Mediul şi oamenii pe teritoriul României

Variat şi armonios, pitoresc şi bogat, teritoriul de la Dunăre, Marea Neagră şi Carpaţi a fost un cadru natural propice vieţii din cele mai vechi timpuri: diversitatea reliefului, mulţimea apelor care-l străbat, clima relativ blândă - toate au contribuit la aşezarea succesivă pe acest pământ a multor seminţii umane. Astfel, la confluenţa unor mari arii culturale şi de civilizaţie, populaţiile care s-au stabilit în chip durabil pe acest teritoriu s-au dezvoltat în strânsă legătură cu mediul geografic, creând o cultură şi o civilizaţie cu trăsături specifice.

Aşezare

Teritoriul României de azi este aşezat în sud-estul Europei, la intersecţia paralelei de 45° şi a meridianului de 25°, în plină zonă temperată. Prin Dunăre este legat de Europa Centrală, iar prin Marea Neagră se deschide spre Orient. Munţii Carpaţi îl străbat de la nord spre sud, apoi, întorcându-se la „curbură”, de la est spre vest, şi se închid în sfârşit ca o cetate urcând iarăşi către nord.

Înfăţişarea pământului ţării noastre face din el una dintre cele mai variate şi mai armonioase zone din întreaga Europă. În mijloc, Podişul Transilvaniei, înconjurat de Munţii Carpaţi, este străbătut de multe cursuri de apă şi este favorabil practicării agriculturii şi stabilirii de aşezări umane. La rândul lor, Carpaţii - prin aşezarea şi înălţimea lor caracteristică, prin văile care-i străbat şi prin bogăţiile naturale de care dispun (păşuni, lemn, zăcăminte minerale) - au jucat un rol deosebit de important în cursul istoriei desfăşurate în această parte a continentului.

Regiunile subcarpatice au un relief blând, cu înălţimi ce nu depăşesc 5-600 m. Acoperite de păduri şi livezi, dealurile acestor regiuni au şi bogate rezerve de sare, petrol şi cărbune. În prelungirea lor se află podişurile (Podişul Moldovei sau Podişul Dobrogei), care coboară lin către câmpii (Câmpia Tisei spre vest şi Câmpia Română spre sud), cu soluri bogate, extrem de propice celor mai diverse culturi agricole.

Cel mai tânăr pământ este Delta Dunării, zonă extrem de bogată în peşte şi păsări de felurite specii. Marile cursuri de apă - Mureşul, Someşul, Jiul, Oltul, Şiretul sau Prutul -, precum şi afluenţii lor mai importanţi au adăpostit în văile lor multe aşezări umane. Totodată, ele au constituit căi naturale pentru dezvoltarea unor importante artere de circulaţie.

Alături de relief şi de cursurile de apă, clima temperată, cu influenţe continentale, a favorizat aşezarea oamenilor în această parte a Europei. Ea a influenţat, pe de o parte, tipul şi răspândirea faunei şi florei spontane: pajişti alpine, păduri de conifere şi foioase, lunci şi vegetaţie de câmpie, populate de animale sălbatice puţin agresive faţă de om; pe de altă parte, aclimatizarea unor plante de cultură şi a unor animale domestice s-a putut face cu relativă uşurinţă, sporind bogăţiile pământului.

Locuire şi ocupaţii

Oferind condiţii prielnice vieţii, teritoriul României a fost locuit din vremuri foarte îndepărtate, aşa cum o arată importantele urme arheologice descoperite în întreaga ţară. Astfel, numeroase aşezări stabile au populat depresiunile, dar şi zona montană, zonele de deal, podiş şi câmpie. Toponimele, hidronimele şi oronimele intrate în istorie cu mii de ani în urmă, şi păstrate de-a lungul timpului, sunt şi ele dovezi ale vechimii locuirii în această zonă.

Varietatea resurselor a atras după sine o mare varietate a îndeletnicirilor. Foarte veche şi importantă este, între acestea, agricultura, ocupaţie eminamente sedentară, practicată din vremuri străvechi. La ea se adaugă creşterea animalelor, în special păstoritul în zonele de deal, cultivarea viţei de vie şi a pomilor fructiferi, iar spre Dunăre pescuitul.

Strâns legate de distribuţia resurselor naturale, meşteşugurile au fost diverse, evoluând în timp de la activităţi casnice la activităţi manufacturiere şi apoi industriale tot mai complexe. Comerţul intern şi extern a fost intens, Marea Neagră şi Dunărea conferind zonei o importanţă deosebită în sistemul reţelelor şi rutelor comerciale.

Geografia istorică

Cadrul natural în care îşi desfăşoară viaţa comunităţile umane are o importanţă deosebită în modelarea oamenilor şi a felului lor de trai. Acţionând ca o adevărată „provocare”, el impune adaptarea oamenilor la mediu şi transformarea acestuia potrivit necesităţilor umane, ce poate merge uneori până la modificări radicale. Astfel, în urma defrişărilor practicate pretutindeni în Evul Mediu, din întinsele păduri ale Europei au mai rămas doar pâlcuri răzleţe de arbori şi uneori doar numele, cum a fost cazul în ţara noastră cu Codrii Vlăsiei, cu pădurea Teleormanului sau cu Deliormanul din Dobrogea sudică.

Intervenţia omului s-a făcut simţită de-a lungul timpului şi în structura vegetaţiei, prin răspândirea unor plante noi, iar extinderea suprafeţelor cultivate a contribuit la sedentarizarea populaţiei din stepele de odinioară, ca Bugeacul şi Bărăganul, în ceea ce priveşte fauna, vânătoarea şi modificările vegetaţiei au dus la dispariţia unor animale, precum zimbrul, calul şi măgarul sălbatic.

Munţii Carpaţi în istorie

De-a lungul istoriei, Munţii Carpaţi i-au despărţit şi i-au unit deopotrivă pe locuitorii spaţiului românesc. Dispunerea lor a făcut ca, în Antichitate, Carpaţii să joace un rol însemnat în repartizarea regiunilor cucerite de romani diferitelor provincii ale Daciei romane. Istoria politică şi statală a românilor din Evul Mediu s-a aflat şi ea sub influenţa separatoare a Carpaţilor. În legătură cu aceasta, A.D. Xenopol afirma răspicat în Istoria românilor din Dacia Traiană: „Carpaţii sunt pricina hotărâtoare a dezbinării politice a românilor.” Separarea românilor în provincii istorice, care a generat diversitatea evoluţiei lor, n-a spart însă unitatea etnică şi culturală a poporului român.

Carpaţii au contribuit şi ei la acest lucru: trecătorile, păsurile şi căile de comunicaţie au asigurat dintotdeauna strânse legături între marile regiuni istorice. Principalelor căi ce legau Transilvania de Ţara Românească, precum drumul Braşovului, Branului, Rucărului sau Dâmboviţei, li se adăugau drumurile Oituzului, al Trotuşului sau al Ghimeşului ce legau zonele intracarpatice de Moldova.

Depresiunile intracarpatice şi subcarpatice, precum Loviştea, Vrancea, Câmpulung, Haţeg, au reprezentat de-a lungul timpului adevărate centre de populaţie, care făceau legătura între cei doi versanţi ai muntelui. Pe plaiurile Carpaţilor aveau loc sărbători, târguri sau nedei, prilej de negoţ şi de cunoaştere reciprocă. Pădurile carpatine au oferit loc de refugiu şi de înfruntări militare.

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …