Mezoliticul. Perioada postglaciară (circa 8.000-5.600 î.Hr.) pe teritoriul Românei

O vreme s-a socotit că în Europa, între paleolitic şi neolitic nu a existat o comunitate de viaţă, ci o pauză (un hiat, de unde teoria hiatusului). Se deschidea astfel drumul ipotezei după care neoliticul nu s-ar fi dezvoltat şi aici treptat, ci s-ar fi datorat unei noi imigrări de populaţii, care ar fi venit cu el gata format. Cercetările din secolul nostru au dovedit că viaţa societăţilor omeneşti nu s-a întrerupt în Europa la sfârşitul paleoliticului, ci a continuat, dezvoltându-se, chiar dacă această dezvoltare a fost şi ea legată de mişcări complexe ale grupurilor omeneşti.

Studiile geologice, paleontologice, paleoclimatice şi paleobotanice au precizat caracterul modificărilor petrecute în mediul fizic în perioada de trecere de la perioada cuaternară la cea actuală, ca şi etapele lor. Arheologia a descoperit numeroase urme de activitate omenească din acest răstimp, stabilind pas cu pas continuitatea de viaţă între epoca paleolitică şi cea neolitică. În felul acesta s-a precizat noţiunea de mezolitic (greacă mesos „mijloc”) ca perioadă de tranziţie - în timp, ca şi din punct de vedere al dezvoltării societăţii omeneşti.

Cadrele periodizării timpului scurs între etapa finală a paleoliticului şi neolitic au fost stabilite cu ajutorul datelor privind fazele de retragere treptată - cu unele opriri - ale calotei glaciare Wurm din Europa şi al celor privind modificările, de asemenea treptate, pe care le-a suferit clima. Periodizarea relativă s-a stabilit prin studiul evoluţiei vegetaţiei, cu ajutorul analizei polenului de plante în depozite stratigrafiate şi prin cel al etapelor de formare a Mării Baltice, iar cea absolută, în anii, prin numărarea varvelor (straturi subţiri de mâl depuse anual de apele provenite din topirea gheţarului) şi prin determinări cu ajutorul metodei carbonului radioactiv.

Se ştie astfel astăzi, că între începutul topirii - şi deci al retragerii către nord - a gheţarului Wurm, început datat aproximativ pe la 15.000-14.000 î.Hr., şi topirea ultimului său rest continental în Peninsula Scandinavă la circa 6.800 î.Hr., clima a parcurs şi ea o evoluţie, de la regimul arctic din timpul glaciaţiunii, la unul mai blând denumit subarctic, care durează - cu oscilaţii - până la oprirea temporară a calotei glaciare pe linia indicată de morenele finale din Finlanda şi Suedia centrală (stadiu numit finiglacial şi datat în jurul anului 8.000 î.Hr.).

Clima continuă a se încălzi, capătă - după cum se spune - un caracter preboreal, în răstimpul de topire a gheţarului de la stadiul finiglacial până la dispariţia lui completă (deci între 8.000 şi 6.800 î.Hr.), pentru ca apoi să devină şi mai caldă şi uscată în perioada dintre 6.800 şi 5.600 î.Hr. (perioada boreală). Noile condiţii au determinat desigur şi o treptată adaptare a societăţii omeneşti, adaptare pe care marile progrese realizate în paleoliticul superior au făcut-o posibilă. Documentarea arheologica a arătat, pentru continentul european şi în linii mari, că în perioada subarctică formele de viaţă caracteristice pentru paleoliticul superior continuă, uşor modificate şi transformându-se încet.

Se clasifică de aceea descoperirile din acest răstimp ca ţinând încă de paleoliticul superior: vânătoarea renului a jucat atunci încă un rol foarte important. Pentru astfel de manifestări termenul de epipaleolitic (oarecum: paleolitic întârziat) este într-o oarecare măsură potrivit, deşi nu este vorba de o dăinuire lipsită de adaptări noi a formelor de viaţă din paleoliticul superior.

Începând cu perioada preboreală, noile condiţii climatice, geografice, de faună şi de floră încep să se facă în mod hotărât simţite: omul începe a-şi adapta în chip tot mai creator cultura la ele. În această perioadă se dezvoltă culturile de caracter propriu-zis mezolitic, cu trăsături proprii şi reprezentând o nouă formă de viaţă, care pregăteşte trecerea la neolitic.

Deoarece modificările climatice se produc mai devreme în regiunile sudice şi din ce în ce mai târziu în regiunile mai apropiate de gheţar, este evident că primele regiuni au depăşit mai curând condiţiile perioadei glaciare (ce se manifestase în cuprinsul brâului tropical prin perioade pluviale) şi au creat mai timpuriu forme de cultură mezolitice, ce s-au transmis apoi spre nord.

În Europa se întâlnesc în perioada mezolitică în primul rând culturi microlitice, de cele mai multe ori cu microlite geometrice; una din cele mai timpurii, dezvoltată din magdalenian în Europa vestică şi de sud, este azilianul, iar altele fac parte din marele complex cunoscut sub numele de tardenoasian (după localitatea Fere en Tardenois din Franţa). Acestea par a pătrunde dinspre sud.

În regiunile mai nordice se dezvoltaseră, pe bază magdaleniană târzie, culturile cu săgeţi pedunculate, dintre care cea mai importantă în vecinătatea noastră este cea swideriană şi care, după ultimele date, durează până în vremea boreală. Culturile de caracter tardenoasian sau swiderian sunt caracterizate mai ales prin folosirea generalizată a arcului şi săgeţii.

Paralel se dezvoltă un alt complex în care toporul (cu coadă) din piatră cioplită începe a juca un rol din ce în ce mai mare. Este grupul Maglemose, numit aşa după o aşezare din insula Seeland (Danemarca). În Franţa îi corespunde etapa veche a campignianului (după localitatea Campigny). Trebuie notat însă că toporul primitiv este cunoscut şi în „tardenoasianul pontic” din Crimeea şi din regiunea bazinelor inferioare ale Niprului şi Donului din Rusia. Desigur că grupuri epipaleolitice întârzie în multe locuri şi sunt doar treptat-treptat absorbite sau înlocuite de cele mezolitice. Acelaşi lucru se va întâmpla mai târziu cu acestea din urmă, în raport cu cele neolitice.

Ceea ce caracterizează perioada mezolitică şi o deosebeşte de cea epipaleolitică este răspândirea aproape generală, dacă nu chiar inventarea arcului, inventarea toporului propriu-zis, a bărcii lucrate dintr-un trunchi de arbore (monoxyla) şi domesticirea primului animal, a câinelui. Tot din această vreme se cunosc şi primele locuinţe-colibe construite la suprafaţa pământului din pari şi crengi, ca şi primele cimitire.

Economia este întemeiată pe vânătoarea făcută altfel şi vizând alte animale ca în paleolitic, pe pescuitul foarte dezvoltat (cu noi unelte, printre care plasa şi vârşile) şi pe culegerea de asemenea foarte dezvoltată, care va duce treptat la recoltare. Tipul de om însuşi, homo sapiens recens, se diversifică, acum dezvoltându-se şi sub-rasele brahicefale.

Azilianul (circa 12.000-8.000 î.Hr.)

La Băile Herculane, în peştera Hoţilor, s-au descoperit trei vetre de refugii vremelnice ale unor vânători şi pescari aparţinând ca timp perioadei de retragere a gheţarilor. Locuitorii acestei peşteri foloseau în muncă unelte mărunte de cremene: cuţitaşe, răzuitoare, dăltiţe. Lama celui mai mare cuţitaş abia atingea 5 cm, unele din ele având mai puţin de 2 cm. Lipsa formelor geometrice şi prezenţa unor cuţitaşe cu o latură teşită arcuit, alătură această cultură de Azilian (după Mas d’Azil, peşteră din Franţa).

Cum nu se poate vorbi de un azilian de tip apusean sau de o filiaţie directă din vreo cultură paleolitică anterioară de la noi, cultura de la Băile Herculane este considerată provizoriu ca un Azilian local, având strânse legături cu o descoperire asemănătoare din Muntenegru, de la Crvena Stijena = Adăpostul Roşu, unde se constată o influenţă a epipaleoliticului nord-african de tip Ibero-Maurisian.

Swiderianul (circa 9.000-6.000 î.Hr.)

Tot atât de fără legătură în trecut este şi apariţia unei puternice aşezări swideriene (după localitatea Swidry Wielkie din Polonia), în masivul Ceahlăului, într-o poiană numită „La Scaune”, la o altitudine de 1.328 m. Această cultură îşi are probabil originile în cultura hamburgiană superioară din nord-estul Germaniei, ea însăşi derivând din paleoliticul superior apusean şi anume din Magdalenian.

De aici s-a răspândit, cuprinzând Polonia centrală şi nordică, întinzându-se apoi până în bazinul superior al Volgăi şi coborând pe neaşteptate până în Ceahlău. Unele cuţitaşe cu latura teşită arcuit, răzuitoarele scurte, rotunde sau cu partea lucrătoare piezişă, de tip azilian şi unele dăltiţe cu caracter magdalenian sunt un îndepărtat ecou al dăinuirii elementelor magdaleniene şi aziliene apusene.

Swiderienii cunoşteau toate uneltele obişnuite în paleoliticul superior. sunt însă mult superiori celorlalţi contemporani ai lor, prin faptul că sunt primii care folosesc din plin arcul şi săgeata la vânătoare, în atac şi în apărare. După cum suliţa peleoliticului superior, aruncată cu îndemânare până la 30-40 de paşi, depăşise lancea paleoliticului mijlociu, care permitea atacul şi apărarea numai la 2-3 paşi, tot astfel săgeata trasă cu arcul a depăşit înzecit suliţa, reprezentând cea mai desăvârşită armă a omului primitiv.

Inventarea arcului reprezintă una din cele mai ingenioase realizări tehnice în istoria culturii epocii de piatră. Precizia ţintirii şi mărirea distanţei de la care se putea ataca prin lovituri repetate, îl puneau pe om în afara pericolului fiarelor, cu care altădată era nevoit să dea piept şi au lărgit sfera preocupărilor vânătoreşti. Turmele de reni dispărând, vânătoarea prin hăituiala, care ducea cu uşurinţă la adevărate masacre, se practica din ce în ce mai greu. Cerbii, căprioarele, zimbrii - vânat mai vioi şi mai sprinten, trăind în ciopoare restrânse - trebuiau urmăriţi şi atacaţi de la distanţă. De aci răspândirea şi perfecţionarea arcului şi săgeţii care îşi au epoca de maximă înflorire în swiderian.

Odată cu mărirea distanţei şi precizia ţintirii cu arcul şi săgeata, s-a lărgit sfera preocupărilor vânătoreşti. Alături de animale mari, nu întotdeauna uşor de vânat, acum au început să cadă pradă şi păsările. Vânătoarea cu arcul devine astfel o ramură principală de producţie, iar vânatul un nesecat izvor de hrană. Omul începe a se desprinde temporar de ceată, putând să-şi agonisească o vreme singur hrana. Noul mod de vânătoare înlesneşte apariţia căsătoriei-pereche. Culegerea hranei vegetale se intensifică şi ea, fiind favorizată de răspândirea a numeroase plante noi odată cu transformările climatice petrecute treptat în acest răstimp.

Numeroasele vârfuri de săgeată de formă triunghiulară, cu vârful bine ascuţit, înzestrat cu un peduncul pentru prins în tijă, descoperite La Scaune, arată superioritatea swiderienilor faţă de semenii lor, aurignacienii răsăriteni de sfârşit. Colindând în urmărirea vânatului, ei păstrează din inventarul gospodăresc numai strictul necesar, perfecţionând tehnica vânătorii cu arcul.

Numai astfel se poate înţelege cum o ceată de vânători coboară din inima Poloniei pătrunzând nestingherit într-o regiune atât de îndepărtată, până pe înălţimile Ceahlăului, în urmărirea vânatului care se retrăgea treptat-treptat nu numai spre nord, dar şi spre culmile alpine. Vânătorii swiderieni, arcaşi temuţi, pun stăpânire pe zona tundrei alpine din masivul Ceahlăului.

Check Also

Evoluţia societăţii pe teritoriul României în secolele XI-XII

Pecenegii şi cumanii pe teritoriul României Aşezarea pecenegilor Dezvoltarea firească a societăţii româneşti în toate …

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …