Migraţia sarmaţilor

Populaţiile cunoscute sub numele generic de Sarmaţi (la Herodot şi Hipocrate, Sauromatai, la scriitorii greci mai recenţi Sarmatai, la scriitorii latini Sarmatae) fac parte din acelaşi mare grup iranian vestic ca şi sciţii, cu care de altfel, potrivit ştirilor antice şi descoperirilor arheologice, erau strâns înrudiţi. Venind tot din regiunile uralo-caspice, sarmaţii pătrund înspre apus mai târziu decât sciţii, pe care îi înlocuiesc în cele din urmă în stepele din nordul Mării Negre, fie dislocându-i, fie absorbindu-i.

Această revărsare a triburilor sarmate din Asia spre Europa s-a făcut treptat şi în mai multe valuri succesive, în vremea când scria Herodot (mijlocul secolului V î.Hr.) graniţa dintre sarmaţi şi sciţi era la Don (vechiul Tanais). Nu există nici o ştire directă care să ne indice data mai exactă a trecerii sarmaţilor în masă dincoace de Don şi a începutului răspândirii lor mai departe spre vest.

Dar tocmai lipsa ştirilor în izvoarele greceşti, datorită eventual faptului că luptele dintre sarmaţi şi sciţi au întrerupt legăturile grecilor din oraşele de pe coasta de nord şi est a Mării Negre cu teritoriile „barbare” dinafară lor, ca şi descoperirile arheologice, fac plauzibilă ipoteza că evenimentul s-a întâmplat mai probabil în secolul III î.Hr. O confirmare directă a acestei ipoteze s-ar găsi în faptul că printre neamurile pomenite în cunoscuta inscripţie în cinstea lui Protogenes din Olbia figurează şi seminţii sarmatice, în cazul în care amintita inscripţie poate fi datată încă în secolul III şi nu aparţine mai degrabă de-abia începutului veacului II î.Hr.

Indirect, răspândirea sarmaţilor la apus de Don încă din secolul III î.Hr. este arătată ca foarte probabilă de împrejurarea că în anul 179 î.Hr. când se încheie o alianţă între diferite oraşe greceşti şi mai multe neamuri de la est şi vest de Don, un şef sarmat Gatalos este amintit între Nipru şi Don, unde el exercita o stăpânire ce pare a fi fost stabilită încă mai înainte.

Presiunea triburilor sarmatice, după ce ele au înlocuit în stepele nord-pontice pe sciţi ca forţă principală militară şi politică, s-a exercitat spre sud, către Crimeea şi Olbia, şi spre vest în direcţia cursului inferior al Dunării. La apus de Nistru ei ajung în contact mai apropiat cu populaţiile geto-dacice, a căror istorie va fi apoi în mare măsură influenţată timp de mai multe veacuri de legăturile complexe şi schimbătoare cu noii veniţi.

Sarmaţii se vor infiltra sau răspândi chiar durabil în anumite regiuni din aria carpato-dunăreană a triburilor geto-dacice. Numeroase şi importante probleme legate de pătrunderea triburilor sarmatice în teritoriile geto-dacice sunt însă nelămurite încă şi uneori aprig controversate, din cauza insuficienţei şi obscurităţii ştirilor antice scrise şi a celor arheologice.

Trebuie subliniat în prealabil că întreaga problemă a raporturilor dintre sarmaţi şi geto-daci şi a rolului sarmaţilor în istoria veche a patriei noastre începând din secolul I î.Hr. şi până în vremea năvălirilor hunice, nu poate fi pusă şi rezolvată în chip just, dacă nu se ţine seama necontenit de împrejurarea că triburile sarmatice reprezentau populaţii de păstori nomazi şi de războinici călări, al căror spaţiu preferat de locuire - şi singurul posibil - era stepa, cu bălţile şi înălţimile din preajma ei.

Vorbind despre modul de viaţă al sarmaţilor roxolani geograful Strabon îl descrie astfel: „Corturile de pâslă sunt aşezate pe carele, în care ei locuiesc. În jurul corturilor pasc cirezile, cu al căror lapte şi carne se hrănesc. Umblă după păşuni, alegând întotdeauna regiuni bogate în iarbă - în timpul iernii în mlaştinile din jurul Maiotidei (Marea de Azov) iar vara şi în câmpii”. Şi alte texte vechi descriu viaţa nomadă a sarmaţilor.

Răspândirea geografică a grupurilor sarmatice de la vest spre est ne este dată pentru vremea din preajma anului 100 î.Hr. de către Strabon în geografia sa (redactată în vremea lui Augustus), în cunoscutul pasaj din capitolul VII, unde descrie coasta de nord a Mării Negre. El arată că între Dunăre şi Nipru se află mai întâi „pustia geţilor” (Bugeacul), apoi tirageţii (geţii de la Nistru), iar dincolo de aceştia sarmaţii iazigi şi cei numiţi „regali” etc. Între Nipru şi Don se aflau roxolanii, o altă seminţie sarmatică, dintre cele care, împingându-se una pe alta dinspre răsărit, se strămutau pe rând mai spre apus.

Reiese aşadar că la acea dată sarmaţii din ramura iazigă atinseseră linia Nistrului şi intraseră în contact direct şi strâns cu geţii. Teoria după care, între 125 şi 60 î.Hr. (ultima dată reprezentând momentul expansiunii războinice a daco-geţilor lui Burebista către răsărit şi al cuceririi Olbiei ) s-ar fi format în nordul Mării Negre un adevărat „imperiu” sarmatic, care s-ar fi extins şi în Dobrogea, în Bulgaria de nord, Oltenia şi Transilvania de răsărit, nu se poate întemeia nici pe ştiri scrise neechivoce şi nici pe fapte arheologice.

Discurile de argint (phalerae) decorate cu busturi umane, cu protome de animale sau cu alte motive şi servind la împodobirea harnaşamentului cailor, dintre care unele s-au găsit şi în tezaurul de la Surcea (lângă Târgu Secuiesc), iar altele în teritoriul getic dintre munţii Balcani şi Dunăre, ca şi rhytonul de argint de la Poroina, precum şi alte descoperiri arheologice care au fost puse în legătură cu amintitul „imperiu” sarmatic, reflectă doar o influenţă iraniană transmisă prin sarmaţi, în arta geto-dacă din secolele II şi I î.Hr. şi nu dovedesc prezenţa efectivă a unor grupuri sarmatice în regiunile respective. Ele semnalează începutul procesului de contact şi de presiune reciprocă între sarmaţi şi geto-daci, pe care campaniile lui Burebista în răsărit îl rezolvă deocamdată prin stăvilirea încercărilor sarmatice de expansiune în teritoriul geto-dac.

Presiunea nemicşorată a sarmaţilor, determinată de venirea continuă de dincolo de Don a noi valuri de triburi înrudite, întâlneşte, începând încă din a doua jumătate a secolului I î.Hr. şi de-a lungul întregului prim secol din era noastră, în Dobrogea ca şi la nordul Dunării, o nouă situaţie, determinată de intervenţia şi prezenţa în aceste regiuni a unei noi puteri - cea romană.

Aşa se explică de ce în timpul exilului lui Ovidiu la Tomis (între 9 şi 17 d.Hr.) avem de-a face doar cu treceri ocazionale ale sarmaţilor în Dobrogea, cu carele peste Dunărea îngheţată, consemnate de poetul exilat în ale sale Tristia şi Epistulae ex Ponto şi interpretate în mod diferit: ca transporturi de schimb comercial, ca raiduri de pradă sau ca iernare cu turmele la baltă. Probabil că forma cea mai frecventă de pătrundere a sarmaţilor în această provincie erau incursiunile prădalnice. Ovidiu aminteşte odată în Tristia pe sarmaţi alături de geţi ca locuitori nomazi în preajma Constanţei.

În cursul primei jumătăţi a secolului I d.Hr. tabloul răspândirii geografice a triburilor sarmate se modifică din nou, prin aceea că în vremea lui Claudius, pe la anul 50 d.Hr., iazigii se găsesc deja strămutaţi în regiunea dintre Tisa şi Dunăre unde vor trăi ca nomazi până la venirea acolo a hunilor. În locul lor se deplasează spre Dunărea dobrogeană rudele lor roxolanii, în timp ce în răsărit, dincolo de Don, îşi face apariţia ultimul grup sarmatic pătruns în Europa, olanii.

Fără a putea discuta aici caracterul strămutării sarmaţilor iazigi, din răsărit în câmpia Tisei (deplasare violentă şi cucerire războinică a noilor spaţii sau acţiune calculată a imperiului roman), strămutarea aceasta dovedeşte că o expansiune a iazigilor spre sud şi sud-vest (deci spre Dobrogea şi Muntenia) nu mai era posibilă, în situaţia creată de prezenţa romanilor la Dunăre.

Nu există nici o dovadă în sprijinul ipotezei că pătrunderea iazigilor în câmpia Tisei s-a făcut din Muntenia, prin Oltenia şi Banat. Deocamdată lipsesc în Muntenia şi Dobrogea şi în general la apus de Nistru urme arheologice sarmatice din secolul I d.Hr. care să indice locuirea lor în acele regiuni. La fel se prezintă situaţia şi în Banat. Dimpotrivă, distribuţia geografică a celor mai vechi resturi arheologice sarmatice de pe teritoriul Ungariei, ca şi analogiile istorice cunoscute vorbesc în sprijinul ipotezei că iazigii au trecut în Europa Centrală pe la nord de Carpaţi, probabil de-a lungul Nistrului.

Regiunile din nordul Dunării de Jos erau populate atunci de geto-daci. Este adevărat că puterea romană luase măsuri de a reduce densitatea acelei populaţii, prin strămutările efectuate de Aelius Catus, însă evenimentele ulterioare au arătat că regiunea a rămas în continuare o arie de locuire şi un câmp de activitate a geto-dacilor, până la campaniile dacice ale lui Domiţian şi Traian.

Descoperirile arheologice făcute până acum nu confirmă prezenţa în secolul I d.Hr. a sarmaţilor în Muntenia. Presiunea sarmatică a produs o tulburare simţitoare numai în spaţiul dintre Nistru, Prut şi Dunăre, cu care prilej desigur triburile getice din răsărit au fost puternic presate şi eventual dislocate. Infiltrări sarmatice episodice dincoace de Prut şi Dunăre s-au putut petrece atunci, dar nu se poate vorbi de o ocupare de către ei a Munteniei, pentru care nu există nici un fel de dovezi. După plecarea iazigilor, locul şi rolul lor a fost preluat de către roxolani. Nici în ceea ce îi priveşte pe aceştia nu se poate dovedi o stăpânire sarmatică în Muntenia. Ştirile literare şi epigrafice ne arată însă că procesul de presiune reciprocă şi în parte de convieţuire dintre geţi şi sarmaţii răsăriteni în regiunile de contact ale lor continuă.

Amănuntele ce se cunosc în legătură cu activitatea, la Dunărea inferioară şi în nordul Mării Negre, a guvernatorului Moesiei Tib. Plautius Silvanus Aelianus în anii circa 57-67 d.Hr. arată că pe atunci triburile geto-dacice erau încă angajate în greutăţi provocate de vecinătatea roxolanilor şi a bastarnilor. Dar totodată intensificarea controlului roman de-a lungul graniţei Dunării şi în Marea Neagră şi pericolul comun ce-i ameninţă din această direcţie au determinat o apropiere şi chiar o anumită formă de colaborare între aceste diferite triburi „barbare”, ale căror incursiuni în imperiu încep de aci înainte să se producă în mod conjugat. Transferarea în imperiu, la sud de Dunăre, a 100.000 de „trans-danubieni” de către Aelianus, a golit în mare măsură câmpia Munteană de populaţia getică băştinaşă.

Acest lucru nu poate fi interpretat însă în sensul că teritoriul Munteniei a fost deschis roxolanilor spre a se strămuta în el, deoarece, pe de-o parte, ei erau tot atât de primejdioşi ca şi geţii, iar pe de alta atacurile roxolane împotriva imperiului, produse numai la câţiva ani de la măsurile amintite ale lui Aelianus şi combinate cu cele dacice (în anii 67-69) dovedesc că nu a putut fi vorba de o alianţă a romanilor cu roxolanii în dauna geţilor.

De altfel, lipsa documentelor arheologice sarmatice din această vreme în Muntenia limitează aria de nomadizare şi punctele de pornire ale atacurilor roxolanilor, la regiunile de la răsărit de Prut, sau, eventual, de Nistru. Această situaţie se va menţine până după mijlocul secolului III d.Hr. În acest răstimp Sarmaţii roxolani participă la luptele cu romanii ca vecini răsăriteni ai dacilor, de dincolo de Prut şi Dunăre, mai ales peste Dobrogea. Trebuie să ţinem seama şi de faptul că în partea de răsărit a Daciei extra-carpatice şi între Prut şi Nistru, au locuit, încă din veacul al II-lea î.Hr. şi până târziu în secolul III d.Hr., printre daci şi vecini cu ei, şi bastarnii, care astfel s-au intercalat o vreme între daci şi sarmaţi.

Este extrem de caracteristic faptul că, atunci când Traian construieşte cu prilejul războaielor dacice linia de castre în marginea dealurilor din Muntenia, populaţia locală găsită acolo se dovedeşte, prin descoperirile clare făcute la Drajna de Sus, a fi fost cea dacică şi anume până la părăsirea, probabil în 118 de către Hadrian, a castrelor. Resturile culturii materiale dacice s-au găsit la Drajna în acelaşi strat cu cele romane, datate prin monede.

La fel, la Dinogetia (Garvăn), pe malul dobrogean al Dunării, populaţia dacică a fost atestată prin descoperiri datate de asemenea prin monede şi găsite laolaltă cu resturi romane, până în vremea lui Antoninus Pius. Numai descoperiri arheologice clare, sau ştiri precise, ar putea dovedi că în regiunea de câmpie şi de stepă a Munteniei îşi păşteau turmele în acele timpuri roxolanii; or, trebuie repetat că până acum nu există astfel de documente.

În lumina acestei situaţii şi a celor ce vor fi menţionate mai departe, este evident că relatarea lui Dio Cassius, după care împăratul Marcus Aurelius a îngăduit sarmaţilor iazigi din câmpia Tisei şi celor roxolani (din răsărit) să ţină legătură între ei peste teritoriul provinciei Dacia, nu putea să aibă în vedere alt drum decât unul care traversa Dacia Superioară şi Moldova de sud până în regiunea de vărsare a Siretului în Dunăre şi apoi mai departe, şi nu unul peste Banat şi Oltenia (Dacia Inferioară).

Indicaţia cuprinsă într-un pasaj din Getica lui Iordanes după care roxolanii ar fi fost separaţi de iazigi doar prin fluviul Olt, este evident falsă - dacă este referită la perioada de existenţă a provinciei romane Dacia - şi cuprinde un frapant nonsens istoric dacă ar fi să privească alt moment, fie dinainte de cucerirea Daciei, fie după părăsirea ei. De aceea ea nu poate fi folosită pentru a se susţine o ocupare a Olteniei şi Munteniei de către iazigi şi roxolani, înainte de prăbuşirea stăpânirii romane în Dacia, ci ar putea fi cel mult valabilă numai pentru perioada de după părăsirea Daciei, referindu-se anume la alani şi iazigi, în condiţiile care se vor arăta mai departe.

Între timp situaţia s-a modificat prin aceea că în stepele din nordul Mării Negre îşi făcuseră apariţia olanii, reprezentanţii ultimului val sarmatic, iar spre sfârşitul secolului II d.Hr., în regiunile de silvo-stepă pătrunseseră goţii. Fie că roxolanii au fost înglobaţi şi asimilaţi de alani, sau zdrobiţi şi asimilaţi de goţi, după cum se presupune în mod obişnuit, fie că, împinşi de goţi ei se strecuraseră treptat, în cete, către apus la rudele lor iazigii, după cum caută să dovedească o teorie recentă, plauzibilă şi interesantă, fapt este că ei dispar din vecinătatea răsăriteană a României, nemaifiind amintiţi de izvoare.

Ţinând seama de împrejurarea că goţii ocupă Olbia şi Tyras pe la 260 d.Hr. este probabil că nu cu mult înainte ei puseseră stăpânire şi pe regiunile de stepă din nordul Mării Negre şi risipiseră pe roxolani. Pe de altă parte, atunci când, spre sfârşitul secolului III d.Hr., graniţele imperiului roman din Dacia şi Moesia încep din nou să fie zguduite de atacuri „barbare”, protagoniştii acestor acţiuni se arată a fi dacii, carpii şi goţii.

Deşi nici o ştire scrisă nu semnalează în vremea aceasta prezenţa unor populaţii sarmatice pe teritoriul României, totuşi, începând în general cam din a doua jumătate a secolului al III-lea d.Hr. se constată pe de o parte o simţitoare influenţă sarmatică în cultura materială carpică (de tip Poieneşti în Moldova şi Bucureşti-Militari în Muntenia), iar pe de alta, prezenţa a relativ numeroase morminte sarmatice în regiunile de stepă din Moldova şi Muntenia. Deşi nestudiate mai de aproape (cea mai mare parte din mormintele sarmatice nici nu sunt publicate), aceste fenomene denotă o apropiere şi interpătrundere daco-sarmatică şi mai târziu daco-goto-sarmatică pe teritoriul României, efectivă dar pentru moment greu de descifrat în toate amănuntele ei.

După cum s-a arătat în capitolele precedente, descoperirile arheologice documentează în Moldova pentru secolele al II-lea şi al III-lea d.Hr. o populaţie stabilă dacică. În secolul al III-lea această populaţie era cunoscută în textele antice sub numele de carpi. În Muntenia, documentele arheologice dacice sunt mult mai puţin frecvente pentru secolul al II-lea.

Această regiune, înconjurată de trei părţi de provincii ale imperiului roman şi în parte chiar păzită pe linia de circulaţie Breţcu-Dinogetia, era strict supravegheată de romani şi nu putea fi locuită prea dens de daci. Concomitent însă cu consolidarea supremaţiei gotice în regiunea de silvo-stepă şi apoi şi în cea de stepă din nordul Mării Negre, documentele arheologice ne înfăţişează şi o puternică dezvoltare a triburilor carpice, în sensul înmulţirii populaţiei şi a creşterii nivelului ei de viaţă.

Carpii apar acum masaţi în Moldova şi în Muntenia până la Olt. Cultura lor materială, ajunsă la un înalt grad de dezvoltare, reprezintă de fapt o nouă etapă în evoluţia culturii geto-dace de tip Latene cu caractere noi, etapă care pentru secolul III d.Hr. - până la evacuarea carpilor în imperiu - poate fi denumită Poieneşti-Chilia. Dezvoltarea cea mai bogată a acestei etape se situează pe la mijlocul şi în a doua jumătate a secolului III.

Trebuie subliniat în mod deosebit că ne aflăm în faţa unei noi perioade de înflorire a vieţii şi culturii dacice, care marchează continuitatea acestei populaţii în imediata vecinătate a graniţelor imperiului roman pentru secolul al III-lea d.Hr. şi care pune totodată temelia pentru persistenţa ulterioară a ei, în secolul al IV-lea d.Hr. şi mai târziu, cum se va arăta mai departe.

Împrejurările istorice cunoscute şi analiza culturii materiale Poieneşti-Chilia arată că noua etapă a culturii dacice s-a dezvoltat în strâns contact cu cea sarmatică şi gotică, toate influenţându-se reciproc şi asimilând numeroase elemente de cultură romană. Cu acest prilej, cultura carpică a primit o coloratură în care se pot distinge elementele datorate contactului cu sarmaţii.

Lăsând la o parte unele elemente, a căror atribuire la cultura sarmaţilor nu este îndeajuns de sigură, sunt de relevat cu deosebire vasele din cultura Poieneşti cu toarte în formă de animale patrupede, motiv care îşi găseşte analogii exacte în cultura sarmată contemporană şi de unde a fost împrumutat de carpi, apoi cantitatea mare de perle făcute din coraliu adus - prin mijlocirea sarmaţilor - tocmai de la golful Persic şi în sfârşit - mai important decât toate - adoptarea de către carpi a unui tip de oglindă de metal cu mâner lateral şi dosul împodobit în relief, tip creat de sarmaţi în secolul III prin modificarea treptată a unei variante a vechilor oglinzi greceşti.

Aceste piese nu serveau la sarmaţi numai ca obiecte de toaletă, ci aveau şi un rol magic apotropaic (de înlăturare a influenţelor primejdioase), motiv pentru care purtau pe dos diferite semne monograme (tamga-le), se purtau atârnate de gât şi se puneau de obicei în morminte după ce erau sparte ritual. La carpi aceste oglinzi nu se spărgeau înainte de a fi puse în mormânt, dar poartă încă diferitele tamga-le de origină sarmatică - pe care de altfel sarmaţii le împrumutaseră ei înşişi de la populaţii turanice din Asia. Un tipar de turnat astfel de oglinzi, descoperit în 1958 la Bucureşti-Militari, dovedeşte dincolo de orice îndoială că ele se lucrau de către carpi şi nu veneau la ei ca simple obiecte de schimb sau prin relaţii de căsătorie.

Dar descoperirile arheologice ne documentează de data aceasta chiar şi prezenţa păstorilor nomazi sarmaţi pe teritoriul României, şi anume începând din a doua jumătate a secolului III d.Hr. Este probabil că răspândirea sarmaţilor alani la apus de Don s-a petrecut în secolul III d.Hr., ei luând-o în stepele nord-pontice înaintea goţilor care coborau dinspre nord, din silvo-stepă, şi ajungând după aceea, încă în cursul primei jumătăţi a secolului al III-lea aliaţi şi poate, în parte, supuşi ai acestora. În felul acesta ei au putut trăi mai departe ca păstori, în stepe, pe care goţii ca populaţie sedentară le evitau şi totodată să se extindă spre apus, alegând totdeauna regiunile de stepă.

Este semnificativ că cercetările arheologice nu au descoperit până în prezent urmele culturii carpice de tip Poieneşti în regiunea dintre Prut şi Nistru a Republicii Moldova. Este aşadar de presupus că la data aceasta masa dacică fusese comprimată dincoace de Prut. Găsim în schimb acolo - între Prut şi Nistru - în câmpii, pe sarmaţi (de exemplu descoperirile recente din Valea Cogâlnicului, între Grădiştea şi Valea Perjei şi de la Bocăni (lângă Făleşti) în bazinul Prutului.

Dar şi carpii, prinşi în coaliţia tribală goto-carpo-alanică, au trebuit să îngăduie nomazilor sarmaţi să-şi pască turmele pe teritoriul lor, aşa cum arată descoperirile arheologice sarmatice din Moldova şi Muntenia, ce se vor aminti mai jos. Care au fost mai exact raporturile reciproce dintre aceste trei neamuri nu este prea limpede, ele vor fi variat cu vremea, dar în orice caz se pare că alanii - ca nomazi a căror putere militară slăbise - au avut o situaţie minoră, faţă de carpi şi goţi.

La Poieneşti s-a descoperit pe acelaşi loc pe care se găsea şi cimitirul carpic de incineraţie din secolul al III-lea d.Hr., un cimitir de inhumaţie, care după ritual (sarmaţii foloseau strict inhumaţia, după cum carpii tot atât de strict incineraţia cu urne) şi unele amănunte de port, aparţinea sarmaţilor. Caracterul sarmatic al acestui cimitir este confirmat şi de practicarea deformaţiei craniului la unii indivizi îngropaţi în el.

El este aproximativ contemporan cu cel carpic şi greu de interpretat deoarece nu s-au putut face observaţii precise cu privire la raportul exact în timp dintre ele. Exceptând acest caz şi această situaţie particulară, dar semnificativă de la Poieneşti şi lăsând deocamdată la o parte Banatul despre care se va vorbi mai jos, sarmaţii sunt documentaţi la noi printr-un grup destul de numeros de morminte care pot fi datate între a doua jumătate a secolului al III-lea şi până târziu în secolul al IV-lea d.Hr.

Aşezări nu s-au găsit şi este puţin probabil ca aceşti nomazi să fi avut. Mormintele sarmatice s-au găsit în regiunea de stepă din nord-estul Moldovei, în bazinul Prut-Jijia (Glăvăneştii Vechi, Truşeşti, Larga Jijia, Holboca, Valea Lupului, Ştefăneşti, Mitoc etc.), apoi în prelungirile câmpiei între Siret şi Prut (Poieneşti, Epureni, Tecuci, Balinteşti) şi în Câmpia Munteniei (Focşani, Şendreni, apoi Largu şi Smeieni pe Călmăţui, Chişcani lângă Brăila, Dridu pe Ialomiţa, Călăraşi, Bucureşti). Izolat la mare distanţă de grupul mai compact al celorlalte descoperiri, apare un singur mormânt de luptător găsit în sud-estul Olteniei, la Vădastra (pe Măgura Cetăţii). Trebuie subliniat că nu există până în prezent nici o descoperire sarmatică în regiunile de dealuri subcarpatice din România şi nici în podişul Transilvănean.

Se constată aşadar că, începând din a doua jumătate a secolului III d.Hr., alături de carpi, în stepele şi câmpiile din Moldova şi Muntenia răsăriteană, trăiau şi cete de păstori sarmaţi. În secolul IV d.Hr. ei continuă să fie prezenţi în acele locuri, de data aceasta alături de carpi şi de goţi. Reiese totodată că sarmaţii nu au constituit în aceste regiuni ale României niciodată singura populaţie, ci au convieţuit ca nomazi în câmpii, alături de băştinaşi şi de goţi. Ei nu au stăpânit, aşadar, ca populaţie dominantă, niciodată şi nicăieri pe aceste meleaguri.

Mormintele sarmatice descoperite în partea de răsărit şi de sud-est a României ne înfăţişează acest grup de populaţie cu trăsături proprii foarte marcate, care îl deosebesc de celelalte neamuri localnice sau vecine. S-a amintit mai sus că ritul de înmormântare al sarmaţilor era exclusiv inhumaţia, şi anume în poziţie întinsă, pe spate: uneori genunchii sunt ridicaţi uşor în sus. Orientarea este cu capul spre nord sau spre vest.

Nu s-a descoperit la noi în ţară nici un mormânt sarmatic cu tumul, rit caracteristic pentru roxolani. Se întâlnesc bărbaţi, femei şi copii, ceea ce dovedeşte că se găseau aici cu familiile. Că nu vor fi fost mulţi şi că nu vor fi zăbovit prea îndelung pe aceleaşi locuri reiese din împrejurarea că mormintele lor, atunci când sunt găsite grupate, pe boturi de deal sau în vechi movile, formează grupuri de maximum 13 morminte (la Truşeşti, unde s-a săpat întreg cimitirul).

Singurele arme ale bărbaţilor constau din săbii scurte sau pumnale, de cele mai multe ori de tipul cu inel la capătul de sus al minerului şi cu o mică gardă la baza lui. Teaca era de lemn. Nu li se îngăduia probabil să poarte prea multe arme, nici de goţi sub a căror oblăduire s-au putut răspândi la noi, nici de către carpi, în preajma cărora îşi păşteau turmele. Frapează mai ales lipsa arcurilor şi săgeţilor. Suntem departe de temuţii călăreţi împlătoşaţi (cataphractarii) roxolani care purtau şi coifuri şi lănci. Săgeţile de bronz cu trei muchii descoperite într-un mormânt de la Vaslui şi în altul de la Chişcani (Brăila) nu pot fi considerate ca excepţii deoarece atribuirea şi datarea acelor morminte nu sunt încă lămurite.

Mai bogate sunt mormintele de femei, care erau înmormântate cu podoabe, mai ales cu numeroase perle de sticlă, chihlimbar, coraliu şi pietre semi-nobile. Caracteristic este că mărgelele nu se purtau numai sub formă de şirag la gât, ci şi cusute pe poalele veşmintelor. Brăţările şi cerceii sunt de asemenea obişnuiţi. Şi bărbaţii şi femeile purtau adesea fibule (agrafe). În mormintele de copii se întâlnesc frecvent clopoţei de bronz. Ceramica din mormintele sarmatice din România se arată a fi puternic influenţată de cea dacică, în ceea ce priveşte una din formele ei principale (cana cu o toartă), dar cuprinde şi forme originale, precum şi vase provincial-romane sau copii după acestea.

O trăsătură foarte caracteristică a acestor sarmaţi este aceea că ei practicau frecvent deformarea artificială a craniului, prin bandajare încă din copilărie - şi anume pe cea aşa-numită fronto-occipitală sau circulară. Acest obicei, socotit ca un semn de distincţie şi de frumuseţe, a fost împrumutat de ei din Asia. Or, după cum pare dovedit prin documentarea existentă, alanii sunt aceia care, cam de la începutul secolului III d.Hr. au preluat şi răspândit acest obicei, care nu a pătruns la sarmaţii iazigi de pe teritoriul de azi al Ungariei, după cum acolo nu a pătruns decât sporadic şi târziu (pe la sfârşitul secolului III d.Hr.) pumnalul cu inel la mâner, eventual prin roxolani, dar adus spre vest tot de alani, împreună cu deformarea craniului.

Nici oglinzile pontice nu au fost cunoscute de iazigi. Aceste fapte, ca şi alte deosebiri care există între cultura sarmaţilor documentaţi în răsăritul României şi cea a iazigilor, alături de împrejurarea că descoperirile de la noi se leagă strâns de cele alanice imediat învecinate la răsărit, pe teritoriul Rusiei, dovedesc încă odată că imensa majoritate a grupului de descoperiri sarmatice de la noi nu au nimic de-a face cu iazigii şi nici cu roxolanii, ci aparţin alanilor şi epocii precizate mai sus (secolele III-IV d.Hr.).

Prin descoperirile de pe teritoriul României s-a dovedit în schimb greşită părerea după care deformarea craniană ca şi alte trăsături ale culturii alanice nu s-ar fi răspândit la apus de Nipru decât odată cu trecerea hunilor în Europa Centrală, pe la 400 d.Hr. Grupurile sarmatice din regiunile extra-carpatice ale României s-au menţinut, după cum s-a mai amintit şi după cum ne arată analiza descoperirilor arheologice, până în secolul IV d.Hr., când au fost prinse şi ele în vârtejul produs de cumplita năvală hunică din 375/376 d.Hr. În mormântul feminin de la Focşani, din nefericire distrus, se relatează că s-ar fi aflat şi o monedă de bronz a împăratului Constantius II (337-361 d.Hr.), bătută după anul 347; dacă informaţia este exactă, am avea şi dovada absolută a dăinuirii sarmaţilor alani de la noi până la venirea hunilor.

Subjugaţi de huni şi încorporaţi în organizarea militară a acestora, sau răzleţindu-se împreună cu goţii, alanii dispar din regiunile noastre, mulţi dintre ei încheindu-şi destinul istoric şi existenţa în Europa de apus şi în parte în Africa de nord. Rămăşiţe destul de însemnate au trăit însă până târziu în stepele din nordul Mării Negre şi în Caucaz. Oseţii de azi care trăiesc în văile şi pe coastele Caucazului de mijloc şi în parte pe râul Terek sunt urmaşii lor.

Pe teritoriul României un ultim ecou arheologic al prezenţei alanilor în antichitate este înfăţişat eventual de descoperirea de la Coşovenii de Jos (judeţul Dolj) unde, probabil într-un mormânt distrus, s-au găsit catarame de aur incrustate cu pietre preţioase şi piese de la harnaşamentul calului, din argint aurit, toate datând din jurul anului 400 d.Hr. şi putând fi atribuite ipotetic unui nobil călăreţ alan, în slujba hunilor.

Banatul

Problema pătrunderii sarmaţilor vestici (iazigii) în această provincie s-a tratat în alt capitol, unde s-a arătat că ei nu au putut invada acolo cu cetele şi turmele lor, decât după retragerea romanilor. Descoperirile arheologice îi semnalează pentru această vreme exclusiv în regiunea apuseană de câmpie a Banatului. Nu există nici un indiciu al extinderii lor în regiunea Hunedoara sau în Oltenia.

Ca şi în restul ariei lor de răspândire dintre Carpaţii Apuseni şi Dunărea mijlocie (unde ei sunt documentaţi în România, în Crişana, încă de timpuriu, prin numeroase descoperiri arheologice, unele încă inedite în muzeul din Arad), ei au rămas şi în Banat până la venirea hunilor pentru a dispărea după aceea, fiind asimilaţi treptat de localnici şi de alte populaţii care au imigrat în acele regiuni. Din timpul locuirii sarmaţilor în Banat mai multe izvoare scrise antice ne-au păstrat cu oarecare amănunte, amintirea unui episod important şi interesant prin aceea că el ne dezvăluie într-o oarecare măsură unele trăsături ale raporturilor economice şi politice din masa sarmatică şi din cea a populaţiei autohtone.

Textele relatează că ameninţaţi în 332 d.Hr. de către goţi (desigur mai ales dinspre Muntenia), sarmaţii din Banat cer ajutor împăratului roman Constantin cel Mare, care li-l şi acordă zdrobind pe goţi. Pentru a se putea apăra, sarmaţii înarmaseră însă şi pe „sclavii lor”. Aflăm cu acest prilej că existau-două categorii de sarmaţi, unii stăpâni (domni) liberi, numiţi Argaragantes şi alţii „sclavii” acestora numiţi Limigantes. Aceştia din urmă aveau şi întărituri în părţile muntoase.

După înlăturarea primejdiei gotice, limiganţii folosesc armele pe care le căpătaseră, pentru a se răscula în anul 334 d.Hr. şi a izgoni din ţară pe foştii lor stăpâni Argaragantes. Este vorba, aşadar, de o răscoală de caracter social-politic. Argaraganţii erau mai puţin numeroşi decât „sclavii” lor limiganţi. Textul lui Amian spune despre Limigantes: vicerunt dominos ferocia pares et numero proeminentes (i-au învins pe stăpâni, fiindu-le egali în cruzime, dar întrecându-i ca număr).

Ceea ce trebuie reţinut din ştirile păstrate, altfel extrem de sărace în amănuntele privind raporturile dintre cele două grupe de sarmaţi, pe care le înfăţişează vag şi simplu, doar ca de la stăpâni la sclavi, este faptul că limiganţii răsculaţi deveniţi liberi nu acceptă să fie scoşi din ţara lor, atunci când împăratul roman încearcă să o facă pentru a-i îndepărta de graniţa imperiului şi că după ce au fost totuşi îndepărtaţi, nu se împacă deloc cu viaţa departe de locurile lor, printre alţi „barbari”, ci cer să li se dea, lor şi familiilor lor, aşezări în imperiu.

În aceste comportări se poate surprinde o atitudine proprie nu unei populaţii nomade de păstori, ci mai degrabă uneia aşezate, de agricultori. De aceea interpretarea după care raportul dintre argaraganţi şi limiganţi ar fi fost acela dintre războinici cuceritori (sarmaţi nomazi) şi localnici, băştinaşii daci şi daco-romani (cu care vor fi făcut cauză comună şi alţi supuşi ai sarmaţilor, precum chiar şi sarmaţii din păturile sociale sau triburile exploatate), cuprinde desigur o mare parte de adevăr. Din toată întâmplarea se vede că nu este vorba de o răscoală a unor sclavi, ci a unei populaţii subjugate chiar dacă, după cum s-a subliniat deja, acesteia i se adaugă şi elemente sarmate exploatate şi ele.

Este probabil însă că procesul a fost mai complex şi că se reflectă în această întâmplare organizarea ierarhică a triburilor de păstori nomazi dintre care unele erau de obicei dominante („regale”) şi altele dependente, cele dominante fiind eventual roxolanii veniţi în secolul al III-lea d.Hr. din răsărit şi care vor fi subjugat triburi înrudite de iazigi. O alianţă între acestea din urmă şi populaţia băştinaşă, nesarmată, cucerită şi exploatată şi ea, ar fi ipoteza care ar explica poate cel mai complex şi mai aproape de adevăr rădăcinile şi caracterul răscoalei limiganţilor din Banat în anii 334-359 d.Hr.