Memoriul către ţar din 18 martie 1821

La 18 martie 1821, boierii divaniţi rămaşi în Bucureşti au înaintat un memoriu către ţarul Rusiei, înfierând „jugul administraţiunii turco-fanarioţilor din Constantinopole”, indicând drept cauză a răsculării norodului pe „cruzii hospodari”, ce considerau „ca o pradă a lor această nenorocită ţară”, şi mărturisind că se tem de invazia turcească.

Fără a se plânge prea mult de acţiunea lui Tudor, aflat cu oştirea la porţile capitalei, boierii rugau ţarul să ocupe Principatele: „Subscrişii, în faţa acestei triste împrejurări, în care naţiunea îşi reclamă drepturile ei pe calea unei revolte, spre a nu cădea în catigoria unei cooperaţiuni suptînţeleasă, am făcut totul a o linişti, fără a cruţa nici rugăciuni, nici bani, cu speranţa de-a împăca insurecţiunea”...

„Dar în deşert, vai! ne-am dat atâta osteneală; fiindcă, nu numai nu sperăm a linişti pe deplin naţiunea, redusă la ultima disperare, dar cel mai mare pericol ameninţă de obşte viaţa noastră; căci turcii după marginea Dunării, în înţelegere cu fanarioţii, adună oştiri”... „Binevoiţi a ordona intrarea puternicilor voastre oştiri în nenorocita ţeară a suferindei Românii, care se află în cel mai mare pericol...”.

Această jalbă a fost trimisă mai întâi la Braşov, spre a fi semnată şi de boierii refugiaţi acolo. Scrisoarea lămuritoare (datată tot 18 martie), pe care divaniţii din Bucureşti au adresat-o cu acest prilej celor emigraţi la Braşov, lasă să se vadă mai desluşit panica şi dezorientarea boierimii, ce se temea atât de turci, cât şi de răsculaţi: „Răul a apărut de mult, am întrebuinţat tot ce am socotit necesar, dar nu a fost chip să facem să înceteze” (spun boierii, referindu-se la răscoală).

„Am trimis în acest scop arzmahzaruri la puternica noastră împărăţie, dar nimic n-am izbutit, fiindcă vedem că puternica împărăţie se ţine de conferinţe. Ambasadorul aflat în capitală refuză totul, muhafizii cetăţilor nu primesc nici o poruncă şi noi trăim la discreţia împrejurărilor şi avem în faţa ochilor ameninţarea fiinţei noastre şi chiar a vieţii noastre. Ce să facem? Unde să ne îndreptăm?”... „Deci alt leac nu ne rămâne decât să ne îndreptăm rugători către protectorul nostru ca să hotărască soarta noastră şi să ne scape cu totul de nenorociri, prin puternicile lui oştiri”.

Se pune întrebarea dacă memoriul de la 18 martie nu exprima oarecum şi poziţia lui Tudor Vladimirescu: oare nu chema şi el în ajutor armata ţarului? Vladimirescu ajunsese la 16 martie la Bolintin, Ciorogârla şi Cotroceni, iar la 17-18 martie a avut conciliabule cu boierimea. Ca atare, s-a formulat supoziţia că „cererea de la 18 martie a boierilor către Rusia, de a ocupa neîntârziat Principatele, spre a nu cădea pradă turcilor”, a fost redactată „sub sugestia afirmaţiilor lui Tudor” (Emil Vârtosu).

Această ipoteză - că actul sus-menţionat al divaniţilor a fost determinat de înţelegerea lor cu comandantul pandurilor - putea fi acceptată câtă vreme nu se cunoştea memoriul lui Tudor către împăratul Alexandru, din 27 februarie; acest din urmă document învederează însă că dorinţa lui Tudor era ca Imperiul otoman şi cel rus să nu se învrăjbească (să nu-şi trimită armatele pe teritoriul românesc), ci să respecte tratatele încheiate între ele, dat fiind faptul că aceste tratate asigurau Principatelor autonomia. Căpetenia ţărănimii a recunoscut suzeranitatea Porţii, chiar şi în scrisorile trimise împăratului rus.

Când, la sfârşitul lui martie, s-a răspândit ştirea că turcii se pregătesc să invadeze Principatele - zvon ce a mărit spaima boierilor rămaşi în Bucureşti, făcându-i să apeleze iarăşi la trupele ruseşti - Tudor, netulburat, a căutat să liniştească spiritele, declarând că panica este întreţinută de uneltirile fanarioţilor, care vor să domine în Ţara Românească (şi care - cum s-a văzut - se străduiau să provoace războiul ruso-turc). Fără a se teme de venirea turcilor, Vladimirescu se arăta gata să-i înfrunte, în cazul când invazia otomană avea să se producă; căci - aşa cum a scris el (la 3 aprilie) mitropolitului Dionisie şi marelui vistier, îmbărbătându-i - „suntem datori să ne jertfim pentru patria noastră, pentru care şi sunt eu venit dimpreună cu norodul”.

O altă dovadă că documentul din 18 martie, care chema în ajutor armata ţarului, nu reflectă poziţia lui Tudor, o constituie faptul că unii dintre semnatarii lui - aga Al. Villara, Dionisie Lupu (a cărui iscălitură este probabilă) - fuseseră stigmatizaţi de conducătorul mişcării în „Cererile norodului românesc”. E adevărat că acest conflict avea să se aplaneze: cei doi boieri menţionaţi, ca şi ceilalţi boieri rămaşi în Bucureşti, se vor închina lui Vladimirescu, iar acesta va recunoaşte pe mitropolitul Dionisie drept preşedinte al divanului. Dar supunându-se lui Tudor - care a intrat în capitală cu o armată de circa 4.000 de panduri - boierimea căuta, în acelaşi timp, să-şi ia măsuri de apărare; printre acestea se înscrie şi memoriul către ţar din 18 martie.

Un punct de vedere asupra memoriului în discuţie îl constituie presupunerea că actul acesta, solicitând intervenţia trupelor ruseşti, probează adeziunea boierilor din Ţara Românească la Eterie. În sprijinul acestei interpretări ar veni şi faptul că, aproximativ în acelaşi timp, unii divaniţii (mitropolitul Dionisie, Nicolae Văcărescu, Al. Villara, M. Manu etc.) l-au rugat pe Alexandru Ipsilanti să ocupe Bucureştiul. Deducţia că boierii rămaşi în Bucureşti (precum şi mulţi dintre cei fugiţi la Braşov) erau eterişti şi că ei „nu l-au aşteptat pe Tudor, ci pe Ipsilanti” este formulată de Andrei Oţetea.

Definitorie pentru marea boierime de la 1821 a fost însă continua ei schimbare de atitudine, determinată de natura ambiguă a intereselor sale şi de nevoia adaptării la împrejurări. Numeroase documente reflectă „caracterul labil şi fricos al boierilor” (cum se exprimă Fleischhackl). Boierii pământeni care doreau înlăturarea fanarioţilor erau, într-o privinţă, mai legaţi de mişcarea lui Tudor decât de a lui Ipsilanti.

Însă obiectivele social-politice anunţate de Vladimirescu, ridicarea lui contra supremaţiei clasei boiereşti şi a exploatării ţărănimii, şi, cu deosebire, frica boierilor de războiul ţărănesc, îi făceau pe aceştia să oscileze necontenit între asocierea cu Tudor, pe linie antifanariotă, sau, dimpotrivă, asocierea cu Ipsilanti (crezut a fi mandatarul ţarului), ori cu Scarlat Callimachi, ceea ce însemna, implicit, solidarizare cu vechiul regim fanariot.