Migraţia avarilor

Cu hunii începe în secolul IV seria migraţiilor populaţiilor călăreţe nomade, care în valuri succesive vin din interiorul Asiei oprindu-se mai întâi în vastele câmpii ale Ucrainei, de unde înaintează mai departe spre apus. Ca dintr-un rezervor se revarsă din centrul Asiei, în căutare de păşuni şi de pământuri noi, populaţii de crescători de vite, împinse şi urmărite de alte seminţii nomade.

Cauzele acestor mişcări trebuie căutate în primul rând în structura economică şi socială specifică populaţiilor nomade de păstori, dar eventual contribuie la ele şi anumite cicluri climatice, care, în perioada de secetă, influenţează calitatea păşunilor şi obligă pe crescătorii de vite să caute alte teritorii de păşunat pentru turmele lor. Astfel, după mai puţin de două secole de la năvălirea hunilor, apare în regiunea Caucazului, pe la mijlocul secolului VI, o nouă populaţie de călăreţi nomazi, avarii, care încearcă să intre în legătură cu imperiul bizantin.

Istoria avarilor înainte de mijlocul secolului VI este puţin lămurită. Originari din Mongolia, avarii au fost identificaţi cu populaţia Chuan-Chuan. Pe la 460, ei supun unele triburi huno-bulgare, însă fiind asaltaţi la rândul lor şi de triburi turanice, trimit în 558 o ambasadă la Constantinopol, oferindu-şi serviciile în schimbul unor subvenţii anuale şi al unor teritorii de locuit.

Între anii 558 şi 562 ei intervin în conflictele dintre populaţiile care locuiau în spaţiul dintre Caucaz şi Carpaţi şi reuşesc să supună o serie de triburi. Cu acest prilej ei duc lupte şi cu anţii. În anul 562, avarii şi-au reînnoit cererea faţă de bizantini, de a li se acorda un teritoriu unde să se aşeze. Împăratul de la Bizanţ le oferă teritoriul din Pannonia Secunda între Dunăre, Sava şi Drava, o regiune situată la întretăierea zonei de interese a Bizanţului cu cea a longobarzilor şi a stăpânirii gepide. Avarii nu se simţeau încă destul de puternici să se opună unei coaliţii eventuale a acestor trei puteri, şi, în consecinţă, au refuzat să primească teritoriul oferit.

Teama pe care le-o inspira puterea Bizanţului se manifestă şi după moartea lui Iustinian, când urmaşul acestuia a refuzat să continue plata subsidiilor, fără ca avarii să cuteze a se împotrivi acestei hotărâri. Refuzul i-a îndemnat probabil să se îndrepte împotriva francilor, pe care i-au atacat în Turingia, lângă Elba. Fiind însă respinşi, se întorc spre sud şi primesc oferta longobarzilor ca în schimbul atacării gepizilor, ei să ia în stăpânire toată ţara acestora, jumătate din prada de război şi a zecea parte din turmele longobarzilor.

Atraşi de promisiunile ademenitoare şi spre a scăpa de presiunea ameninţătoare a turanicilor din răsărit, avarii înaintează spre apus şi participă la luptele împotriva gepizilor, lupte care s-au terminat cu înfrângerea completă a acestora şi cu luarea în stăpânire - potrivit convenţiei încheiate - a teritoriilor dominate de gepizi. Totodată longobarzii, pentru a se sustrage vecinătăţii periculoase a aliaţilor lor, au plecat în primăvara anului 568, poate chiar forţaţi de avari, în Italia. Astfel începe ascensiunea vertiginoasă a puterii avarilor.

În legătură cu drumul de pătrundere a avarilor, s-a discutat dacă ei au înaintat de-a lungul Dunării spre Câmpia Pannonică. Mai probabilă pare însă pătrunderea avarilor din nord peste Carpaţi, folosind drumul pe care au pătruns şi alte populaţii de călăreţi în Câmpia Pannonică. Profitând de înfrângerea gepizilor, bizantinii ocupă Sirmium şi împotriva lui se îndreaptă acum atacul avarilor care revendicau pentru ei, în baza convenţiei încheiate cu longobarzii, acest punct întărit deţinut mai înainte de gepizi.

Fiind iminentă izbucnirea războiului între perşi şi bizantini, aceştia din urmă, după lupte şi tratative îndelungate, încheie în 573 pacea cu avarii, obligându-se la plata unor subsidii anuale de 80.000 solidi (364 kg aur), sumă care se ridică uneori, în urma unor plăţi suplimentare, chiar la 120.000 solidi. Această sumă uriaşă reprezintă totuşi numai 1,5% din veniturile totale ale imperiului.

În anul 579, pretextând o expediţie împotriva slavilor, avarii atacă iarăşi oraşul Sirmium, care după o rezistenţă eroică de trei ani capitulează şi devine reşedinţa caganului. Prin cucerirea acestui oraş avarii şi-au asigurat pentru un deceniu o poziţie strategică favorabilă, necesară ca punct de plecare pentru expediţiile lor de jaf şi de pradă în Peninsula Balcanică.

Abia după încheierea victorioasă a războiului împotriva perşilor în anul 591, bizantinii au din nou posibilitatea să intervină în mod activ pe frontul Dunării împotriva avarilor. În cursul acestor lupte avarii sunt nevoiţi să-şi mute din nou în nordul Dunării reşedinţa lor. Asasinarea împăratului Mauricius (582-602) şi tulburările din imperiul bizantin au permis însă avarilor să-şi refacă forţele şi să reînnoiască expediţiile lor de pradă în Peninsula Balcanică.

O gravă ameninţare pentru existenţa imperiului o aduce anul 626, când capitala bizantină este asediată printr-un atac combinat de către perşii ajunşi până la Bosfor, iar din partea europeană de o oaste numeroasă a avarilor din care făceau parte şi populaţiile aliate şi supuse lor. Având superioritatea pe mare şi ivindu-se certuri în oastea avară, apărătorii oraşului reuşesc să respingă atacul, silind pe atacatori să înceteze asediul. Această înfrângere constituie marea cotitură în istoria avarilor, care n-au mai îndrăznit după aceea să atace imperiul bizantin.

Cu câţiva ani înainte de atacul împotriva Constantinopolului, în anul 623, pe teritoriul Cehoslovaciei de astăzi s-au răsculat slavii numiţi „venzi”, sub conducerea unui negustor Samo, care a stăpânit apoi peste ei timp de 35 de ani. La câţiva ani după eşecul suferit sub zidurile Constantinopolului, între avari şi cuturguri, care locuiau în Pannonia, au izbucnit lupte pentru obţinerea conducerii. Până la urmă, avarii au ieşit învingători, cuturgurii au fost izgoniţi şi s-au refugiat pe teritoriul bavarezilor.

Cam în acelaşi timp s-au eliberat de sub stăpânirea avarilor şi diferite populaţii bulgare din partea răsăriteană a imperiului avar, din regiunea pontică. Aceste evenimente în totalitatea lor, răscoala lui Samo, înfrângerea din anul 626, luptele interne cu cuturgurii (înrudiţi cu bulgarii?) şi pierderea dominaţiei în răsărit au slăbit puterea avară într-o măsură aşa de mare, încât, vreme de aproape un secol, avarii apar rareori în izvoarele contemporane.

Prăbuşirea definitivă a stăpânirii avare la sfârşitul secolului VIII se datorează intervenţiei imperiului franc la care au contribuit însă şi bulgarii. N-ar fi exclus ca avarii să fi stăpânit în vremea aceea şi o anumită porţiune a malului drept al Dunării având ca vecini pe bulgari care i-au atacat din sud în două campanii militare, una în anul 795 şi alta în 796, francii reuşesc să cucerească şi să distrugă reşedinţa caganului, incinta fortificată şi sediul principal al avarilor, aşa-numitul „hring”, o fortificaţie din valuri concentrice de pământ, care, după descrierea ce ni s-a păstrat, ar fi avut o întindere uriaşă. Învinşi, avarii se supun sau se refugiază la răsărit de Tisa, unde scapă de urmărirea francilor.

Francii au zdrobit definitiv puterea avarilor. Până în 805 mai au loc unele mici răscoale împotriva francilor, dar în anii următori avarii sunt atât de slăbiţi, încât puţinii rămaşi dintre ei au cerut chiar sprijinul acestora împotriva slavilor, care se îndreptau contra asupritorilor de odinioară. Ei mai sunt amintiţi odată în anul 822; ultima menţiune a avarilor, şi aceasta nesigură, datează din 873. După aceea ei dispar de pe scena istoriei.

Elemente ale culturii materiale avare continuă să persiste în cursul secolului IX, dar nu este lămurit dacă ele atestă existenţa efectivă a avarilor sau constituie doar perpetuarea unor influenţe culturale, în mod plastic se reflectă dispariţia totală a avarilor în cronica zisă a lui Nestor, în care, vorbindu-se despre luptele avarilor împotriva tribului slav al dulebilor, se spun următoarele: „ei muriră cu toţii şi n-a mai rămas nici un singur avar. Şi astăzi mai există în Rusia proverbul: au pierit ca avarii, de la care n-a mai rămas nici urmă şi nici moştenitor”.

Ca şi la alte populaţii călăreţe, cultura materială avară poate fi reconstituită din întinsele şi numeroasele lor cimitire. În schimb, nu se cunosc aşezări şi nu s-au identificat nici reşedinţele lor fortificate, despre a căror înfăţişare călugărul de la mănăstirea Sf. Gallus a lăsat o descriere exagerată şi confuză. Lipsa unor locuinţe stabile nu este surprinzătoare la o populaţie nomadă, care trăia în iurte şi se muta cu turmele din loc în loc.

Pe baza inventarelor funerare ne putem face însă o imagine destul de precisă despre portul şi armele avarilor, despre obiceiurile lor şi chiar despre structura vieţii economice şi despre organizarea lor socială. Primele cimitire avare au fost săpate la Keszthely lângă lacul Balaton, după care întreaga lor cultură materială a fost numită de tip Keszthely.

Viaţa economică şi organizarea socială a avarilor poartă trăsăturile caracteristice unei populaţii nomade răsăritene. Baza vieţii economice o constituie creşterea vitelor mari. Timp îndelungat, preocuparea lor principală erau expediţiile de pradă şi de jaf, care le asigurau afluxul unei cantităţi uriaşe de metale preţioase din imperiul bizantin sub formă de daruri, subvenţii anuale sau tribut. Dintre meseriaşi, fierarii se bucurau de o preţuire deosebită - întocmai ca la celelalte populaţii călăreţe răsăritene - dar şi uneltele unor argintari au fost descoperite în repetate rânduri în morminte (de exemplu la Felnac, Gater, Kunszentmarton).

Cât timp avarii migrau dintr-un loc în altul în căutare de păşuni, ei au trăit în forma unei uniuni tribale specifice populaţiilor călăreţe. Odată stabiliţi însă pe un anumit teritoriu, asigurarea păşunilor necesare pentru turmele lor îi constrângea la delimitarea teritoriilor aparţinând diferitelor triburi şi la sub-împărţirea acestora, măsuri care contribuiau la dezvoltarea unor elemente feudale în organizarea lor.

În fruntea uniunii triburilor avare stătea caganul, ajutat de un demnitar ce purta titlul de tudun, o funcţie care completa şi adeseori dubla pe cea a caganului. Celelalte triburi erau conduse de căpeteniilor lor, subordonate caganului. Închegarea marilor stăpâniri ale populaţiilor călăreţe răsăritene se datorează de obicei ridicării unui trib, care, printr-un concurs de împrejurări favorabile reuşea, sub conducerea unei personalităţi puternice, să supună alte triburi şi să devină o forţă căreia acestea nu mai puteau să i se opună. Astfel au reuşit şi avarii, la început lipsiţi de o putere politică şi militară deosebită, să devină, după aşezarea lor în Pannonia, un adversar periculos chiar şi pentru imperiul bizantin.

Ascensiunea avarilor se datorează şi energiei caganului Baian, care a stăpânit asupra lor timp de aproape 50 de ani, de la apariţia acestei seminţii în 558 la frontierele bizantine până la moartea lui în 605. Însă asemenea formaţii politice, pe cât de repede apar, tot atât de repede se şi descompun în stăpâniri mai mici. Încă în a doua generaţie acest fenomen se sesizează şi la avari. Încetarea intervenţiilor în sudul Dunării, eliberarea triburilor din răsărit şi a slavilor din nord, luptele interne purtate pentru ocuparea funcţiei de cagan se explică tocmai prin fărâmiţarea puterii avare.

Avarii reuşiseră să creeze o stăpânire care se întinde la un moment dat din nordul Carpaţilor până la Marea Adriatică şi din stepele pontice până la Alpi. Ei erau însă prea puţini la număr ca să stăpânească în mod efectiv acest uriaş teritoriu, mulţumindu-se de obicei numai cu expediţii având ca scop supunerea sau pedepsirea unor populaţii, care aşteptau doar momentul oportun să se răscoale şi să se elibereze de sub supremaţia avară.

În ceea ce priveşte caracterul relaţiilor lor cu populaţiile locale, se constată că avarii au intrat în contact direct cu populaţia băştinaşă într-o măsură chiar mai redusă decât triburile germanice. Ca orice populaţie de călăreţi nomazi, ei constituiau doar o pătură dominantă subţire. Intensitatea stăpânirii era condiţionată de puterea lor politică şi militară, care se ridica vremelnic la o forţă impunătoare, pentru ca să decadă apoi tot atât de repede.

Pe teritoriul României stăpânirea şi supremaţia avară s-au manifestat în forme deosebite. Din motivele arătate nu putea să existe un contact prea strâns între populaţia locală sedentară şi călăreţii nomazi stăpânitori. Teritoriile din exteriorul Carpaţilor intrau mai mult în aria expediţiilor de pradă ale avarilor. Îndemnaţi de bizantini, ei au făcut încă din 578 o expediţie pentru pedepsirea slavilor din câmpia munteană, dar au continuat incursiunile lor de-a lungul Dunării de Jos şi mai târziu.

În anul 587 Dobrogea întreagă a fost jefuită şi devastată, iar principalele oraşe ale acestei provincii au fost cucerite şi distruse. Cu toate că imperiul era angajat pe atunci în războiul cu perşii, trupele bizantine au trecut la contraofensivă, dar erau prea slabe ca să obţină un succes hotărâtor. Abia după încheierea războiului împotriva perşilor, Bizanţul este din nou în stare să ia iniţiativa pe frontul de la Dunăre şi generalul Priscus trece în 593 şi apoi în anul 601 Dunărea şi bate pe avari în mai multe lupte în Banat, reîntorcându-se victorios cu un mare număr de prizonieri.

Între aceştia sunt enumeraţi alături de avari, slavi, gepizi şi alţi „barbari” din acele regiuni. Totuşi victoriile bizantine n-au fost hotărâtoare. Dimpotrivă, evenimentele din ultimii ani ai domniei împăratului Mauricius marchează sfârşitul stăpânirii bizantine de-a lungul Dunării. Nici oraşele din interiorul ţării, nici fostele colonii greceşti de pe coasta mării nu au reuşit să reziste atacurilor repetate ale avarilor şi slavilor.

În interiorul Carpaţilor, avarilor le-au revenit, potrivit convenţiei încheiate cu longobarzii, toate teritoriile stăpânite odinioară de gepizi. Aici populaţia băştinaşă era expusă mai direct stăpânirii avare, dar cu tot traiul greu pe care îl ducea, era totuşi cruţată datorită necesităţii stringente pentru avari de a se aproviziona de pe urma populaţiei locale.

Semnificative în această privinţă sunt cuvintele cu care avarii au îndemnat locuitorii unui oraş, în timpul luptelor din Peninsula Balcanică: „Ieşiţi, semănaţi şi seceraţi, noi vă vom lua numai jumătate ca dare”. Populaţie de călăreţi nomazi şi crescători de vite, avarii nu puteau să se lipsească de sprijinul populaţiei sedentare agricole pentru procurarea cerealelor necesare. Unele precizări în legătură cu întinderea, durata şi caracterul stăpânirii avare în Transilvania se pot aduce în urma examinării datelor oferite de arheologie.

Identificarea şi trăsăturile caracteristice ale culturii materiale avare au stârnit discuţii îndelungate. Materialele care stau la baza acestor discuţii sunt deosebit de numeroase şi variate. În Câmpia Pannonică şi în regiunile învecinate se cunosc peste 1.000 de localităţi cu descoperiri din perioada avară, majoritatea copleşitoare formând-o cimitirele, din care s-au dezvelit peste 30.000 de morminte. Aceste morminte însă nu pot aparţine din punct de vedere etnic exclusiv avarilor, care de altfel nu erau prea numeroşi, ci ele pot fi atribuite şi slavilor sau altor populaţii locale supuse, ce au folosit obiecte de factură avară.

Constatarea este valabilă şi pentru materialele corespunzătoare din Transilvania. Spre deosebire de prima jumătate a perioadei migraţiilor, când piesa principală de îmbrăcăminte era o haină prinsă cu o fibulă, populaţiile călăreţe trebuiau să-şi strângă haina în jurul corpului cu o centură, spre a nu împiedica mişcările în timpul călăritului. De aceea, începând cu secolul VII, fibula pierde din importanţa ei ca piesă de port, dar continuă să fie folosită de slavi.

La avari centura era împodobită cu diferite pandantive şi aplici din care rezultă anumite indicii asupra situaţiei materiale şi a stării sociale a celui care o purta. După execuţia tehnică a pieselor metalice aplicate pe centură, se pot deosebi două grupe bine distincte, în prima grupă intră aplici, pandantive şi limbi de centură executate din lame de metal, având motive ornamentale geometrice presate deasupra unui tipar. Ele trădează puternice influenţe ale meşteşugului artistic bizantin şi sunt adeseori asociate cu monede bizantine.

Piesele din grupa a II-a sunt turnate din bronz şi ajurate, iar ca ornamente au motive vegetale şi animaliere, cu lujere sau cu grifoni. Ele au legături stilistice îndepărtate, până în interiorul Asiei, şi n-au fost găsite niciodată împreună cu monede bizantine. Pentru aceste deosebiri din punct de vedere cronologic, cultural şi etnic nu s-a găsit nici până în prezent o explicaţie mulţumitoare. Deosebirile în execuţia tehnică şi în ornamentaţie au fost explicate mai întâi prin deosebiri etnice, iar mai recent s-a susţinut eşalonarea în timp a celor două variante, în sensul că până pe la 680 ar fi fost întrebuinţate podoabe din lamă presate, iar după o fază de tranziţie (680-720), în secolul VIII, s-ar fi purtat exclusiv obiecte din bronz turnate.

Această împărţire din punct de vedere cronologic nu înlătură cu totul problema separării etnice a celor două grupe, pentru că apariţia tehnicii şi facturii noi, începând cu sfârşitul secolului VII, se poate explica, fie printr-o schimbare a stilului produselor meşteşugăreşti, fie prin venirea din răsărit a unui nou val de populaţii călăreţe. Ipoteza a doua este sprijinită şi de observaţii antropologice, deoarece în cimitirele avare târzii se manifestă un alt tip antropologic răsăritean decât în cele timpurii.

Alte obiecte comune ambelor grupe atestă caractere specifice unei populaţii de călăreţi. Bărbaţii sunt înmormântaţi cu calul lor, care se îngroapă fie întreg, fie în mod simbolic numai craniul şi picioarele, pentru ca defunctul să dispună şi în viaţa de dincolo de animalul său. Importanţa călăritului la această populaţie reiese şi din piesele de harnaşament, care se depuneau în mormânt: şaua, zăbala şi căpăstrul, uneori bogat ornamentat cu aplici de factura celor întâlnite şi pe centuri, precum şi scăriţele de fier, aduse pentru prima dată în Europa de către avari. Nu lipsesc nici armele specifice unei populaţii de călăreţi, săbii drepte sau curbate cu un singur tăiş, precum şi arcul lucrat în plăci de os şi vârfuri de săgeţi de fier cu trei muchii.

În general, zona compactă a descoperirilor avare nu trece spre răsărit dincolo de linia ce marchează teritoriul de tranziţie între regiunile de şes şi cele de deal. Este explicabil că păstorii avari, legaţi prin traiul lor de Câmpia Pannonică, nu treceau în regiunea împădurită a dealurilor de pe versantul vestic al Munţilor Apuseni şi al Carpaţilor sudici. Dintre descoperirile avare mai importante din Crişana şi din Banat se poate aminti în primul rând mormântul unui argintar de la Felnac (judeţul Arad), cu 27 de tipare pentru presarea unor garnituri de centură şi de harnaşament, piese care aparţin primei faze a antichităţilor avare.

La Sânpetru (judeţul Arad) s-a descoperit mormântul unui călăreţ cu un inventar bogat, datat printr-o monedă bizantină a lui Heraclius (610-641), iar de la Socodor (judeţul Arad), se cunoaşte un alt mormânt avar, care în ornamentaţia pieselor de metal arată anumite influenţe bizantine. Descoperiri avare au mai fost făcute în Crişana la Peregu Mare (judeţul Arad).

În Transilvania propriu-zisă se întâlnesc numai câteva descoperiri răzleţe de factură avară timpurie, datând aproximativ între anii 567-680. Dintre acestea, se pot aminti tipare pentru presarea unor piese de harnaşament în felul celor de la Felnac, găsite la Dumbrăveni (lângă Sighişoara), şi la Corund (lângă Odorhei) lângă dealul Firtuş, unde s-a ascuns marele tezaur de monede bizantine, aproximativ contemporan cu aceste obiecte. Tezaurul cuprindea mii de monede de aur, care continuă până în prima jumătate a secolului al VII-lea.

Cercetările recente întreprinse pe platoul Firtuş arată că aci lipsesc urme de locuire sau de altă natură din perioada îngropării tezaurului. De aceea, ipoteza care atribuia tezaurul gepizilor trebuie părăsită, admiţându-se mai degrabă că ultimul proprietar al lui făcea parte din pătura stăpânitoare a avarilor. S-ar putea admite cel mult că monedele au provenit din subsidii bizantine tezaurizate de gepizi şi însuşite apoi de avari.

Evenimentele care au dus la ascunderea acestui tezaur şi cadrul istoric în care s-au desfăşurat ele nu pot fi, deocamdată, reconstituite. În mormintele periferice ale cimitirului de la Band, în valea Mureşului, se întâlnesc oase de cai şi rozete din lamă care ar fi putut fi presate chiar pe tiparele de la Felnac. Nu se poate preciza dacă aceste materiale atestă şi sub raport etnic prezenţa avarilor în Transilvania sau dacă ele reprezintă doar manifestarea unor înrâuriri culturale.

Mai târziu însă, pe la anul 700, se conturează pe un teritoriu restrâns din valea Mureşului, între Turda şi Teiuş, un centru caracterizat prin cimitire şi morminte care conţin obiecte turnate de bronz, împreună cu piese de harnaşament specific avare. Apariţia acestor cimitire, într-o perioadă când puterea avarilor slăbise şi nu mai era de aşteptat din partea lor ocuparea unor teritorii noi, nu-şi găseşte o explicaţie pe deplin mulţumitoare.

N-ar fi exclus ca centrul amintit să fie avar numai sub raportul culturii materiale, dar să aparţină, din punct de vedere etnic, unor avaro-slavi. Cauza principală care i-a îndemnat să se aşeze în regiunea cotului Mureşului este, probabil, nevoia de a-şi asigura accesul la salinele din această zonă pentru a-şi procura sarea care lipseşte cu totul în Câmpia Pannonică. Aşezarea celor câteva familii a fost favorizată de asemenea prin terasele întinse ale Mureşului şi prin apropierea râului, constituind, un mediu prielnic pentru întreţinerea turmelor.

Din acest motiv, întâlnim cimitirele şi mormintele acestui grup pe prima terasă a Mureşului, la Aiud, Gâmbaş, Teiuş, Câmpia Turzii sau în văi lăturalnice în imediata apropiere a văii principale. Între inventarele acestor morminte se află însă şi diferite elemente străine culturii materiale avare, ca fibule, cercei cu butoni stelaţi de tip bizantin şi vârfuri de lance ajurate. Probabil în cursul secolului VIII elementele avare pătrunse în Transilvania au fost asimilate şi au dispărut în masa populaţiei slave şi băştinaşe.