Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu literar, rezumat literar)

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga, a apărut la Sibiu în 1927, iar la 6 aprilie 1929 are loc premiera piesei la Teatrul Naţional din Bucureşti, apoi la Berna (Elveţia) şi la Lwow (Polonia), înscriindu-se în literatura modernă interbelică. Drama lui Lucian Blaga se inspiră, ca atâtea alte creaţii literare, din mitul popular al jertfei pentru creaţie, pe care însă scriitorul-filozof îl intelectualizează, adâncindu-l în înţelesurile lui cele mai profunde, cu instrumentele teatrului modern, ale curentului literar numit expresionism. Blaga îi dedică piesă filologului ardelean Sextil Puşcariu, „iubitorului de ştiinţă şi legendă”.

Expresionismul este un curent artistic apărut în Germania la începutul secolului al XX-lea, a cărei concepţie estetică reflectă raportarea lucrurilor la absolut printr-o nouă expresie a spiritualităţii umane. Putem restrânge trăsăturile expresionismului la cele relevate în drama Meşterul Manole:

  • expresia pură a trăirilor sufleteşti;
  • imagini puternice, violente pentru a exprima neliniştea existenţială, idealul întoarcerii la sufletul primar;
  • personajele sunt figuri generice, reprezentative pentru o întreagă categorie, fiind mai mult simboluri ale unor idei sau concepte, decât individualităţi umane;
  • titlurile sau subtitlurile pieselor expresioniste (Meşterul Manole, Zamolxe, Tulburarea apelor, Avram Iancu, Anton Pann) au valoare de simbol prin cufundarea în mitologie şi atemporalitate, prin întoarcerea la mit şi legendă;
  • esenţializarea şi abstractizarea printr-un limbaj metaforic absolut, potenţând misterele, prefăcându-le „într-un mister şi mai mare”.

Structura şi compoziţia textului dramatic

Piesa Meşterul Manole este o dramă de idei, care are la bază mitul estetic al creaţiei realizată prin jertfă şi suferinţă, fiind îmbogăţit cu profunde idei filozofice în perspectivă expresionistă. Drama are patru acte, fiecare dintre ele fiind structurat în scene. Relaţiile spaţiale sunt complexe, manifestându-se în această dramă atât spaţiul real şi deschis al zidirii mănăstirii Argeşului, dar mai ales spaţiul închis, psihologic al protagonistului. Relaţiile temporale reliefează, în principal, perspectiva continuă, cronologică a evenimentelor care duc la destinul tragic al personajului.

Personajele dramei sunt: Vodă, Manole, Mira, Stareţul Bogumil, Găman, iar zidarii, cei „nouă meşteri mari”, sunt numerotaţi, dar numai primii patru pot fi identificabili după succinte precizări biografice: Întâiul, a fost cândva cioban; Al doilea, a fost cândva pescar; Al treilea, a fost cândva călugăr; Al patrulea, a fost cândva ocnaş; Al cincilea; Al şaselea; Al şaptelea; Al optulea; Al nouălea. Sunt enumerate şi personajele secundare ale dramei, între care boierii călugări, femei, norod etc. Lucian Blaga specifică locul acţiunii: pe Argeş în jos. Timp mitic românesc.

Construcţia şi momentele subiectului

Expoziţiunea

Actul I începe prin prezentarea camerei de lucru a lui Manole, al cărei decor sugerează o atmosferă de meditaţie şi mister prin „foarte multe lumânări aprinse” peste tot. Pe masă se află „un chip mic de lemn al viitoarei biserici”. În scenă se află Manole, aplecat „peste pergamente şi planuri”, măsurând „chinuit şi frământat”, Stareţul Bogumil şi Găman, cu o barbă „lungă şi împletită”, care doarme şi scoate sunete ciudate. Era „noapte târziu”.

Lucian Blaga

Blaga creează, cu modalităţi expresioniste, tensiunea unei vieţi superioare, prin relevarea ideilor exprimate prin personajele-simbol. Manole este tulburat pentru că „de şapte ani [...] nici o izbândă”, zidurile se prăbuşiseră de 77 de ori, iar Bogumil descifrează în calculele lui Manole semnificaţii satanice, deoarece „numai în iad se socoteşte”, pe când „în împărăţia lui Dumnezeu, a socoti e un păcat”, aşa că unica soluţie rămâne jertfirea unui suflet de om în zidurile mănăstirii, pe care meşterul o respinge cu fermitate: „A fost săpat în piatră: să nu ucizi. Şi alt fulger de - atunci n-a mai căzut să şteargă poruncile”. Trezit din somnul agitat, Găman rosteşte cuvinte ciudate despre „puteri fără grai” pe care le „alungi cu crucea, ele răspund cu ură”, mesaje auzite numai de el şi venite din adâncul pământului.

Bogumil răspunde la întrebarea „cine se opune zidirii?”, prin doctrina jertfei: „sufletul unui om clădit în zid ar ţine laolaltă încheieturile lăcaşului până-n veacul veacului”, deoarece acesta ar ieşi din „trupul hărăzit viermilor” şi ar intra „învingător în trupul bisericii, hărăzit veşniciei”, fapt ce ar fi „un câştig” pentru suflet. Soluţia stareţului este fermă: „numai jertfa cea mare poate să ajute”.

Manole este măcinat de îndoieli chinuitoare pentru că „biserica mi se cere, jertfa mi se cere” şi crede că Dumnezeu nu poate cere jertfa, deoarece porunca divină este să nu ucizi, iar Satana nu o poate pretinde, întrucât biserica se înalţă împotriva lui: „Din lumină Dumnezeu nu poate s-o ceară, fiindcă e jertfă de sânge, din adâncimi, puterile necurate nu pot s-o ceară, fiindcă jertfa e împotriva lor”. Doctrina bogomilistă este ilustrată aici prin ideea că echilibrul şi eternitatea Universului sunt determinate de cele două forţe la fel de puternice care-l compun, binele şi răul: „Şi dacă întru veşnicie bunul Dumnezeu şi crâncenul Satanail sunt fraţi? [...] Poate că unul slujeşte celuilalt” (Bogumil). Răspunsul jertfei îl primeşte Manole de la Găman, care i se adresează cu claritate de data aceasta: „Meştere - biserica ta, mă vreau clădit în ea, eu!”.

Manole găseşte o soluţie surprinzătoare, aceea de a uni cele două imperative lăuntrice, jertfa şi zidirea, deznădejdea lui fiind comparabilă cu aceea a lui Faust, monologurile lor fiind foarte asemănătoare ca intensitate tragică; „lăuntric, un demon strigă: clădeşte! Pământul se-mpotriveşte şi-mi strigă: jertfeşte! [...] Visul s-a tot depărtat spre veşnicul niciodat!”, precum şi ca profundă meditaţie asupra minunii: „povara bisericilor şi-o ţine pretutindeni cu umilinţă pământul [...] numai pentru minunea mea nu se găseşte [...] piatră necuprinsă de blestem s-o sprijinească subt ceruri”.

Conflictul interior, neliniştea şi tensiunea sufletească

Conflictul interior, neliniştea şi tensiunea sufletească sunt amplificate de iubirea pătimaşă a meşterului pentru Mira, „femeia adusă de peste apă”, simbolul purităţii, care înţelege patima lui Manole pentru creaţie şi faptul că pasiunea lui este dictată de destin, ca un blestem. Găman prevesteşte zidirea bisericii şi avertizează: „Visul se izbândeşte, dar liniştea, liniştea n-o mai găsim”, apoi plânge pentru prima oară după 100 de ani, presimţind în profunzime drama ce avea să se petreacă, aceea că „pacea n-o mai întâlnim”.

Intriga

Intriga se declanşează în scena a IV-a a primului act, când meşterii vor să abandoneze construirea bisericii, crezând că au „clădit pe pământ nărăvit”, deşi ei şi-au făcut datoria cu iubire, nu vor să se mai întoarcă „la locul prăpădului”.

Actul al doilea debutează la „ruinele bisericii veşnic reîncepute”, Manole este numit de zidari „Meşterul Nenoroc”, pentru că lăcrimează cu amândoi ochii, semn că „ceva hotărâtor se petrece în el”. Solul trimis de Vodă îi dă lui Manole un ultim termen pentru ridicarea bisericii, care era iniţial de doi ani „şi nu de şapte”, timp în care „nici temelia nu e aşezată”. Cei şapte ani de trudă semnifică cifra fatidică a Genezei, conform căreia lumea a fost făcută în şapte zile. Manole mai cere un răgaz de trei zile şi hotărăşte că „biserica se va ridica!”.

Desfăşurarea acţiunii

Meşterii se revoltă împotriva hotărârii lui Manole, care-şi motivează patima creaţiei: „am început să clădesc fiindcă n-am putut altfel” şi le mărturiseşte zidarilor ideea jertfei pe care trebuie s-o împlinească împreună, fiind acum obsedat de ridicarea bisericii cu orice preţ, replica lui devenind un laitmotiv: „biserica se va înălţa!”. Manole anunţă zidarilor că sacrificiul trebuie să fie la fel de măreţ ca zidirea însăşi, „o viaţă scumpă de om se va clădi în zid, jertfa va fi o soţie care încă n-a născut, soră sau fiică, [...] soră curată, fiică luminată”.

Drama se amplifică prin ideea jertfirii din iubire, „aceluia i se va lua, care mai tare va iubi”, pentru iubirea pătimaşă a creaţiei eterne. Semnificativă este scena jurământului, prezentă în actul al treilea, care relevă, cu acelaşi rafinament artistic, momentele de groază ale aşteptării celei ce urmează să fie zidită, ale conflictului dintre meşteri, care se învinuiesc reciproc de încălcarea jurământului, precum şi invocaţiile retorice adresate de zidari lui Dumnezeu şi forţelor naturii, ca în balada populară, de a opri din drum fiinţa iubită.

Apare Mira, soţia lui Manole, care vine cea dintâi tocmai pentru a salva pe omul despre care s-a auzit că meşterii l-ar jertfi „pentru ziduri”. Dacă în baladă Ana venise din dragoste pentru soţul ei, „aducând bucate”, Mira vine cu intenţia declarată de a împiedica omorul: „- Manole, viaţă de om în ziduri nu veţi clădi! [...] Manole, ai mai văzut minuni înălţate pe moarte?...”. Meşterul încearcă s-o convingă să plece, dar zidarii îl constrâng, în virtutea jurământului făcut, s-o zidească.

Punctul culminant

Punctul culminant îl constituie momentul zidirii Mirei, care acum nu mai este „nici căprioară, nici izvor, ci altar [...] între blestemul ce ne-a prigonit şi jurământul cu care l-am învins.” Aceasta este partea cea mai lirică a dramei, Manole găsind în sacrificiul celei mai iubite fiinţe, o formă a jertfirii de sine, care îi dă puterea să împlinească ritualul jocului cu moartea, pe care Mira şi-l asumă cu seninătate mioritică.

Ca şi Manole, Mira este o fiinţă superioară şi de aceea acceptă moartea, pentru ca artistul să-şi poată împlini idealul estetic: „Lăcaşul creşte nebun. El va fi un cântec de iubire împletit cu un cântec de moarte”. Manole şi Mira sunt uniţi în moarte, aşa cum fuseseră în viaţă, numai împreună reuşind să desăvârşească miracolul zidirii. Cel mai loial dintre meşteri, „al şaselea”, îşi pune problema dacă este mai importantă o viaţă de om sau zidirea bisericii unice, cu preţul unui sacrificiu suprem: „Omul e ceea ce suntem, bun sau netrebnic, fiecare - lăcaşul e ceea ce unuia singur îi e dat să înfăptuiască pătruns de cea mai înaltă taină cerească!”.

Manole rosteşte aici cea mai cutremurătoare idee de sorginte faustiană, care confirmă concepţia că nici o creaţie majoră nu se poate înfăptui decât prin iubire: „A mea a fost patima, eu am fost al patimei”. Actul al patrulea prezintă ideea că jurământul şi jocul au învins blestemul, jocul „de-a viaţa” şi de-a moartea este scurt, pentru ca lungă şi nepieritoare să fie minunea. Iureşul zidirii este redat printr-o avalanşă de metafore ce condensează un tragism cutremurător, relevat prin replicile repezite şi febrile ale meşterilor: „Zvârliţi tencuiala pe coapse şi os, să-nchidem viaţa în zidul de jos. [...] Isteţi fiţi ca şerpii şi blânzi ca porumbul. Urmaţi-mi măsura. Daţi sfoara şi plumbul”.

Manole însuşi este cuprins de febrilitatea zidirii, iar disperarea îl face să rostească: „aprindeţi pădurile să se vadă de departe că aici zece draci clădesc o biserică lui Hristos”. Revolta sa, îmbinată cu o înălţare spirituală superioară, capătă proporţii uriaşe: „dacă fapta noastră nu e bună, să fie cel puţin frumoasă, dacă nu e frumoasă, să fie cel puţin înspăimântătoare!”.

Deznodământul

Deznodământul cuprinde răzvrătirea lui Manole împotriva faptei cumplite şi vrea să spargă zidul pentru a-şi elibera iubita. El este obsedat de vaietul ce răzbate din zidurile bisericii, „nu scuipaţi că sunteţi pe un mormânt, nu înjuraţi că sunteţi pe o biserică, tăceţi molcom, că unul din voi a ucis”. Manole rosteşte un blestem dureros şi crud, insistând şi asupra implicaţiei de conştiinţă a tuturor celor ce au zidit: „Judecata mea mi-o voi face-o singur, judecata voastră cine va face-o?”. Printr-un monolog, Manole exprimă o dureroasă meditaţie privind singurătatea sufletului său, aflat acum lângă un „lăcaş abia început, mormânt de îngeri şi sfinţi”.

Ultimul act, al cincilea, prezintă moartea lui Manole, într-o comuniune de dreptate şi iubire cu Mira, după credinţa populară în viaţa de dincolo. Călugării cer pedepsirea lui Manole, dar mulţimea şi Vodă îl apără. Autosacrificiul pentru creaţie semnifică faptul că acesta intră în eternitate şi, odată cu ea, iubirea pentru viaţă eternă şi artă. Manole strânge pumnii împotriva credinţei, „astăzi şi totdeauna”, dar Vodă îl consolează că „biserica ta va cânta peste toată ţara”.

Ultima dorinţă a lui Manole este aceea de a trage el „clopotul întâia oară pentru aceea care cântare de clopot n-a avut”. Reapare Bogumil, care mărturiseşte providenţial: unii mor tineri, alţii mor bătrâni”, iar Găman, într-o rosteşte cuvinte ce amplifică acest conflict dramatic şi prevesteşte gestul lui Manole care urma să se înfăptuiască.

Vodă a sosit să se închine la noua biserică, dar preoţii şi boierii veniţi să vadă lăcaşul, l-au sfătuit să-l judece pe Manole pentru crimă. Manole este chinuit de întrebări şi dilema sa privitoare la blestemul patimei este plină de dramatism: „Că patima aceasta coborâtă de aiurea în om e foc ce mistuie preajmă şi purtător. Şi e pedeapsă şi e blestem. [...] Doamne, pentru ce vină neştiută am fost pedepsit cu dorul de a zămisli frumuseţe?...”. Creaţia estetică nu este resimţită ca har artistic, ca o binecuvântare, ci ca o predestinare blestemată.

Mulţimea adunată în jurul bisericii îl apără pe Manole, strigând că „Meşterul neasemănat trebuie să trăiască!...”, însă Manole s-a urcat în turla bisericii, a tras clopotul, apoi s-a aruncat în gol. De după biserică se aude ţipătul mulţimii, „plâns de femei”, şoapte: „Manole s-a aruncat în văzduh”. Meşterii rămân dezorientaţi fără Manole, „nu vom şti cum să găsim un loc în viaţă, vom rătăci din loc în loc [...] Doamne, ce strălucire aici şi ce pustietate în noi”. Moartea tragică a lui Manole simbolizează idealul pentru care a trăit: iubirea şi creaţia, Manole clădeşte din iubire, cu iubire.

Stilul

Stilul piesei este dominat de metafore revelatorii, împletite cu proverbe şi zicători, expresii populare, dând originalitate expresivităţii acestei drame de idei.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …