Mezul iernei, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Apartenenţa operei la genul liric, specia literară pastel

Vasile Alecsandri, reprezentant de seamă al generaţiei de scriitori de la mijlocul secolului al XIX-lea, a abordat, în creaţia sa, o mare varietate de specii literare, între care un loc aparte îl ocupă pastelurile, al căror creator este.

Pastelul este specia lirică, în care poetul descrie un tablou din natură, apelând la imagini vizuale, motorii, olfactive, auditive, precum şi la figuri de stil şi motive literare care compun armonizarea planului terestru cu cel cosmic. Eul liric îşi exprimă direct sentimentele faţă de peisajul conturat prin descriere.

În pastelurile sale, Vasile Alecsandri ilustrează natura cu toate frumuseţile ei, în toate anotimpurile, realizând un adevărat calendar în versuri, „o lirică a liniştii, şi fericirii rurale”. (George Călinescu)

Pastelul Mezul iernei, de Vasile Alecsandri, a apărut în revista „Convorbiri literare” la 1 februarie 1869.

Titlul

Titlul semnifică esenţa pastelului, descrierea anotimpului friguros, deja instalat şi în plină manifestare, zăpada oferind un spectacol sclipitor, iar fiarele sălbatice cutreierând nestânjenite alba întindere pustie.

Structura, semnificaţiile şi limbajul artistic

Pastelul Mezul iernei este alcătuit din patru catrene (strofe de câte patru versuri),dispuse succesiv, conform celor două planuri: prima şi ultima strofă aparţin planului real, iar strofele a doua şi a treia ţin de planul transfigurat.

Vasile Alecsandri

O trăsătură specifică tuturor pastelurilor, care se manifestă şi în Mezul iernei este îmbinarea spaţiului terestru cu spaţiul cosmic, Alecsandri compunând tabloul anotimpului descris prin imagini vizuale, imagini auditive şi figuri de stil care-i particularizează lirismul creaţiei.

Prima strofă

Prima strofă ilustrează planul real, alcătuit din elemente terestre şi cosmice. În primele două versuri propoziţiile sunt scurte, sacadate, pentru a exprima concentrat caracteristicile anotimpului hibernal, conturând o natură statică, încremenită, într-o noapte foarte geroasă: „În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit! / Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit”.

Poezia începe cu un complement circumstanţial de loc - „în păduri” - pentru a fixa spaţiul peisajului hibernal şi a exprima atitudinea de contemplaţie obiectivă a eului liric, care înregistrează ca spectator şi descrie pentru cititor tabloul naturii. Elementele terestre - pădurile şi „stejarii” - se îmbină cu cele cosmice - „stelele”, „cerul” - formând o imagine vizuală unitară prin manifestarea gerului şi a zăpezii care acoperă întreaga natură.

Forţa gerului este susţinută de imagini auditive, redate prin verbe auditive - „trăsnesc”, „scârţâie” - şi epitetul dublu „amar, cumplit”. Semnele exclamării din primul vers sugerează emoţia puternică a eului liric, atitudinea de uimire şi încântarea care îl cuprind în faţa frumuseţii acestei naturi încremenite de gerul aspru.

Următoarele două versuri amplifică viziunea eului liric, deschizând mai larg spaţiul către imensitate prin întinsele „câmpii strălucitoare”. Albul, culoarea specifică iernii, este sugerat de neaua care acoperă întreaga fire - „zăpada”, de epitetele „cristalină” şi „strălucitoare”, precum şi de metafora „lan de diamanturi”.

Comparaţiile din versul al doilea - „Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit” - completează imaginea anotimpului geros care a cuprins deopotrivă teluricul şi cosmicul. Imaginea vizuală a tabloului din prima strofă este dominată de o lumină ireală, fascinantă, făcând trecerea de la planul real la planul transfigurat din strofele următoare.

Strofa a doua

În strofa a doua, se compune o imagine vizuală monumentală a iernii, conturându-se un tablou măreţ prin enumerarea detaliilor cu efect fabulos, exprimate prin epitete sugestive: „Fumuri albe”, „văzduhul scânteios”. „templu maiestuos”, „bolta [...] senină” şi epitetul în inversiune ‘înaltele coloane”.

Trăsătura dominantă a tabloului este lumina strălucitoare, ireală care îmbracă deopotrivă teluricul şi cosmosul - cerul îşi sprijină boita pe fumurile care ies din hornurile caselor - „Şi pe ele se aşază bolta cerului senină”, iar luna, personificată, străluceşte misterios peste întreaga fire: „Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină”.

Prezenţa oamenilor este numai sugerată în cadrul acestei naturi feerice, prin fumurile albe ce se înalţă în văzduh din hornurile caselor, imaginea fiind construită printr-o comparaţie: „Fumuri albe [...] / Ca înaltele coloane”.

Strofa a treia

Strofa a treia debutează printr-o interjecţie urmată de semnul exclamării - „O!” - sugerând sentimentele de admiraţie şi uimire ale eului liric în faţa acestui tablou ireal şi încântător, exprimate printr-un epitet dublu: „tablou măreţ, fantastic / ...”.

Emoţia eului liric este accentuată prin semnul exclamării şi punctele de suspensie, care îndeamnă la meditaţie şi reflecţie, evidenţiind extazul în faţa măreţiei naturii. Dimensiunea cosmică a peisajului este redată prin strălucire cerească, imagine vizuală realizată prin epitetele „Mii de stele argintii” şi „nemărginitul templu”, ultima fiind şi o metaforă sugestivă pentru imensitatea bolţii cereşti.

Comparaţia „stele argintii [...] ard ca vecinice făclii” şi metaforele „Munţii sunt a lui altare” şi „codrii organe sonoare”, compun o imagine sacră (sfântă), creând o stare de religiozitate eului liric, în faţa acestui tablou al naturii. Liniştea încremenită de gerul nemilos este străpunsă de şuieratul crivăţului, care, personificat prin verbele „pătrunde” şi „scoţând”, realizează o imagine auditivă impresionantă prin epitetul „note-ngrozitoare”.

Ultima strofă

Ultima strofă reia imaginea din strofa întâi, aceea a naturii statice, încremenite - „Totul e în neclintire” -, realizată printr-o enumeraţie gradată ascendent - „fără viaţă, fără glas”; „nici un zbor [...], nici un pas”.

Peisajul îngheţat este dinamizat în finalul poeziei prin prezenţa unei fiinţe care s-a încumetat să iasă din adăpost, stârnind uimirea şi teama eului poetic: „Dar ce văd?... În raza lunei o fantasmă se arată... / E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată”.

Imaginea motorie este introdusă de interogaţia retorică „Dar ce văd?...”, sugerând uimirea eului liric în faţa tabloului fabulos, cauzată de ivirea unui lup, care, în închipuirea sa, este exprimată prin metafora „o fantasmă”.

Prozodia

Poezia Mezul iernei are ritm trohaic, rimă împerecheată, iar versurile sunt lungi, ca în majoritatea pastelurilor sale, de 15-16 silabe.

Imaginea naturii este construită cu o adevărată „tehnică picturală”, Alecsandri reuşind să ajungă prin pasteluri „la gradul cel mai înalt de artă şi la culmea talentului său”.

Deoarece Vasile Alecsandri creează un tablou în versuri al naturii feerice, faţă de care eul poetic îşi exprimă propriile sentimente de încântare şi admiraţie pentru măreţia acesteia, poezia Mezul iernei este un pastel.

Check Also

Cântăreaţa cheală, de Eugen Ionescu (comentariu literar, rezumat literar)

Ca manifestare literară, teatrul absurd a apărut după cel de al doilea război mondial, în …

Pe lângă plopii fără soţ…, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar)

Mihai Eminescu, „poetul nepereche” al literaturii române, a reflectat în creaţia sa lirico-erotică o simfonie …

Istorisirea Zahariei Fântânarul, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar, rezumat literar)

Istorisirea Zahariei Fântânarul încheie volumul de povestiri Hanu Ancuţei, de Mihail Sadoveanu. Leliţa Salomia se …

Frunză verde magheran…, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Apartenenţa operei la genul liric, specia literară doină populară Primele producţii literare ale poporului român …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *