Migraţia gepizilor

În a doua jumătate a secolului II o parte din goţii stabiliţi în regiunea vărsării Vistulei în Marea Baltică a plecat spre sud şi, coborând de-a lungul Niprului, a ajuns în regiunea pontică. Cei rămaşi la ţărmul Balticei s-au dezvoltat ca o populaţie aparte, cunoscută de acum înainte sub numele de gepizi. Această denumire derivă din verbul giban (a da), având aici semnificaţie de „cei înzestraţi, dotaţi cu, cei fericiţi”.

Urmând goţilor câteva decenii mai târziu, pe la mijlocul secolului III, se pun în mişcare spre sud şi gepizii. Nu este lipsită de temei teza care explică migraţia gepizilor prin situaţia provinciei Dacia. Aceasta fiind asaltată de populaţiile libere şi slăbită de criza internă din timpul stăpânirii „împăraţilor soldaţi”, gepizii aveau motiv să spere că vor reuşi să ocupe teritorii noi în interiorul provinciei.

În apropierea Daciei, gepizii locuiau într-o „ţară închisă de munţi înalţi şi îngustată de păduri dese”, care se afla probabil pe versantul exterior al Carpaţilor Păduroşi. Pentru a ieşi din această situaţie, ei cer teritorii de locuit de la goţi, dar aceştia refuză să le satisfacă cererea şi se opun cu armele. Lupta s-a dat la Galtis lângă râul Auha şi se încheie cu înfrângerea gepizilor. În privinţa datei şi locului acestei bătălii s-au formulat diferite ipoteze, dintre care una a încercat să fixeze locul în interiorul Transilvaniei la Ungra (lângă Rupea), lângă Olt, susţinând că Auha ar fi identic cu Aluta, denumirea antică a Oltului, iar Galt, numele actual german al comunei Ungra, ar deriva de la Galtis.

După o altă părere, câmpul de luptă trebuie localizat în Ardealul de nord-vest, în presupusa zonă de contact a teritoriilor locuite de goţi şi de gepizi. Analiza pasajului din Iordanes, singurul izvor de care dispunem despre acest eveniment, arată că lupta s-a dat după ce gepizii au ajuns în vecinătatea goţilor, probabil în anul 249. Deoarece la această dată prezenţa goţilor în provincia Dacia este exclusă, mult discutata bătălie de la Galtis lângă Auha trebuie localizată în afara Carpaţilor, eventual în Moldova de nord.

Din acelaşi timp datează şi o altă menţiune, nesigură, a gepizilor în izvoarele antice. Într-o informaţie târzie, din secolul VII, se aminteşte că împăratul Philippus, care a murit în anul 249, ar fi fost rănit în luptele împotriva gepizilor. Această informaţie de mâna a doua este luată dintr-un izvor din secolul VI în care se foloseşte probabil greşit termenul de gepizi în loc de daci (liberi). După înfrângerea suferită din partea goţilor, gepizii s-au retras în ţara lor muntoasă, locuind probabil pe amândouă versantele Carpaţilor, ca, înaintea lor, costobocii sau vandalii.

În anul 269, scurt timp înaintea eliberării Daciei, ei participă la o mare alianţă a triburilor germanice împotriva imperiului roman şi cu această ocazie se menţionează în mod sigur prezenţa gepizilor în apropierea frontierelor romane. Pe la 290 gepizii repetă, împreună cu vandalii, încercarea de a ocupa teritorii de la goţi, dar şi de data aceasta fără succes. Alianţa lor cu vandalii arată că, între timp, ei au început să graviteze spre interiorul Carpaţilor, locuind probabil de pe atunci în regiunea cursului superior al Tisei.

Timp de peste un secol gepizii au continuat să trăiască liniştiţi în teritoriul lor, neavând posibilitatea să-l mărească sau să se mute în alt loc, încât nu mai sunt amintiţi în izvoare până la invazia hunilor. Apariţia acestor călăreţi nomazi din răsărit în apropierea Carpaţilor provoacă adânci transformări în situaţia politică şi demografică, determinând retragerea spre apus a numeroase triburi germanice şi de altă origine. Spre deosebire de acestea, gepizii rămân pe loc, devin supuşii hunilor şi chiar participă la expediţiile lor împotriva imperiului roman.

După moartea subită a lui Attila în anul 453, regele lor Ardarich organizează o coaliţie şi se răscoală împotriva jugului hunic. Într-o luptă decisivă, undeva în Câmpia Pannonică lângă râul Nedao, hunii sunt învinşi, iar gepizii îşi măresc considerabil, în urma victoriei repurtate, puterea şi întinderea teritoriilor stăpânite. Ei încheie o alianţă cu Bizanţul prin care se stabilesc timp de câteva decenii relaţii paşnice între imperiul de răsărit şi vecinii lui din nordul Dunării, în schimbul unor plăţi anuale. După anul 471 gepizii ocupă oraşul Sirmium care avea o poziţie strategică dominantă şi reprezenta un punct obligatoriu de trecere între imperiul roman de apus şi cel de răsărit. Regele gepizilor îşi mută aici reşedinţa, iar în monetăriile oraşului se bat chiar monede gepide.

Pe la anul 500 se aşează în Câmpia Pannonică longobarzii, care devin astfel vecinii apuseni ai gepizilor. În primele decenii, cele două triburi germanice colaborează uneori împotriva Bizanţului, iar familiile lor stăpânitoare încheie legături matrimoniale. Ulterior se accentuează însă rivalitatea şi duşmănia între cele două triburi, sfârşind cu prăbuşirea stăpânirii gepide. Pentru a-şi asigura superioritatea militară, longobarzii se aliază cu avarii în schimbul unor concesii apăsătoare.

În războiul dezlănţuit, gepizii sunt zdrobiţi în anul 567, iar avarii ocupă, conform înţelegerii cu longobarzii, întregul teritoriu stăpânit de gepizi. Prin aceasta ei devin, pentru mai bine de două secole, stăpânii bazinului Dunării mijlocii. După înfrângerea gepizilor, nepotul regelui lor se refugiază cu tezaurul tribului împreună cu episcopul arian la Constantinopol. Un număr mai mic de familii gepide urmează pe învingătorii longobarzi în Italia, în anul 568, iar majoritatea lor, neavând unde să se refugieze rămân în ţară şi dispar cu timpul printre populaţia băştinaşă.

În anul 593 generalul bizantin Priscus, făcând o expediţie împotriva slavilor din Muntenia răsăriteană, a fost ajutat de un „gepid”, odinioară creştin, care trăia printre slavi. Prezenţa unui gepid în acele locuri este puţin probabilă, încât această persoană pare să fi fost mai curând un locuitor băştinaş căruia numai izvorul bizantin îi spune gepid. În anul 601, cu ocazia expediţiei aceluiaşi general bizantin împotriva avarilor, acesta întâlneşte încă în nordul Dunării, undeva în Banat, trei sate gepide. Printre prizonierii făcuţi în timpul acestei campanii, se amintesc în afară de avari, slavi, gepizi şi alţi „barbari” sub care s-ar putea înţelege prizonieri aparţinând, eventual, populaţiei băştinaşe.

Scriitorul bizantin Theophanes afirmă că din oastea avară, care a asediat în anul 626 Constantinopolul ar fi fost invitaţi să facă parte, alături de avari, slavi şi bulgari, chiar şi contingente gepide. După această dată nu mai există menţiuni demne de crezare despre gepizi şi, cam în aceeaşi perioadă, încetează şi ultimele urme de cultură materială care ar putea fi atribuite gepizilor. Astfel, după ce se prăbuşise în anul 567 din punct de vedere politic stăpânirea gepizilor, pe la mijlocul secolului VII se încheie şi din punct de vedere etnic procesul lor de asimilare în masa populaţiei băştinaşe şi slave.

Unii cercetători au încercat să susţină că gepizilor, contopiţi cu populaţia băştinaşă, le-ar reveni un oarecare rol în procesul de formare a poporului român. Aceste încercări au fost pe bună dreptate respinse ca nejustificate şi lipsite de temei ştiinţific. Ipoteza că în lexicul limbii române s-ar păstra un număr considerabil de cuvinte germane vechi, nu rezistă criticii. Dintre cuvintele propuse se pare că doar doi-trei termeni ar putea fi. de origine veche germană (de exemplu nasture şi tureatcă), dar trecute prin filiera romanică. Din punctul de vedere al organizaţiei politice, gepizii se aflau într-o fază înaintată a democraţiei militare. Ca şi la alte triburi din timpul migraţiilor, puterea regelui creştea în dauna importanţei căpeteniilor de ginţi şi seminţii.

Demnitatea lui era ereditară în familia stăpânitoare; el deţinea rolul decisiv în conducerea tribului, dar în hotărârile importante era dependent de voinţa adunării poporului. În urma ocupării oraşului Sirmium şi a împrejurimilor lui, gepizii au venit în contact direct cu cultura şi cu formele de organizare administrativă şi politică a imperiului roman. Astfel se pot presupune la gepizii din această zonă forme de viaţă mai evoluate decât la cei din alte regiuni. Aceasta se manifestă şi în faptul că uneori stăpâneau doi regi, unul la Sirmium, iar al doilea asupra celorlalţi gepizi din restul teritoriului.

E necesar a fi relevat un aspect al vieţii spirituale ce nu este lipsit de importanţă nici pentru traiul populaţiei băştinaşe romanizate din aceste veacuri, constituind un sprijin pentru menţinerea limbii şi specificului ei etnic: creştinismul în timpul gepizilor. Începutul creştinării acestora datează încă de la sfârşitul secolului IV, dar creştinarea lor în masă se poate considera încheiată abia în secolul V, după prăbuşirea stăpânirii hunice. Ei au îmbrăţişat, ca şi majoritatea celorlalte seminţii germanice, creştinismul de rit arian, cu demnitari eclesiastici proprii.

 O dovadă pentru existenţa creştinismului la gepizi o constituie în cultura materială crucile incizate pe cele trei inele de aur din mormântul principelui Omharus de la Apahida, din a doua jumătate a secolului V. Indicii despre elemente germanice creştine în Transilvania există în izvoare şi în cultura materială şi după căderea stăpânirii lor. Astfel s-au găsit în cimitirul de la Unirea (Vereşmort) din prima jumătate a secolului VII catarame şi aplici cu semnul crucii.

Creştinismul gepizilor a contribuit şi el la apropierea acestora de populaţia romanică, uşurând până la urmă asimilarea triburilor migratorii germanice. În linii mari, izvoarele literare permit urmărirea istoriei gepizilor de la constituirea lor ca trib independent în regiunea Vistulei în secolul II, până la dispariţia lor în prima jumătate a secolului VII. Pentru precizarea caracterului stăpânirii lor pe teritoriul patriei noastre şi a traiului populaţiei băştinaşe în această perioadă, indicaţiile izvoarelor literare sunt mai puţin precise. Numai Iordanes dă informaţii despre întinderea teritorială a stăpânirii gepizilor şi despre prezenţa lor în Transilvania. Alături de acest izvor, pentru reconstituirea istoriei Transilvaniei în secolele V VII în perioada dintre prăbuşirea puterii hunilor şi pătrunderea şi aşezarea slavilor în această regiune, e necesar să folosim urmele culturii materiale.

Vorbind despre teritoriul ocupat de vandali între Mureş şi cele trei Crişuri, Iordanes dă informaţia că în vremea când scria el, adică pe la 550, locuiau acolo gepizii Cu această ocazie scriitorul îi menţionează în Crişana pe lângă râurile Marisia (Mureş), Crisia (Criş) Miliare şi Gilpil, acestea din urmă putând fi identificate cu Crişul Alb şi Crişul Negru. Prezenţa gepizilor în Crişana este plauzibilă prin faptul că, dorind să ocupe pământuri mai bune, ei au coborât pe valea Tisei şi s-au aşezat în zona evacuată de vandali, prin plecarea acestora spre apus, cel mai târziu pe la anul 400.

Dacă până pe la mijlocul secolului V gepizii au locuit numai într-o regiune de margine a României, după victoria lor asupra hunilor ei şi-ar fi extins, după Iordanes, stăpânirea asupra Daciei întregi. În imaginea lui Casiodor, pe care îl urmează ca izvor principal Iordanes, acest teritoriu era identic cu provincia romană Dacia. Iordanes, descriind întinderea stăpânirii gepide după lupta de la Nedao, o delimitează de-a lungul frontierelor vechi ale provinciei Dacia, completată cu valea Tisei ocupată de gepizi mai demult. Astfel, după Iordanes, „Gepidia” s-ar întinde între Tisa şi Dunăre, de-a lungul Carpaţilor, până la râul Flutausis, care se crede că ar fi identic cu Oltul de astăzi. Această delimitare sumară şi prea cuprinzătoare, preluând imaginea geografică a Daciei romane pentru teritoriul stăpânit nominal sau în mod efectiv de gepizi, poate fi controlată astăzi în lumina materialelor arheologice.

Este un fenomen interesant că, cu câteva rare excepţii, nu se cunosc materiale arheologice din secolul V care ar putea fi atribuite gepizilor, cu toate că existenţa lor timp de vreo două secole rezultă în mod sigur din izvoare. În secolul V există o oarecare cezură între reminiscenţele culturii antice şi între cultura materială prefeudală în curs de formare. Acest fenomen a fost observat şi în fostele provincii ale imperiului roman de apus, în Franţa, Belgia, Germania de sud şi Anglia, unde prezenţa populaţiei băştinaşe şi a triburilor migratorii este atestată în izvoare, dar cultura lor materială este prea puţin sau deloc cunoscută. Nu este deci de mirare că nici în Transilvania materialele arheologice din secolul V nu sunt prea numeroase şi lămuritoare, dacă nu cumva această lacună se datorează insuficienţei cercetărilor.

Gepizii erau prea puţini la număr ca să poată locui pe toată întinderea teritoriului arătat ca fiind stăpânit de ei. Concentraţi în grupe mai mici de-a lungul unor artere principale de circulaţie, îi întâlnim în primul rând în valea Tisei, unde ei au stat un timp mai îndelungat şi unde se află principalele cimitire atribuite gepizilor (de exemplu Szolnok-Szanda, Szentes-Nagyhegy, Kiszsombor etc.), iar după ocuparea oraşului Sirmium, ei s-au aşezat şi în această regiune, în apro-pierea imperiului Bizantin. Aici a fost descoperită una din acele paftale luxoase cu cap de vultur, care în aceste regiuni pot fi atribuite gepizilor.

Alte trei exemplare au apărut în cimitirele amintite de-a lungul Tisei. Din Transilvania propriu-zisă se cunosc asemenea piese de la Fundătura (lângă Gherla), în valea Someşului Mic şi de la Cipău (lângă Luduş), în valea Mureşului. Spre răsărit de Tisa, în Crişana şi în Banat descoperiri de factură gepidă se cunosc de la Valea lui Mihai, una dintre cele mai timpurii descoperiri gepide pe teritoriul României, mormântul unui luptător, apoi câteva morminte de la Oradea şi de la Socodor (lângă Criş). Pentru stăpânirea gepizilor asupra Olteniei, cum o susţine Iordanes, lipsesc orice indicii, încât ipoteza unei supremaţii, chiar numai nominale, asupra acestui teritoriu trebuie respinsă.

După afirmaţia lui Iordanes, pătrunderea gepizilor în Transilvania a avut loc după prăbuşirea imperiului hunic, pe la mijlocul secolului V. Totuşi cea mai timpurie şi totodată singura descoperire din secolul al V-lea în Transilvania propriu-zisă care poate fi. atribuită gepizilor este mormântul princiar de la Apahida, pe valea Someşului Mic. După cum rezultă din inscripţia de pe unul din cele trei inele de aur pe care le purta, numele celui înmormântat este Omharus. Mortul a fost îmbrăcat în veşmânt bogat, prins cu o fibulă de tip roman şi cu catarame incrustate cu almandine.

La braţ purta o brăţară şi pe haine sau pe cap pandantive cu lănţişoare împletite. Din inventarul funerar fac parte de asemenea, două căni romane de argint, ornamentate cu scene bachice. În timp ce piesele de port sunt lucrate în stilul atelierelor pontice, fibulele şi cănile au fost confecţionate în imperiul roman. Cele mai multe din obiectele inventarului funerar au analogii foarte apropiate în mormântul regelui franc Childeric de la Tournay din Franţa de nord, mort în anul 481, care datează şi mormântul lui Omharus în aceeaşi epocă. Locul descoperirii ca şi data timpurie a acestui mormânt duc la concluzia că gepizii au pătruns în Transilvania dinspre nord-vest.

Urmele de cultură materială din secolul al VI-lea şi din prima jumătate a secolului al VII-lea sunt mai numeroase şi arată o factură unitară, comună populaţiei băştinaşe şi celei migratorii. Cu toate că majoritatea descoperirilor e firesc să aparţină populaţiei locale, ele au fost atribuite, în mod greşit, exclusiv gepizilor. Probabil la prezenţa populaţiei băştinaşe face aluzie şi Iordanes când aminteşte de „popoarele gepizilor”, deci de populaţiile stăpânite de gepizi. Spre deosebire de regiunea Tisei unde nu se cunosc decât cimitire, în Transilvania există aşezări şi locuinţe, fenomen care poate să fie specific Transilvaniei, legat tocmai de prezenţa populaţiei băştinaşe.

Factura unitară a culturii materiale arată că între populaţia băştinaşă şi gepizi s-a stabilit o comunitate de viaţă, localnicii folosind obiectele de metal de factură germanică, iar gepizii preluând de la băştinaşi tehnica de a lucra ceramica după tradiţiile secolelor premergătoare. Gepizilor le poate fi atribuit şi tezaurul cu monede de aur bizantine de la Şeica Mică (lângă Mediaş), în valea Târnavei Mari, care cuprinde monede primite probabil ca subsidii din partea imperiului romano-bizantin. Îngroparea acestui tezaur, din care ultima monedă a fost emisă în timpul lui Iustin I (518-527), se datorează probabil prăbuşirii stăpânirii gepide sub loviturile avarilor din 567.

O imagine sugestivă a culturii materiale din secolul al VI-lea şi a traiului populaţiei din Transilvania ne dă întinsa aşezare de la Moreşti din valea Mureşului, lângă Târgu Mureş. Ea începe probabil încă din secolele premergătoare şi continuă în secolul al VI-lea când se aşează aici şi gepizii. Diferenţierea locuitorilor din punct de vedere economic şi social este puţin accentuată. Conţinutul bordeielor, destul de sărăcăcios, constă de obicei doar din vase, râşniţe şi greutăţi de ţesut, care indică existenţa războaielor de ţesut în foarte multe locuinţe. Unele bordeie mai mari sunt adevărate ateliere, având trei războaie de ţesut în aceeaşi încăpere. Din inventarele funerare ale cimitirului se pot deduce multe amănunte despre portul şi armele locuitorilor, chiar şi despre uneltele lor de producţie.

Bărbaţii sunt înmormântaţi uneori cu o spadă lungă sau cu o sabie mai scurtă şi cu tolba în care se află săgeţi de diferite mărimi cu două sau trei muchii. Din scuturile lor s-a păstrat partea centrală de fier, aşa-numitul „umbo”, acoperind deschizătura unde mâna luptătorului prindea scutul. De centura legată cu o cataramă era fixat un cuţit de fier. Părul era prins, deopotrivă la bărbaţi şi la femei, cu un pieptene bilateral de os, iar haina împodobită cu fibule „digitate” pe care le purtau uneori şi bărbaţii. Cerceii ornamentaţi cu un cub masiv poliedric apar numai în mormintele feminine. În jurul gâtului, femeia purta o salbă de mărgele de diferite forme şi culori. În mormintele lor se întâlnesc frecvent şi prâsnele indicând una din îndeletnicirile principale ale femeii, torsul firelor pentru ţesut. În această perioadă exista şi obiceiul să se pună bărbatului în mormânt diferite unelte, de exemplu cute şi cuţite pentru prelucrarea lemnului.

În cimitirul de la Band s-au găsit într-un mormânt uneltele unui argintar, ceea ce arată că majoritatea pieselor de metal ale portului, catarame şi fibule, erau lucrate de meşteri locali. Produsele ceramice sunt variate, lucrate la roată, de culoare cenuşie şi arse inoxidant. Ele continuă tradiţiile mai vechi ale ceramicii locale, dar nu mai au calitatea şi fineţea celei din secolul IV. Aşezarea era înconjurată de mai multe linii de apărare cu valuri de pământ şi şanţuri de dimensiuni considerabile, între valul exterior şi linia de mijloc se întinde o largă zonă nelocuită, folosită probabil pentru adăpostirea turmelor.

Importanţa creşterii vitelor mari, completând într-o măsură considerabilă agricultura, rezultă din cantitatea mare de oase găsite în aşezare. În afară de oase de boi şi de cai, s-au descoperit şi oase de bivol, ceea ce dovedeşte că acest animal trăia în Transilvania, contrar părerii curente, înaintea venirii avarilor cărora li se atribuia aducerea lui în ţinutul carpato-danubian. Împrejmuirea întregii aşezări cu lucrări de apărare ca şi uniformitatea locuinţelor scot în evidenţă caracterul încă puţin diferenţiat din punct de vedere social al locuitorilor organizaţi în obşte şi arată lipsa unor elemente care să indice trecerea spre forme de organizare feudală mai evoluate.

Descoperiri importante din perioada stăpânirii gepizilor s-au mai făcut pe Mureş în jos, la Cipău (lângă Luduş), unde se află o aşezare deschisă de tip Moreşti, în apropierea căreia a fost descoperit şi cimitirul. O altă aşezare fortificată din această perioadă, mai modestă decât cea de la Moreşti, s-a identificat pe înălţimile văii Târnavei Mari, deasupra comunei Porumbenii Mici (lângă Cristuru Secuiesc). Precizări mai amănunţite despre apartenenţa etnică a aşezărilor şi materialelor găsite în ele nu se pot face deocamdată, deoarece comunitatea de viaţă a migratorilor cu populaţia locală a determinat factura unitară a culturii materiale din aceste secole. După cum s-a mai relevat, este însă cert că majoritatea descoperirilor arheologice aparţine populaţiei băştinaşe, iar cele pretinse gepide sunt mai mult întâmplătoare şi sporadice.

Încă în secolul VI aşezarea de la Moreşti pare să fi fost abandonată sau să-şi fi pierdut importanţa. Nu este exclus ca locuitorii ei să se fi retras din valea deschisă a Mureşului în regiuni mai ferite din interiorul câmpiei ardelene. Astfel se cunoaşte de la Band (lângă Tg. Mureş), un cimitir care continuă din punct de vedere cultural pe cel de la Moreşti, dar are şi anumite elemente noi, proprii primei jumătăţi a secolului VII. Aici se întâlnesc piese presate din lamă de argint, iar în mormintele cele mai târzii de pe marginea cimitirului apare obiceiul de a pune în morminte bucăţi de cai, obicei care trebuie pus pe seama întăririi influenţei culturale avare. Sfârşitul cimitirului de la Band, ca şi al celui contemporan de la Unirea (Vereşmort), marchează dispariţia ultimelor elemente germanice în Transilvania şi totodată contopirea lor cu masa populaţiei băştinaşe.