Migraţia goţilor

Goţii au format, împreună cu alte triburi - dintre care cele mai importante au fost cele ale vandalilor, burgunzilor şi longobarzilor - ramura răsăriteană a populaţiilor germanice, originare din Peninsula Scandinavă şi din părţile de nord ale Europei centrale. Probabil pe la începutul erei noastre, goţii au coborât din sudul Peninsulei Scandinave în regiunea situată la vărsarea fluviului Vistula în Marea Baltică, regiune care de aceea a fost numită în tradiţia germană Gothiscandza (ţărmul gotic).

De acolo, începând de pe la sfârşitul secolului II d.Hr., o parte din goţi emigrează spre sud în mai multe valuri, mai probabil pe la răsărit de Vistula şi peste mlaştinile Pripetului, şi se aşează în ţara mănoasă numită de ei Oium, în silvostepa dintre Nipru şi Don. Un alt grup al lor va coborî mai târziu şi va fi cunoscut sub numele de gepizi.

Dintre toate neamurile germanice care au invadat în răstimpuri diferite regiuni din preajma graniţelor imperiului roman şi au contribuit în cele din urmă în mod esenţial la prăbuşirea acestuia, goţii (şi ramura lor gepidică) au jucat rolul cel mai mare în desfăşurarea evenimentelor istorice de pe teritoriul României şi din regiunile învecinate, începând din secolul III d.Hr. şi până la venirea slavilor, deşi, după cum se va arăta, rolul acesta a fost în multe privinţe exagerat de către istoriografia burgheză.

Numele lor apare în textele vechi sub forma Goutones (Pytheas, pe la 300 î.Hr.), Gotones ori Gothones (la Tacit, în secolul I d.Hr.). În secolul II d.Hr. geograful Ptolemeu le spune Gytones. Începând din secolul III d.Hr., când ei devin mai cunoscuţi, scriitorii latini îi numesc Gothi, iar cei greci Gothoi. Aceste forme reproduc numele pe care ei înşişi şi-l dădeau şi cu care îi desemnau şi celelalte neamuri germanice.

În ceea ce priveşte problemele legate de prezenţa goţilor în apropierea României şi chiar pe teritoriul ei, precum şi rolul real şi exact al acestora în desfăşurarea evenimentelor care au urmat aşezării lor în nordul Mării Negre, este necesară o scrutare mai atentă şi mai critică - făcută şi în lumina izvoarelor arheologice - a ştirilor literare antice - adeseori vagi, incomplete sau neexacte - ca şi a interpretărilor ce li s-au dat. O asemenea cercetare poate să înlăture unele impreciziuni şi deformări şi să pună într-o lumină mai justă rolul istoric al acestor triburi germanice, în aceste părţi ale Europei.

Data exactă la care s-a produs coborârea goţilor şi aşezarea lor între Nipru şi Don nu este cunoscută, dar se presupune că încă atacurile marcomanilor şi cvazilor din cadrilaterul boemian şi războaiele purtate de Marcus Aurelius contra lor între 166 şi 180 s-ar datora, ca un ecou mai îndepărtat, dislocărilor produse în masa „barbarilor” de migraţia goţilor, după cum şi năvala costobocilor din 170 d.Hr. În Peninsula Balcanică ar semnala de asemenea aceleaşi tulburări. Supunerea şi eventual trecerea în imperiu a 12.000 de daci „izgoniţi din patria lor” sub Commodus în anul 180 d.Hr., semnalată de Dio Cassius a fost şi ea pusă în legătură cu trecerea goţilor, ba chiar s-a susţinut că încă de atunci aceştia s-au aşezat şi în Moldova.

Fapt este că îngroparea unei serii de tezaure monetare în Moldova sub Commodus (între 180-190 d.Hr.) şi apoi a celor din vremea lui Severus Alexander (222-235), îngropări făcute în mod dovedit aici de către populaţia autohtonă daco-carpică, şi cărora le corespund ascunderi asemănătoare de tezaure în Polonia şi nord-vestul Ucrainei, pot fi puse în chip nemijlocit în legătură cu trecerea goţilor, ca un ecou mai îndepărtat al unei astfel de mişcări, care a produs dislocări şi ciocniri între triburile dacice şi cele vecine cu ele. Cu acest prilej triburi dacice aflate la nord şi la nord-vest de provincia romană Dacia au presat asupra graniţei romane şi au determinat intervenţia trupelor imperiale.

Tradiţia antică socotea că prima ciocnire a goţilor cu romanii s-a petrecut pe vremea lui Caracalla (pe la 213-214 d.Hr.); dar atacurile lor împotriva imperiului încep de fapt de-abia sub Gordian III (238-244 d.Hr.) şi sunt făcute împreună cu carpii, care chiar sunt arătaţi de majoritatea ştirilor fie ca singurii, fie ca principalii atacatori în regiunile Daciei şi Moesiei, până în anul 269 când marea victorie a lui Claudius II (zis de aceea Goticul) la Naissus (Niş) şi luptele purtate în anii următori de Aurelian frânează pentru vreme îndelungată avântul ofensiv al coaliţiei carpo-gotice.

În sfârşit, nu există claritate cu privire la amănuntele şi cronologia exactă a instalării goţilor în regiunile din nordul Mării Negre. Acolo, după cum s-a văzut şi era şi firesc, ei au ocupat întâi regiunile fertile din silvo-stepă. Este foarte probabil că o vreme au rămas mărginiţi la acele regiuni, unde s-au suprapus ca pătură dominantă peste populaţiile băştinaşe (tracice, sarmatice şi poate şi slave), şi-au consolidat stăpânirea şi s-au extins eventual spre vest până la Nistru. Regiunea de stepă a fost ocupată de goţi mai târziu, de-abia spre mijlocul secolului III.

Astfel, oraşul Tanais de pe Don este cumplit distrus şi incendiat - după cum au arătat cercetările arheologice - într-o vreme posterioară anului 244 d.Hr., din care datează ultima inscripţie găsită acolo. La Olbia - căzută şi ea în mâna goţilor - un soldat roman mai dedică încă în anul 248 d.Hr. un altar zeului Mercur, pe când în necropola acestui oraş s-au găsit într-un mormânt 10 monede mergând de la Caracalla până la Valerian (253-259). Tot pe atunci trebuie să fi fost cucerit şi oraşul Tyras, la vărsarea Nistrului, de unde goţii organizează, probabil în 256 d.Hr., un atac pe mare, împotriva coastelor Asiei Mici.

În această perioadă a activităţii războinice desfăşurate de coaliţia carpo-gotică, se vede uşor că greutatea luptelor împotriva graniţelor Moesiei şi Daciei era suportată mai ales de carpi - care se şi plângeau în vremea lui Gordian III, că li se dau subsidii mai mici decât goţilor, deşi ei sunt mai puternici ca aceia - în timp ce goţii, în unire cu alte neamuri din nordul Mării Negre şi cu cete germanice de alte origini, pustiau coastele de nord ale Mării Negre, organizau mari expediţii navale prin Marea Neagră şi îşi consolidau stăpânirea la răsărit de Nistru.

Prin pacea încheiată cu goţii de Trebonianus Gallus în 251, după înfrângerea catastrofală a romanilor de la Abrittus, imperiul ceda coaliţiei goto-carpice unele teritorii în Dacia, în schimbul garanţiei că ei nu vor mai ataca posesiunile romane. Deşi la acea dată goţii începuseră să exercite o oarecare supremaţie, totuşi amintitele teritorii au fost ocupate nu de ei, ci de carpi.

După părăsirea Daciei de către Aurelian, urmată de întărirea graniţei imperiului roman retrasă pe linia Dunării, incursiunile de pradă sau făcute în căutare de noi locuri de aşezare, ale goţilor şi carpilor în imperiu sunt stăvilite şi începe un proces de definire a poziţiilor şi de fricţiuni între diferitele neamuri care până atunci participaseră laolaltă la atacurile împotriva imperiului.

Aici ne interesează raporturile dintre goţi şi daci, bastarni şi sarmaţi (alani). Interpretându-se necritic relatările unor scriitori antici favorabili goţilor (printre care în special Cassiodor-Jordanes) şi neţinându-se seamă în măsură suficientă de mărturia documentelor arheologice, s-a admis că Dacia romană a căzut în principal sub loviturile goţilor şi că aceştia au pătruns acolo fie curând după înfrângerea de la Abrittus, în Moesia, a împăratului Decius, urmată de pacea încheiată de Trebonianus Gallus, fie după 270 (retragerea aureliană).

Privindu-se lucrurile din această perspectivă, care scotea în relief pe goţi şi ignora rolul carpilor şi al altor neamuri, s-a presupus că despărţirea goţilor în cele două mari ramuri ale lor, cunoscute din secolul IV d.Hr., anume una răsăriteană a ostrogoţilor (= greutungii, ceea ce înseamnă câmpeni, ca slavii poliani de mai târziu) şi alta a vizigoţilor (= tervingi, însemnând pădureni, ca slavii drevliani apoi) şi despre care se ştie prin întâmplările din anul 376 d.Hr., că se învecinau între ei la Nistru, s-ar fi petrecut încă de pe la mijlocul secolului al III-lea d.Hr. (între circa 250-260).

O astfel de concepţie este, cel puţin în ceea ce priveşte extinderea efectivă a goţilor la apus de Prut (în Moldova, Muntenia, Oltenia şi Transilvania), contrazisă şi de întreaga situaţie istorică, aşa cum reiese ea din textele vechi, şi de faptele arheologice. Desigur că, ţinând seama de stadiul de dezvoltare social-economică a goţilor - democraţie militară cu uniuni tribale variabile şi tendinţe spre o „regalitate” ereditară procesul de separare a celor două mari grupe, ostrogoţii şi vizigoţii, a putut începe încă de timpuriu, în aria lor de locuire dintre Nistru şi Don. Ea însă nu s-a cristalizat decât la sfârşitul secolului al III-lea d.Hr., când, după cum se va vedea, ramura tervingă se răspândeşte pentru întâia dată efectiv la vest de Prut.

S-a arătat că în secolul al III-lea d.Hr., până la sfârşitul său, atât în Moldova cât şi în Muntenia locuiau triburile dacice ale carpilor (culturile Poieneşti şi Bucureşti-Militari). Descoperirile arheologice nu lasă nici o îndoială asupra acestui lucru şi ştirile din izvoarele scrise antice îl confirmă. La aceasta se adaugă împrejurarea că dintre numeroasele descoperiri de caracter gotic cunoscute pe teritoriul României, nici una, fie din aşezări, fie din cimitire sau morminte izolate, nu poate fi datată într-o perioadă mai veche decât sfârşitul secolului al III-lea.

Ele aparţin, în imensa lor majoritate, secolului al IV-lea d.Hr. De-abia atunci s-au aşezat goţii efectiv pe teritoriul României, atât în Moldova, cât şi în Muntenia, Oltenia şi Transilvania; dar şi acum populaţia băştinaşă continua încă să fie prezentă peste tot. Ştirile antice ne îngăduie să reconstituim într-o oarecare măsură procesul de presiune şi extindere a vizigoţilor în dauna foştilor lor aliaţi.

Carpii se agită, şi la sfârşitul secolului al III-lea Galerius şi Diocletianus au de luptat cu ei la graniţa moesică, care este reorganizată şi întărită foarte puternic. Ce interesează în contextul de faţă este împrejurarea că între anii circa 280 şi 303 d.Hr. ştirile scrise ne semnalează primirea şi colonizarea în imperiu tocmai a unor neamuri din regiunile în discuţie. Astfel, bastarnii trec în imperiu între circa 280-295. În 295 sunt strămutaţi carpii, despre care ştirile ţin să sublinieze că au trecut în întregime în imperiu. Că nu a fost chiar aşa, va fi prilejul să se arate mai jos.

Interesantă este şi o ştire dată de Lactantius, după care în anul 303 un neam nenumit „izgonit de goţi de pe pământurile sale” a fost primit de Maximianus în imperiu. S-a presupus că ar fi vorba de carpi sau de sarmaţi. Cimitirele şi aşezările carpice de tip Poieneşti şi Bucureşti-Militari sunt părăsite spre finele secolului III d.Hr. Tocmai în această vreme goţii, zăgăzuiţi înspre sud de măsurile energice ale imperiului roman, se extind în barbaricum, instituindu-şi dominaţia asupra foştilor lor aliaţi. Parte din aceştia trec în imperiu, fie pentru a se sustrage dominaţiei gotice, fie deportaţi de romani cu scopul a se face loc goţilor, deveniţi federaţi mai de încredere.

Evenimentele din secolul IV d.Hr. se desfăşoară, aşadar, în regiunile de la nordul Dunării de Jos într-o configuraţie etnică nouă, caracterizată prin aşezarea goţilor în vechile teritorii dacice şi prin dominaţia lor militară şi politică. S-a arătat mai sus că în regiunile extracarpatice ale ţării, în afară de daci, dacoromâni şi goţi, mai erau prezenţi, în regiunile de şes, şi sarmaţii nomazi din ramura alanică. Faptul că de acum înainte avem de-a face cu o locuire efectivă a goţilor în spaţiul carpato-dunărean este pe deplin atestat de izvoarele scrise şi confirmat de documentele arheologice.

Dar, deşi textele vechi vorbesc aici aproape exclusiv de goţi şi de o Gotia, nici menţiunile şi urmele arheologice privindu-i pe carpi nu lipsesc. Evenimentele istorice mai importante cunoscute din textele vechi şi care aruncă o lumină asupra chipului în care s-a desfăşurat viaţa în vechea Dacie, devenită pentru o vreme Gotia, şi asupra raporturilor acesteia cu imperiul roman au fost amintite la locurile cuvenite în paginile anterioare.

Din ele s-a degajat în chip deosebit faptul că politica energică a primului împărat creştin Constantin cel Mare (306-337 d.Hr.), mai ales din momentul în care în 324, după înfrângerea definitivă a concurentului său Licinius, devine singur împărat, a creat o nouă situaţie, în care romanitatea este iarăşi activă şi dominantă în aceste regiuni. Situaţia aceasta se va menţine şi sub urmaşii lui, mai ales sub Constantius II (337-361) şi Valens (364-378).

Năvala hunică va pune capăt unor împrejurări în care populaţiile gotice şi cele autohtone sau alogene supuse lor, deveniseră tot mai mult dependente de imperiu, de unde se răspândea creştinismul în diferitele sale variante - la goţi, mai ales sub forma arianismului - se primeau ajutoare în hrană (cereale) şi, prin schimbul organizat în puncte anumite, pătrundeau în lumea „barbară” numeroase bunuri materiale proprii civilizaţiei romane.

Reacţiunea împotriva influenţei tot mai accentuate a romanităţii în regiunile de la nordul Dunării inferioare îşi găseşte în a doua jumătate a veacului un exponent în Athanarich, acel conducător al vizigoţilor, care nu reuşise totuşi să-şi asigure hegemonia necontestată asupra tuturor şefilor goţi locali şi sub a cărui „domnie” s-au încheiat şi destinele goţilor pe teritoriul României. Este semnificativ că această reacţiune se manifestă în chipul cel mai pregnant prin accentuarea tradiţiilor gotice păgâne şi prin crunte persecuţii îndreptate împotriva creştinilor din ţara sa.

În acest proces se manifestă desigur şi diferenţierea socială ce se accentuase necontenit în interiorul grupului gotic propriu-zis, dar şi situaţia acestuia din urmă ca pătură suprapusă unei populaţii băştinaşe, dacică şi romanizată, care îşi căuta şi îşi urma evident propriile sale căi de dezvoltare şi găsea acum în imperiul creştin reazimul ce mai apropiat în năzuinţele sale de a-şi menţine independenţa faţă de goţi.

Cultura materială a secolului al IV-lea în întinsul spaţiu dominat de uniunile de triburi gotice din bazinul Donului şi până în Carpaţii Apuseni şi de la Bugul nordic şi Vistula până la Dunărea de Jos, prezintă la prima vedere un aspect relativ unitar, datorită faptului că ea s-a format printr-un proces în care factorii principali au fost fondul autohton pre-gotic (de caracter în primul rând sarmatic şi dacic) şi civilizaţia romană.

Ea este cunoscută în arheologie sub numele de cultura Cerniahov, pentru teritoriul Rusiei (după un cimitir de pe Niprul mijlociu) şi Sântana de Mureş, pe teritoriul României (după cimitirul din această localitate de lângă Tg. Mureş). În legătură cu aceasta se pun o serie de probleme referitoare la originile, evoluţia şi cronologia, ei, la caracterul ei etnic şi la sfârşitul ei.

Goţii au venit de la Marea Baltică cu o cultură de caracter Latene, slab influenţată de civilizaţia romană. Cultura Cerniahov - Sântana de Mureş nu s-a putut forma decât în zona de contact a goţilor cu populaţiile din nordul Mării Negre şi de la nordul Dunării de Jos şi cu civilizaţia romană. Desfăşurarea istorică a expansiunii goţilor, aşa cum a fost schiţată mai sus, arată fără putinţă de îndoială că formarea noii culturi nu a putut să ajungă în stadiul hotărâtor decât către mijlocul secolului III d.Hr., atunci când goţii intră în legătură mai nemijlocită, mai strânsă şi neîntreruptă cu sarmaţii, carpii şi romanii.

Din acest punct de vedere se poate vorbi de caracterul pontic al culturii Cerniahov-Sântana de Mureş, fără a înţelege însă prin aceasta o cultură generală, comună diferitelor neamuri din spaţiul şi răstimpul în discuţie, deoarece numai unele elemente sunt comune culturii tuturor neamurilor în cauză, în timp ce prin alte trăsături ele se deosebesc suficient pentru a fi recunoscuta şi pe cale arheologică drept seminţii diferite din punct de vedere etnic.

Astfel, atât în Rusia, cât şi pe teritoriul României s-a putut deosebi, cu ajutorul unor amănunte ale ritului şi ritualului de înmormântare, de port şi de podoabe, ca şi după unele variante ale tipurilor generale de obiecte, în primul rând rămăşiţele sarmatice din secolul III şi IV d.Hr. Mai greu a fost să se separe pentru veacul IV d.Hr. În România, ceea ce este gotic, de ceea ce este băştinaş, atâta vreme cât se cunoştea numai o singură variantă a culturii Sântana de Mureş.

Această variantă este documentată în numeroase aşezări şi cimitire, atât din Moldova (ca de exemplu aşezarea şi cimitirul de la Izvoare, aşezările din Valea Jijiei de la Corlăteni, Glăvăneştii Vechi, Truşeşti etc. - cimitirul de la Erbiceni etc.), cât şi în Muntenia (de exemplu aşezările de la Bucureşti-Fundeni, Ileana etc., cimitirele de la Oinac, Spanţov, Cacaleţi, lângă Giurgiu, Independenţa, lângă Călăraşi, Ploieşti-Triaj, mormântul de la Aldeni, lângă Beceni etc.) şi în Oltenia (mormântul de la Băbeni-Olteţ, altele la Almaj, judeţul Dolj, aşezarea de la Lazu, acelaşi raion), în Transilvania, unde a fost cercetat primul şi cel mai întins cimitir cunoscut până acum, cel de la Sântana de Mureş cu 74 de morminte descoperite, grupul mai este cunoscut din cimitirul de la Tg. Mureş, din cel de la Palatca lângă Cluj şi din alte descoperiri, dintre care unele răzleţe (ca de exemplu mormântul de la Lechinţa de Mureş).

Aşezări s-au identificat şi cercetat mai puţine în Transilvania, dar resturi s-au găsit la Moreşti, la Cipău - Sf. Gheorghe, la Bezid, lângă Sf. Gheorghe de Pădure, în bazinul Târnavelor şi în bazinul Oltului Superior, lângă Sf. Gheorghe (Reci, Sf. Gheorghe - Epresteto unde s-au descoperit şi morminte etc.), în mai multe aşezări s-au găsit şi monede romane de bronz, care asigură datarea lor în secolul IV d.Hr.

Aşezările sunt, ca şi în Rusia nefortificate, întinse mai ales pe terasele joase ale apelor şi denotă de obicei o locuire de scurtă durată. Nu se cunosc nicăieri puncte fortificate - cetăţi - lucru care reiese de altfel şi din descrierea luptelor purtate de romani în teritoriul gotic. Locuinţele erau construite la suprafaţă, din pari şi împletitură pomostită cu lut; se cunosc însă şi locuinţe de tipul semi-bordeielor.

Populaţia acestor aşezări practica agricultura cu plugul (s-au găsit brăzdare şi seceri de fier) şi creşterea vitelor. Agricultura se făcea foarte probabil extensiv, ceea ce explică mutarea frecventă a aşezărilor. Foarte caracteristice sunt în aceste aşezări - în toată aria de răspândire a culturii Cerniahov - Sântana de Mureş - cuptoarele complexe (cu reverberaţie) de ars oale, în care se ardea ceramica superioara cenuşie şi roşie lucrată la roata de picior, atât de specifică pentru această cultură.

Cimitirele sunt totdeauna plane (fără movile) şi mai ales de inhumaţie în secolul IV d.Hr. Incineraţia cu urne, dar de obicei fără capac, apare totuşi încă, deşi sporadic (de exemplu la Spanţov, Independenţa, Sf. Gheorghe - Epresteto etc.). În cimitirele mai vechi din Rusia ea este mai frecventă. Nu se poate însă trage o concluzie în sens etnic din acest biritualism, deoarece se ştie că goţii practicau ambele rituri încă din vremea când locuiau la Marea Baltică. Caracteristic este că la Sântana de Mureş nu s-a găsit nici un mormânt de incineraţie, fapt care subliniază şi el data târzie a acestui cimitir, dar poate şi influenţa mai puternică a populaţiei localnice romanizate.

Morţii erau inhumaţi în poziţie întinsă pe spate, orientaţi cu capul de obicei la nord; apare şi orientarea către vest, în proporţii variabile, dar în genere simţitor mai rar. Caracteristic pentru ritualul şi portul gotic sunt în aceste cimitire: lipsa armelor care apar numai excepţional (în timp ce alte neamuri est-germanice, de exemplu vandalii, puneau toate armele în mormintele luptătorilor), prinderea veşmântului cu două fibule, câte una la fiecare umăr, ofrandele de carne, uneori împreună eu cuţitul, sau alte alimente (adesea ouă), aşezarea în mormânt a pieptenului încheiat din trei plăci de os suprapuse, şi altele.

S-a pus întrebarea îndreptăţită dacă o cultură răspândită pe un spaţiu atât de întins (de la răsărit de Don până în Munţii Apuseni) şi documentată în atât de numeroase aşezări, poate fi atribuită unui singur neam - goţilor - sau dacă nu cumva sub această cultură aparent unitară se ascund diferire neamuri. S-a încercat de aceea recent să se deosebească eventuale variante regionale ale culturii Cerniahov - Sântana de Mureş, care să poată fi atribuite unor grupe etnice diferite, fără însă ca aceste studii să fi dus până în prezent la rezultate definitive pentru întreaga arie de răspândire a complexului.

Întinderea mare în spaţiu a culturii Cerniahov-Sântana de Mureş s-a dovedit a fi, pentru spaţiul României cel puţin, de dată mai recentă (de-abia din secolul al IV-lea d.Hr.). În afară de aceasta nu se poate şti dacă întregul imens spaţiu amintit a fost ocupat de această cultură în acelaşi timp. De altfel, mulţimea aşezărilor se poate explica şi prin menţionata lor mutare periodică în căutare de noi ogoare neistovite.

Aflarea în anul 1952 a unei „căţui” dacice (formă de vas tipică pentru cultura materială dacică) într-un mormânt din secolul IV d.Hr. la Spanţov a arătat în mod neîndoielnic că în regiune existau în acel timp şi daci. Se punea totuşi problema dacă un astfel de fapt impunea atribuirea cimitirelor şi aşezărilor de tip Sântana de Mureş şi carpilor - nu numai goţilor - sau nu, căci se putea admite că avem de-a face cu relaţii de căsătorie sau de alt gen între carpi şi goţi. Chestiunea a fost în mare măsură lămurită prin descoperirea în 1958 a unui mare cimitir de incineraţie în urne cu capace la Olteni (judeţul Teleorman).

Cimitirul aparţine secolului al IV-lea d.Hr., prezintă în formele de obiecte descoperite în el o variantă a culturii de tip Sântana de Mureş şi se arată a fi - prin ritul de incineraţie (cu urne cu capace) folosit în mod exclusiv - de caracter dacic (carpic). S-a făcut astfel dovada că au existat în România două variante ale culturii Sântana de Mureş, şi că purtătorii lor aveau şi rituri funerare deosebite.

Nu va fi, aşadar, greu ca în viitor să se deosebească şi aşezările de tip propriu-zis Sântana (gotice), de cele ale variantei Olteni (dacice) şi să se stabilească şi distribuţia geografică a lor pentru a se vedea unde erau masaţi goţii (după descoperirile de până acum se pare că mai mult spre Dunăre şi în sud-estul Munteniei) şi unde carpii. Încă de pe acum sunt semnalate o serie de aşezări de tip Sântana în Muntenia şi Moldova, în care au ieşit la iveală şi „căţui” dacice. Totodată s-a făcut dovada arheologică deplină a persistenţei dacilor în genere până în secolul IV d.Hr. În aceste regiuni şi a exagerării cuprinse în ştirile antice, care înregistrau strămutarea tuturor carpilor (omnis natio, universa gens) în imperiu.

Această dovadă a fost confirmată şi considerabil întărită prin descoperirea în 1959 într-un semibordei de la Reci (lângă Sf. Gheorghe) a unei căţui dacice tipice alături de materiale de caracter general Sântana de Mureş, fapt care va îngădui atribuirea multor aşezări de acest gen populaţiei locale de origine dacică. Observaţii antropologice făcute pe scheletele descoperite în cimitirele de inhumaţie de tip Sântana de Mureş arată că şi în acele cimitire elementul autohton este puternic reprezentat.

Astfel, în cimitirul de la Spanţov elementul mediteranoid (negermanic, deci, în schimb caracteristic pentru populaţia băştinaşă), este predominant, el întâlnindu-se mai rar şi în cimitirul învecinat de la Independenţa. El nu lipseşte nici din cimitirul de la Sântana de Mureş unde apare alături de cel nordic şi est-baltic (deci germanic) şi de cel alpin. Procesul de amestec rasial, care se petrece în acea vreme aici este semnalat în mod clar de caracterele mongoloide - atenuate prin metisaj mediteranoid - pe care le prezintă craniul din mormântul de la Spanţov în care s-a găsit ceaşca dacică menţionată mai sus.

Dar semnificaţia descoperirilor de la Olteni şi Reci şi a realităţii pe care o semnalează este mai adâncă. Căci, dacă problematica etnică şi istorică a vremii şi regiunii respective se lămureşte în parte, ea se şi complică în acelaşi timp. Dacii documentaţi pentru secolul al IV-lea d.Hr. la Olteni ni se înfăţişează cu cultura lor tradiţională, păgână. La fel ca şi grupul tradiţionalist gotic al lui Athanarich, şi aceşti carpi trebuie consideraţi ca păstrându-şi moravurile şi limba lor tradiţională, lucru ce se exprimă mai ales în ritul şi ritualul de înmormântare, s-ar putea spune aproape strict dacic.

Şi aceasta într-o vreme în care în lumea romană ritul inhumaţiei se generalizează - desigur şi în legătură cu concepţia creştină. Or, ştim că tocmai în regiunea de care este vorba, în Muntenia au existat în acea vreme şi băştinaşi sau alogeni romanizaţi, ba chiar şi creştini. Este greu de admis că toţi aceştia au fost siliţi să se refugieze în imperiu, sub apăsarea persecuţiilor lui Athanarich. Ştim chiar precis prin textele scrise că lucrul nu s-a întâmplat, dovadă că, după cum se va arăta mai jos în 376 Frithigern mai poate lua o parte cu el în imperiu.

Reiese aşadar că şi printre mormintele de inhumaţie din secolul IV unele vor fi aparţinut localnicilor sau străinilor romanizaţi, creştini sau necreştini. Cercetarea arheologică viitoare va trebui să le deosebească de rest. Încă de pe acum rezultă, însă, că prin termenul Gotia trebuie să înţelegem teritoriul stăpânit doar de goţi dar locuit de populaţii diverse. Teoriile mai vechi care acordau goţilor un rol excesiv de important se dovedesc, astfel, false şi tendenţioase. S-a subliniat deja lipsa frapantă a obiectelor de caracter creştin din secolul IV din aria dacică ce nu făcuse parte din imperiu.

Numeroasele cimitire şi morminte de tip Sântana de Mureş descoperite şi cercetate până în prezent nu cuprind nici ele nici un indiciu material creştin. Că arianismul creştin al „goţilor”, convertiţi de Ulfila şi de discipolii săi, a fost superficial reiese din textele scrise şi este confirmat şi de descoperirile arheologice. Se pune atunci întrebarea cine erau creştinii care totuşi au existat aici, şi se pare că nu în număr mic - şi ortodocşi şi ariani şi sectari? Prezumţia că erau în mare parte elemente romanizate încă de pe atunci - deci al treilea element etnic în afară de goţi şi carpi (sarmaţii alani pot fi neglijaţi în acest context) - este foarte puternică.

Problema sfârşitului culturii Cerniahov - Sântana de Mureş propriu-zise se leagă strâns de evenimentele produse de năvala hunică. Dispariţia ei odată cu înfrângerea şi emigrarea goţilor ar fi de natură să confirme caracterul ei gotic în primul rând. S-a încercat de aceea să se argumenteze în sensul că această cultură dăinuie şi după plecarea goţilor.

În general, pe teritoriul României cimitirele şi aşezările acestei culturi îşi încetează existenţa odată cu plecarea goţilor şi începutul dominaţiei hunilor. Totuşi, descoperiri recente au început să facă dovada că cultura materială de tip Sântana de Mureş ca atare, continuă să dăinuie şi în condiţiile care au luat naştere după năvala hunilor. Dar pentru a înţelege mai limpede desfăşurarea evenimentelor este necesar să reluăm expunerea faptelor istorice din momentul apariţiei hunilor în Europa.