţii din Republica Moldova şi din România. Încă de când era elev publica notiţe de lectură în gazeta raională din Lipcani (1957-1958).

În anii de studenţie colaborează activ cu recenzii şi articole critice la săptămânalul „Cultura” şi la revista „Nistru”. Editorial, debutează în 1968 cu micromonografia Mirajul copilăriei, un studiu dens despre poezia pentru copii a lui Grigore Vieru. Au urmat culegerile de articole Disocieri (1969), Alte disocieri (1971) şi Focul sacru (1975), care învederează un critic cu vocaţie, cultivat, deschis spre literatura autentică şi spre orientările ei moderne, exigent în evaluarea acesteia din perspectiva modelelor universale.

În contextul anilor 1960-1970, Cimpoi statorniceşte în Republica Moldova un nou tip de critică, aceea estetico-eseistică, pornind de la principiul călinescian al creaţiei prin cultură (artistică, eseistică, filosofică), ca antipod al criticii oficiale, de factură tematico-sociologizantă, dominantă în epocă (de altfel, în 1973 lui Cimpoi i-a fost interzisă semnătura). Adversar declarat al dogmatismului şi al stereotipiei de orice fel, criticul refuză din capul locului ideologizarea şi mânuieşte un limbaj suplu şi radicalizat (uneori excesiv căutat şi voit complicat), care pune un deosebit preţ pe neologism, dar şi pe metafora fulgurantă, pe paradox, dar şi pe expresia sagace, bine aleasă. În accepţia lui Cimpoi, una dintre funcţiile fundamentale ale criticii este aceea de a stimula creaţia adevărată şi de a promova valorile spirituale durabile. De aici, străduinţa vie de a da criticii o formă constructivă, creatoare. Aplicarea acestor principii i-a ferit, de regulă, exegezele de presiunile politicului şi ale ideologicului, ca şi de conformism.

Cimpoi preferă să opereze în actul critic cu categorii existenţiale şi estetice globale, meditând în jurul problemelor ontologice, comentând nuanţat frumosul artistic, disociind autenticul de contrafacere, experimentul rodnic de exerciţiul factice. Configurarea portretului interior al scriitorului ca individualitate creatoare, ca artist al cuvântului, cu mutaţiile etice şi estetice hotărâtoare, reprezintă partea de rezistenţă a criticii lui Cimpoi, care se vrea una totală, realizând un echilibru (fie şi relativ) între tradiţionalism şi modernism, între analiza sincronică şi cea diacronică a literaturii concepute ca un întreg sistemic. Un alt principiu definitoriu al modului critic de sorginte călinesciană, practicat consecvent, este convingerea potrivit căreia critica trebuie să fie organic legată de cunoaşterea istoriei literaturii naţionale şi universale, aceasta din urmă oferindu-i o vastă perspectivă comparată.

Culegerea de „eseuri duminicale” Cicatricea lui Ulysse (1982), dar şi Duminica valorilor (1989) ori Mărul de aur. Valori româneşti în perspectivă europeană (1998) îl înfăţişează pe Cimpoi în postura unui Ulise intelectual, care investighează cu perspicacitate, dintr-o perspectivă comparatistă, capodoperele literaturii universale şi pe cele ale literaturii clasice române. Exegetul demonstrează că valorile de vârf ale culturii române se datorează deschiderii spre cultura europeană şi operează atât cu uneltele de lucru ale istoricului literar, cât şi cu ale criticului şi ale teoreticianului.

Interesul deosebit pentru marii scriitori contemporani şi clasici, care exprimă spiritualitatea românească în cristalizări estetice unice, l-a determinat pe Cimpoi să scrie Narcis şi Hyperion. Eseu despre poetica şi personalitatea lui Eminescu (1979). Eseul urmăreşte evoluţia Poetului - căutător al Fiinţei, de la narcisism la hyperionism, descrierea personalităţii lui Eminescu fiind întreprinsă, în ansamblul coordonatelor ei, prin raportare la secolul al XX-lea şi la gândirea filosofică modernă. Examinând lirismul eminescian, cu imaginile, simbolurile şi miturile lui arhetipale, criticul a reuşit să reconstituie şi să tălmăcească întregul cosmos poetic al clasicului nostru. În viziunea exegetului, Narcis şi Hyperion simbolizează marile extreme ale vieţii, între care Poetul se zbate în odiseea cunoaşterii Fiinţei: josul şi înaltul, pământul şi cerul, bulgărele şi steaua, Satan şi Demiurg, efemerul şi eternul, relativul şi absolutul.

Alte două eseuri de incontestabil merit, Căderea în sus a Luceafărului (1993) şi Spre un nou Eminescu. Dialoguri cu eminescologii din întreaga lume (1993), îl consacră pe Cimpoi ca pe un eminescolog care se remarcă prin mijloace şi unghiuri de interpretare mereu noi, prin putere de demonstraţie, prin originalitatea demersului critic, uneori nu lipsit de păcatul unor exagerări sau al unor ipoteze discutabile (cum ar fi, bunăoară, afirmaţia că Eminescu este un precursor în domeniul fizicii, un om cu mari intuiţii în sfera ştiinţei).

Primul studiu aprofundează ideea că Eminescu, fiind un mare poet al Fiinţei, însetat de absolut şi de forme perfecte, este atât de implicat în contemporaneitate,prin numeroasele afinităţi cu iluştrii creatori ai timpurilor noi, încât poate fi considerat şi un poet al secolelor XX-XXI. Cea de-a doua lucrare, alcătuită dintr-o suită de dialoguri cu eminescologi din toată lumea (Italia, Franţa, Turcia, Slovacia, Ungaria, Rusia, China, India, Japonia, România etc.), conturează o nouă imagine a poetului, constituită atât în interiorul culturii româneşti, cât şi în afara ei.

Autorul consideră de altfel că necunoscându-l pe Eminescu - adevăratul şi întregul - lumea nu va putea cunoaşte bine fiinţa românească. Pledând pentru o perspectivă exegetică înnoitoare, Cimpoi crede că un nou Eminescu nu poate fi conceput în afara conştientizării unui „«homo eminescianus», complex, adânc arhetipal şi totodată o personalitate interculturală modelată sincretic”; acesta ar fi reperul fundamental pentru recunoaşterea universalităţii operei eminesciene. Dialogurile pe care le susţine Cimpoi cu specialiştii în materie pun în lumină o bună cunoaştere a subiectelor luate în discuţie, o bogată cultură estetică şi filosofică.

Studiul monografic Întoarcerea la izvoare (1985) propune o imagine critică a creaţiei lui Grigore Vieru şi explorează din perspective particulare toate aspectele operei; accentul cade pe motivele-cheie şi pe sistemul de imagini, pe legăturile cu folclorul şi tradiţiile clasice, pe poetică şi stilistică: capitolele despre „dor” şi „prea-plin”, despre „principiul matern al universului” şi „logica jocului”, despre „timpul clasic şi timpul intern”. Este demonstrat modul cum în poezia lui Vieru elementul de actualitate imediată dobândeşte o proiecţie general-umană. Cimpoi a trecut şi examenul suprem al unui critic - elaborarea unei istorii a literaturii.

Exegeza sa O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (1996), scrisă în cheie călinesciană şi abundent documentată (o a doua şi o a treia ediţie, din 1997 şi 2002, îmbogăţesc informaţia), schiţează pentru prima dată o panoramă integrală (chiar dacă pe alocuri fragmentară şi nu totdeauna în riguroasă selecţie) a evoluţiei literaturii române din Basarabia, începând cu anul 1812 şi terminând cu scriitorii optzecişti. Este o perspectivă critică temerară, care are în vedere o mulţime de autori şi de titluri, supuse unei judecăţi de valoare cumpănite, unor interpretări întotdeauna la obiect. Cartea conţine totuşi câteva idei şi intuiţii surprinzătoare, dar şi unele caracterizări subiective, limitative sau chiar aproximative.

Cimpoi a mai colaborat la întocmirea volumului colectiv Profiluri literare (1972), a enciclopediei în două volume Literatura şi arta Moldovei (1985-1986), a mai multor culegeri tematice. A prefaţat numeroase ediţii ale scriitorilor români clasici şi contemporani, precum şi pe cele ale unor reprezentanţi ai literaturii universale.

„Ea [O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia] mi se pare serioasă, credibilă, cu multe judecăţi drepte. „Plusează", cum se zice în limbajul boemei literare, şi este firesc să fie aşa, pentru că de multe ori destinul scriitorului este mai puternic decât opera lui. Nu-i grav, cine ştie să citească îşi dă seama de proporţiile reale ale operei. Criticul nu-şi ascunde rezervele morale (cazul Druţă) şi nu trece cu vederea nici fenomenul de receptare a operei în alte provincii româneşti. El încearcă o formulă complexă de critică culturală, în care amestecă informaţia cu o estetică dominată de conceptele arhetipale şi de acelea [...] luate de la trăirişti (Noica, în primul rând).” (Eugen Simion)

Opera literară

  • Mirajul copilăriei, Chişinău, 1968;
  • Disocieri, Chişinău, 1969;
  • Alte disocieri, Chişinău, 1971;
  • Focul sacru, Chişinău, 1975;
  • Narcis şi Hyperion. Eseu despre poetica şi personalitatea lui Eminescu, Chişinău, 1979;
  • Cicatricea lui Ulysse. Eseuri duminicale, Chişinău, 1982; ediţia Iaşi, 1994;
  • Întoarcerea la izvoare, Chişinău, 1985;
  • Creaţia lui Ion Druţă în şcoală, Chişinău, 1986;
  • Creaţia scriitorilor moldoveni în şcoală: Liviu Damian, Petru Zadnipru, George Meniuc, Spiridon Vangheli (în colaborare), Chişinău, 1989;
  • Duminica valorilor, Chişinău, 1989;
  • Căderea în sus a Luceafărului, Galaţi, 1993;
  • Spre un nou Eminescu. Dialoguri cu eminescologii din întreaga lume, Chişinău, 1993; ediţia Bucureşti, 1995;
  • Basarabia sub steaua exilului, Bucureşti, 1994;
  • Sfinte firi vizionare, Chişinău, 1995;
  • O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Chişinău, 1996; ediţia II, Chişinău, 1997; ediţia III, Bucureşti, 2002;
  • Lucian Blaga, paradisiacul, lucifericul, mioriticul, Cluj Napoca, 1997;
  • Mărul de aur. Valori româneşti în perspectivă europeană, Bucureşti, 1998;
  • Plânsul demiurgului, Iaşi, 1999;
  • Cumpăna cu două ciuturi, Timişoara, 2000;
  • Brâncuşi, poet al ne-sfârşirii, Chişinău, 2001;
  • Critice, I-II, Craiova, 2001-2002;
  • Duiliu Zamfirescu între natură şi idee. Focşani, 2002;
  • Zeul ascuns, Chişinău, 2002;
  • Esenţa fiinţei. (Mi)teme şi simboluri existenţiale eminesciene, Chişinău, 2003.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …