Mihai Beniuc

Mihai Beniuc (20 noiembrie 1907, Sebiş, judeţul Arad - 24 iunie 1988, Bucureşti) - poet, prozator, dramaturg, eseist, memorialist, psiholog şi creatorul şcolii româneşti de psihologie animală. Este fiul Veselinei şi al lui Atanasie Beniuc, ţărani. Urmează şcoala primară maghiară din sat şi Liceul „Moise Nicoară” din Arad (1921-1928), terminat în particular. Licenţiat în psihologie, sociologie, filosofie al Universităţii din Cluj (1931), face studii de psihologie animală la Hamburg, sub îndrumarea biopsihologului J. von Uexkull. Îşi ia doctoratul în ştiinţe psihologice, la Universitatea din Cluj, cu teza Învăţare şi inteligenţă la animale (1934), devenind primul specialist român în psihologie animală şi comparată.

Funcţionează ca preparator la Institutul de Psihologie din Cluj (1932-1938), conferenţiar universitar (1943-1946), devenind apoi consilier cultural la Ambasada Română din Moscova (1946-1948), secretar, prim-secretar şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor (1949-1965), deputat în Marea Adunare Naţională, profesor universitar de psihologie la Facultatea de Filosofie din Bucureşti (1965-1974). A fost membru al Academiei Române (din 1955). A primit Premiul de Stat pentru poezie (1954) şi Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor (1981). A dominat ideologic şi administrativ viaţa scriitoricească (şi culturală în general) în perioada 1948-1965, a trăit o lentă îndepărtare din câmpul cultural până prin 1978, după care şi-a văzut declinul literar şi prăbuşirea gloriei în faţa altor principii decât cele pe care le promovase o viaţă.

Debutează cu poezie în revista liceului arădean, „Laboremus” (1926). Debutul editorial, cu sprijinul lui N.D. Cocea, îl reprezintă volumul Cântece de pierzanie, apărut în 1938, care aduce în atenţia publică un rapsod din familia mesianicilor duri, asemenea lui Aron Cotruş, şi lansează un autor care inventa alegorii uşor decodabile (ursul românesc, meliţa războiului etc.), versificate în poeme animate de un puternic suflu interior.

După 1944, devenit scriitor prolix şi „cântând” în versuri absolut orice eveniment politic la ordinea zilei, Beniuc a ştiut, în cele câteva zeci de poeme antologice pe care se întemeiază totuşi opera sa, să-şi păstreze o ţinută poetică remarcabilă. Forţa acesteia stă în repetiţia câtorva idei şi motive fundamentale, într-o simbolistică transparentă, de obicei de extracţie filosofică. Valoarea acestui tip de poezie nu este de aflat nici în profunzimea, nici în noutatea ideilor, ci în vigoarea afirmării unor credinţe care ar fi comune tuturor - sau care trec ca atare. Cum spunea Beniuc însuşi: „Mă inventau, de cumva n-aş fi fost.” Versul profetic al lui Goga se încarcă aici de ideologie.

Tonul oracular, tentativele demiurgice din Cântece de pierzanie sunt convertite în jubilaţie revoluţionară. Chivără Roşie reprezintă alegoria-cheie a primei epoci de entuziasm, când duhul revoluţiei „Umbla fără hodină / Prin zloată, prin ploaie, prin tină, / prin munţii sâlhui / în casa orişicui / Văzut-nevăzut...” Istoria transilvană îşi află întruparea în epopeea răscoalei lui Horea. Abstract vorbind, el poate fi şi ipostaza ideală a poetului, ce se regăseşte solidar cu istoria („La mine-n sânge / Istoria contemporană plânge”) şi cu aspiraţiile cele mai adânc înrădăcinate ale mulţimilor („Venisem flăcău de pe Crişuri / cu sufletu-n trei învelişuri: / De jale, de dor, de răscoale / A celor din munţi şi din vale”).

Beniuc are o acută conştiinţă a spaţiului şi a timpului cărora le aparţine. De aici derivă şi temele sale fundamentale: participarea la evenimentul istoric ca formă supremă de împlinire a destinului individual, pe de o parte, iar pe de alta, trecerea ireversibilă, dramatică, a vremii, necruţătoare pentru individ în unicitatea sa fizică. Fie că se referă la un moment mitologic ori la Doja, Horea, Avram Iancu, poetul se exprimă doar ca exponent al colectivităţii unitare la care participă: „Nici graiul nu-i al meu, nici cântul”; „Ce sunt eu? Sămânţă din mulţime / Ce crescu atâta cât putu”.

Gestul suprem este, ca şi la Goga, al sacrificiului de sine pentru binele neamului. Poetul ajunge să înţeleagă necesitatea istorică încercând a se defini pe sine, istoria lui există numai pentru că există şi el ca poet, de aici o anume grandilocvenţă a expresiei, nesancţionată de o conştiinţă critică. Beniuc pendulează între două momente lirice intense: neliniştea apropierii sfârşitului, fatalitate scrâşnit acceptată, şi optimismul manifest al creatorului ce-şi vrea roadele muncii împrăştiate în mulţime. Copacul roditor, mărul cules de toţi, extrăgându-şi sevele din grădina patriei, devine motiv fundamental al liricii sale.

Poet al stărilor antinomice, ignorând nuanţele intermediare, nu departe de exaltările lui Beniuc se află şi opusul acelei atitudini, la fel de radical afirmată. Temperament al extremelor, poetul se vrea însă în fiecare moment - exemplar. Trăirea timpului individual înseamnă, pentru gustul lui negator şi polemic, o luptă neîncetată cu materia, cu atât mai crâncenă cu cât reprezintă de fapt o luptă cu sine, luptă în care învingătorul se află prins în cătuşele învinsului.

„Ticălosul” timp ce-a pierdut cheile casei de fier în care ţine închise fişicu-rile anilor, oricât de voiniceşte ar fi provocat, dă, depărtându-se, angoasa apropierii neantului. Drama stă nu în acceptarea sau negarea trecerii anilor, ci în imposibilitatea de a se împăca cu vreuna dintre cele două atitudini posibile: fuga din propriul timp („De caţi în urmă, / stâlp te faci, de sare / Trecutul arde, / fugi, hai fugi mai tare”) ori împăcarea cu gândul că viitorul nu poate aduce mai mult decât a fost („Cad frunză moartă, galbenă pe lut / cântându-mi viitorul din trecut”).

Poet al contrastelor, Beniuc conjură şi ameninţă pe rând, oferă, unul după altul, spectacolul comedianului şi pe cel al tragedianului în faţa puterilor implacabile. Înfruntarea cu timpul este pentru el mai mult decât drama firească a oricărui om care descoperă că îmbătrâneşte, ea înseamnă punerea în discuţie a structurii sale poetice. Căci Beniuc este unul dintre marii poeţi ai instantaneului, ai stării lirice de o clipă. Emoţia lui e întotdeauna legată de o circumstanţă perisabilă, care ocupă adesea primul loc în arhitectura unui poem. Literatura română cunoaşte destul de puţini poeţi atât de hărţuiţi de teama de singurătate precum acest poet împrăştiat în istorie.

La vârsta senectuţii, Beniuc a descoperit iremediabila singurătate a marilor pasiuni. De când începe să-şi pună întrebări esenţiale, el are sentimentul pierderii identităţii: „Am zis că sunt şi totuşi nu sunt eu / încerc să mă descopăr pe mine / Şi descopăr mereu că-s altul / cine sunt eu? / început, urmare, sfârşit?” Poemele din ultima perioadă sunt expresia detaşată a unui sentiment particular: condamnarea la singurătate a statuilor publice: „A trebuit să-nving / să tot înving / Tristeţilor să pun în mine stăvili, / Să umblu-n zale, / sabie să-ncing / Să-mi ţin dorinţa-nlănţuită-n pravili... / Când aş fi vrut să zic şi eu / Am constatat că limbă n-am, nici gură, / Şi că-s ţinut sub pază-ntr-un muzeu / Pustie pe dinăuntru - o armură.” E vremea când poetul se întoarce spre sine, cel din tinereţe, şi îşi reia toate vechile alegorii, doar pentru a le descoperi perisabilitatea: „Te iată, măr de lângă drum, cenuşă / Eternităţii eu îi bat la uşă.”

Acum, când iubirea e obsedată de neîmplinire, de timpul aşezat între îndrăgostiţi, Beniuc porneşte uneori de la descrieri concrete, ca să plonjeze în fantasticul medieval: „Eram noi doi / Şi cu femeia trei / Şedeam la masă / în jurul unei sticle de coniac / cu aspra ei licoare în scădere / Ca luna de pe cer / Pătrar din urmă / Toamna devreme / Şi noaptea târziu / Vântul cântă o muzică ciudată / De xilofon, prin arbori / Şi noi, tustrei tăceam / Femeia frumoasă / Moartea bătrână, / Şi eu visător”.

Singurătatea temperamentului său extravertit, cea mai tristă dintre toate, întrucât nu mai găseşte credit la publicul nedispus să-şi schimbe viziunile despre magii recunoscuţi, regăseşte, ca unică soluţie a uitării, a neîmplinirii, a morţii, tot solidaritatea cu huma natală. Proza sa are valoare documentară şi psihologică: deformările de caracter impuse de o istorie contorsionată se pot studia bine în personajele cu model real ale scriitorului.

„Pentru că [Mihai Beniuc] a scris mult, neînchipuit de mult, şi a făcut de multe ori ceea ce un poet autentic nu trebuie să facă, fiind adesea mai prejos de talentul sau, pentru că a vorbit şi când trebuia să tacă şi a tăcut când trebuia să vorbească, cu vocea cât se poate de tare, critica tânără îl ignoră. însă Mihai Beniuc nu poate fi ignorat în nici un fel. El este în cele o sută de poeme fundamentale risipite într-un număr astronomic de versuri, s-o spunem limpede, o voce autoritară, de neconfundat şi de neînlocuit în poezia românească din ultimele cinci decenii.” (Eugen Simion)

Opera literară

  • Cântece de pierzanie, Sighişoara, 1938;
  • Cântece noi, Sighişoara, 1940;
  • Oraşul pierdut, Bucureşti, 1943;
  • Poezii, Bucureşti, 1943;
  • Un om aşteaptă răsăritul, Bucureşti, 1946;
  • Versuri alese, Bucureşti, 1949;
  • Cântec pentru tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, Bucureşti, 1951;
  • Steaguri, Bucureşti, 1951;
  • Despre poezie, Bucureşti, 1953;
  • O seamă de poeme, Bucureşti, 1953;
  • Pe-aici nu se trece, Bucureşti, 1953;
  • Înfrunte comuniştii, Bucureşti, 1954;
  • Mărul de lângă drum, Bucureşti, 1954;
  • Partidul m-a-nvăţat, Bucureşti, 1954;
  • Frăţia între poporul român şi minorităţile naţionale, Bucureşti, 1954;
  • Trăinicie, Bucureşti, 1955;
  • Versuri alese, I-II, Bucureşti, 1955;
  • Păcală, slugă la primar, Bucureşti, 1955;
  • Ură personală, Bucureşti, 1955;
  • Azimă, Bucureşti, 1956;
  • Poezii, Bucureşti, 1956;
  • Poezia noastră, Bucureşti, 1956;
  • Inima bătrânului Vezuv, Bucureşti, 1957;
  • Călători prin constelaţii, Bucureşti, 1957;
  • Meşterul Manole. Cronici şi studii literare (1934-1957), ediţie îngrijită şi prefaţă de Savin Bratu, Bucureşti, 1957;
  • Cu tineretul spre viitor, Bucureşti, 1957;
  • Poezii, Bucureşti, 1959;
  • În Valea Cucului, Bucureşti, 1959;
  • Cu un ceas mai devreme, Bucureşti, 1959;
  • Pe muche de cuţit, Bucureşti, 1959;
  • Poezii, prefaţă de Savin Bratu, Bucureşti, 1960;
  • Cântecele inimii, Bucureşti 1960;
  • Materia şi visele, Bucureşti, 1961;
  • Culorile toamnei, Bucureşti, 1962;
  • Mărul de lângă drum, prefaţă de G. Ivaşcu, Bucureşti, 1962;
  • Întoarcerea, Bucureşti, 1962;
  • Poezii, Bucureşti, 1962;
  • Pe coardele timpului, Bucureşti, 1963;
  • Dispariţia unui om de rând, Bucureşti, 1963;
  • Cu faruri aprinse, Bucureşti, 1964;
  • Colţi de stâncă, Bucureşti, 1965;
  • Zi de zi, Bucureşti, 1965;
  • Poezii, Bucureşti, 1966;
  • Alte drumuri, Bucureşti, 1967;
  • Mozaic, Bucureşti, 1968;
  • Inima-n zale, Bucureşti, 1969;
  • Poezii. 1938-1968, Bucureşti, 1969;
  • Lumini crepusculare, Bucureşti, 1970;
  • Etape, Cluj, 1971;
  • Explozie înăbuşită, Bucureşti, 1971;
  • Arderi, Bucureşti, 1972;
  • Scrieri, I-VIII, Bucureşti, 1972-1978;
  • Poezia militantă, Bucureşti, 1972;
  • Turn de veghe, Bucureşti, 1972;
  • Un bătrân către un tânăr cărturar, Bucureşti, 1973;
  • Pământ! Pământ!, Bucureşti, 1973;
  • Poezii, Bucureşti, ediţie îngrijită de I. Nistor, prefaţă de Vasile Fanache, 1973;
  • Focuri de toamnă, Bucureşti, 1974;
  • Rămâne pururi vatra, Bucureşti, 1974;
  • Patrula de noapte, Bucureşti, 1975;
  • Ţara amintirilor, Bucureşti, 1976;
  • Aurul regelui Midas, Bucureşti, 1977;
  • Dialog, Bucureşti, 1977;
  • Vă las ca frunza, Timişoara, 1978;
  • Glasul pietrelor, Bucureşti, 1978;
  • Ajun de răscoală, Bucureşti, 1979;
  • Elegii, Bucureşti, 1979;
  • Lupta cu îngerul, Bucureşti, 1980;
  • Apele se revarsă în mare, Bucureşti, 1982;
  • 75 poeme, Bucureşti, 1982;
  • Filon de aur, Bucureşti, 1984;
  • Iarna magnoliei, Bucureşti, 1984;
  • Rugul poeziei, Bucureşti, 1985;
  • Horea, Bucureşti, 1986;
  • În voia vântului, Bucureşti, 1987;
  • Vlăsia mea, Bucureşti, 1987;
  • Sub patru dictaturi. Memorii (1940-1975), ediţie îngrijită de Ion Cristoiu şi Mircea Suciu, prefaţă de Ion Cristoiu, Bucureşti, 1999;
  • Ultima scrisoare de dragoste, ediţie îngrijită şi introducere de Ioan Adam, Bucureşti, 1999.

Traduceri

  • Cântec despre oastea lui Igor, Bucureşti, 1951;
  • Apollinaire, Poeme, Bucureşti, 1963; ediţie bilingvă, Bucureşti, 1968;
  • Karel Jonckheere, Poeme, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1965;
  • Francois Mauriac, Therese Desqueyroux, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Emma Beniuc); Therese Desqueyroux. Cuibul de vipere, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Emma Beniuc);
  • Attila Jozsef, Poezii-Versek, ediţie bilingvă, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1967;
  • Antologie de poezie neerlandeză, olandeză şi flamandă, prefaţă de Garmt Stuiveling, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Ion Caraion, Aurel Covaci şi Petre Solomon).

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …