Mateiu I. Caragiale

Mateiu Ion Caragiale (12 martie 1885, Bucureşti - 17 ianuarie 1936, Bucureşti) - poet şi prozator. Faptul că s-a născut ca fiu ne­legitim al lui I.L. Caragiale îi va provoca lui Caragiale, mai târziu, grave complexe de inferioritate şi o zbatere continuă, aproape disperată de a-şi depăşi condiţia de bastard, de a înlocui extrac­ţia socială modestă printr-o iluzorie ascendenţă nobiliară, plăsmuită cu o uimitoare convingere intimă.

Pe Maria Constantinescu, în vârstă de 20 de ani, I.L. Caragiale o cunoscuse în primăvara anului 1884 la Regia Monopolurilor, unde, ca şi dramaturgul, aceasta era funcţionară. Cât timp a durat relaţia lui I.L. Caragiale cu Maria Constantinescu nu se poate preciza. Cert este însă că după ce se căsătoreşte cu Alexandrina Burelly (1889), autorul Scrisorii pierdute îl aduce pe Mateiu în noua sa familie, revărsându-şi asupra lui şi acum, şi mai târziu, dragostea paternă. După ce urmase clasele primare la Şcoala de Băieţi „Petrache Poenaru” din Bucureşti, este înscris ca elev bursier la Colegiul „Sf. Gheorghe”, unde studiază din 1896 până în 1902. Încă din anii adolescenţei el se închipuia coborâtor din stirpe aristocratică şi îşi căuta strămoşii în familii domnitoare din îndepărtate veacuri, spre iritarea tatălui.

În noiembrie 1904, când I.L. Caragiale se aşează provizoriu şi apoi, în martie 1905, se autoexilează la Berlin, împreună cu familia, îl ia şi pe Mateiu, determinându-l să se înscrie la Facultatea de Drept. Dar şi de data aceasta tânărul se află în opoziţie cu tatăl său. În loc să se dedice studiului, frecventează muzeele şi monumentele berlineze, cercetează vestigiile trecutului nobiliar, acumulând impresii pe care le va transpune în nuvela Remember (1924). La începutul anului 1905, nemulţumit de comportarea fiului, I.L. Caragiale îl trimite în ţară, la Bucureşti, rugând-o pe sora sa, Lenei, să-l supravegheze şi să-l îndrume. Respins la examenul de admi­tere în Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie, Caragiale se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti. Nu izbuteşte însă să-şi termine studiile, dedicându-se literaturii.

Aflând că are gata un ciclu întreg de poezii, I.L. Caragiale vine, la sfârşitul anului 1911, la Bucureşti, îl duce pe Caragiale la Iaşi şi îl prezintă redacţiei „Vieţii româneşti”. Drept urmare, 13 poezii vor fi incluse în numărul din aprilie 1912 (Clio, Lauda cuceritorului, Prohodul războinicului, Noapte roşie, Călugăriţa, Boierul, Aspra, înţeleptul, Cronicarul, Dom­niţa, La Argeş, Trântorul şi Curţile vechi).

După ce I.L. Caragiale îşi sfârşeşte viaţa, la Berlin, destinul lui Caragiale va cunoaşte vicisitudini tulburătoare, o zbatere dramatică între existenţa precară şi aspiraţia către mirajul titlurilor nobiliare. În octom­brie 1912 devine şef de cabinet la Ministerul Lucrărilor Publice, funcţie pe care o deţine până în ianuarie 1914. În „Viaţa ro­mânească” din martie 1913 i se tipăresc încă trei poezii: Grădi­nile amăgirii, Întoarcerea învinsului şi Mărturisire. O altă poezie, Dregătorul, va apărea în „Flacăra” din mai 1916. În această perioadă desăvârşeşte nuvela Remember, pe care o publică mai întâi în „Viaţa românească” (august 1921), lucrând totodată intens la romanul Craii de Curtea-Veche. În 1919-1921, ocupă funcţia de şef al Biroului presei din Ministerul de Interne.

În 1923, se căsătoreşte cu Marica Sion, fiica scriitorului Gheorghe Sion, care îi oferă posibilitatea să se creadă un veritabil senior, aducându-i, drept dotă, o mică proprietate la Fundulea, judeţul Ilfov, pe care scriitorul, în imaginaţia sa aprinsă, o consideră un ade­vărat domeniu, confecţionându-şi chiar şi un stindard propriu, în ianuarie 1928, întreprinde o călătorie la San Remo, pentru a-l întâlni pe Nicolae Titulescu, pe atunci ministru de Externe, şi a-i solicita sprijinul în obţinerea unei funcţii diplomatice. Refuzat, Caragiale devine un singuratic, se claustrează între zidurile locuinţei sale, îşi făureşte chiar şi o emblemă aristocratică, reprezentând doi îngeri de-a dreapta şi de-a stânga unei coroane, sub care aşează deviza: Cave, age, tace („Fereşte-te, lucrea­ză, taci”). Apariţia lui în viaţa cotidiană a Bucureştiului din perioada interbelică era bizară, stranie prin rigiditatea cu care îşi confecţionase morga aristocratică, anacronică mai ales prin aspectul vestimentar.

În 1925, întâiul volum din Antologia poeţilor de azi, de Ion Pillat şi Perpessicius, semnalează titlul unui volum de versuri aparţinând lui Caragiale, Pajere, care nu va ieşi însă de sub tipar decât postum, însoţit de o notiţă bibliografică de Perpessicius. Poeziile din Pajere (1936), cele mai multe sonete, alcătuiesc o galerie de portrete, reînviind, cu plasticitate, în imagini sugestive, chipuri din vremuri îndepărtate. Domniţa din poezia cu acelaşi titlu, „muiată-n nestimate şi-n horbote de fir”, este domniţa bizantină. Din vremuri voievodale, poetul desprinde chipul nefericit al unei văduve de domnitor pierit în luptă cu „păgânele urdii”. În mănăstire, „a ţării mândră Doamnă” îndură „sub bolţi de jale o soartă urgisită”, în timp ce în ţară bântuie prăpădul (Călugăriţa).

Caragiale evocă mai ales aspecte tragice ale vieţii voievozilor, sacrificiile şi suferinţele acestora. Versurile mărturisesc nu atât compasiunea poetului, cât îndurerarea faţă de soarta unor oameni consideraţi mult apropiaţi lui, legaţi de el sufleteşte. Forţa emotivă sporeşte în poezia Noapte roşie: învins, un bătrân voievod fuge „ca o nălucă, prin vifor, prin noroi”, fără să simtă că din răni „îi curge mândrul sânge pe platoşă şiroi”. Gândind însă în urmă, îşi aminteşte că „plăpândele domniţe în lanţuri zac robite” şi că „tăiaţi pieiră coconii amândoi”, şi atunci se întoarce „în valea unde lupta şi moartea îl aşteaptă”. Alte poezii evocă generic „cronicarul”, „boierul” sau conţin „lauda cuceritorului” şi „prohodul războinicului”.

Caragiale se cufundă în trecut cu o viziune particulară, subiectivă, de personajele zugrăvite simţindu-se, parcă, legat prin sânge, ereditar. Întreg ciclul Pajere este o dramatică mărturie a ataşamentului său structural faţă de personalităţi de rang superior din trecut. Poetul îşi caută într-o vastă epocă istorică strămoşii, se întreabă din cine descinde, încercând să descifreze, în glasuri necunoscute, şoaptele sângelui. Căci: „Nu-n file-ngălbenite / Stă-mbălsămată taina măririi strămo­şeşti” (Clio). Versurile lui se circumscriu ariei parnasianismu­lui, autorul fiind obsedat de frumuseţea exterioară, de formele de versificaţie impecabile, de ritmurile sonore, de picturali­tatea în sine.

Remember (1924) aduce în plan artistic un fantastic al sen­zaţiilor, ţesut în jurul enigmaticului şi straniului Aubrey de Vere. Figura, vestimentaţia, comportarea, gusturile, preocupă­rile şi gesturile acestuia sunt bizare, misterioase. Prin reliefarea lor, naraţiunea incită simţurile, în special pe acelea vizual şi olfactiv, provoacă senzaţii neobişnuite, de ireal şi fantastic, aprinde imaginaţia. Fantasticul se realizează prin selectarea neobişnuitului şi a imprecisului, printr-un joc de lumini şi umbre, prin subtilul şi sugestivul cromatism al imaginilor, precum şi prin îmbinarea datelor realităţii cu pitorescul exotic şi parfumul trecutului istoric.

Oniricul, de factură romantică, are un rol predominant, totul desfăşurându-se între vis şi viaţă, în Remember, observa Perpessicius, pluteşte peste tot o „sete de taină şi de mister” care stăpâneşte întreaga istorie a tânărului şi bizarului Adonis, Aubrey de Vere. El rămâne până la urmă tot o enigmă, sfârşind tragic, ucis şi aruncat în Spree, fără să se ştie de către cine şi de ce, ca şi Septimius Podgers din Crima lordului Arthur Saville a lui Oscar Wilde.

Romanul Craii de Curtea-Veche a fost publicat mai întâi, pe capitole, în „Gândirea”, în 1926-1927. La apariţia în volum, în 1929, s-a bucurat de un răsunător succes, impunându-se atenţiei tuturor prin farmecul cu totul aparte al paginilor de incantaţie evocatoare, prin pasta densă a imaginilor caracteristice atmosferei balcanice şi levantine, prin ineditul straniu al stilului. Valoarea romanului rezidă în substanţa fondului său, în semnificaţiile pe care le degajă, în structura caracterologică a personajelor şi, mai cu seamă, în ciudăţenia atmosferei şi pitorescul stilului.

George Călinescu avea să remarce, în pofida rezervelor pe care le exprimă, „o savoare ciudată, un aer de puternică originalitate”, ca fiind proprii romanului, precum şi „o mişcare moale, voluptuoasă, un farmec indefinit care trăieşte pe deasupra paginilor”. Considerându-l pe Caragiale „promotor (şi poate cel dintâi) al balca­nismului literar”, tot Călinescu avansa ideea aşezării lui în „grupa suprarealiştilor”: „Afinităţile lui cu Edgar Poe, grija de autenticitate, cu înlăturarea oricărei invenţii, coloarea de cer înroşit, învălmăşeala onirică, coborârea la elementul inefabil ancestral alătură pe scriitor de Ion Vinea, de Ion Barbu, în genere de poeţii fondului obscur.”

În roman, cei trei crai, Paşadia, Pantazi şi Pirgu, fac parte din boema Bucureştiului de odinioară. Noaptea mai ales, se reunesc prin birturi şi taverne de mahala sau în case deocheate, ca aceea a „adevăraţilor Arnoteni”, unde se dedau beţiei, jocurilor de cărţi şi plăcerilor carnale. Paşadia şi Pantazi sunt fiinţe paradoxale, în ei îmbinându-se josnicia cu fineţea, viciul cu virtutea, decăderea cu demnitatea. Organizează orgii şi chefuri, cutreieră mahalalele întunecoase şi speluncile, dar întotdeauna păstrează o ţinută distantă, o mândrie aristocratică.

Practică viciul cu detaşare, pătrund în medii de corupţie cu atitudini de rafinament aristocratic. Craii îşi presară chefurile cu visuri, uneori privesc tăcuţi, cu ochii rătăciţi, spre tărâmuri îndepărtate, dar ade­vărata plăcere „o aflau în vorbă, în taifasul ce îmbrăţişa numai lucruri frumoase, călătoriile, artele, literele, istoria...”. Pirgu este fundamental deosebit de Paşadia şi Pantazi, deşi e nelipsit de la incursiunile lor nocturne. El este „lichea fără seamăn şi fără pereche”, „soitar obraznic”, are „suflet de hingher şi de cioclu”, e „stricat până la măduvă, giolar, rişcar, slujnicar, înhăitat cu toţi codoşii şi măsluitorii”.

În Craii de Curtea-Veche, Caragiale oscilează între imundicitatea prezentului, concentrată în Pirgu, şi elevaţia trecutului, simbolizată de Paşadia şi Pantazi, toată afecţiunea sa îndreptându-se către aceştia din urmă. Scriitorul, care se identifică, în esenţă, cu cei doi eroi de viţă nobilă, căutând parcă o compensaţie autobiografică în destinele lor, e conştient de declinul acestora, se îndurerează în faţa inevitabilului sfârşit al ultimelor vlăstare aristocratice şi îşi mani­festă întreaga aversiune faţă de Pirgu, reprezentant plebeu al unei lumi care se ridică pe ruinele blazoanelor.

Admirator al stemelor şi figurilor nobiliare, al căror urmaş se credea, Caragiale in­fuzează în Craii de Curtea-Veche un anume regret, o anume compasiune pentru Paşadia şi Pantazi. Din acest punct de vedere, romanul are şi o altă semnificaţie. El zugrăveşte destrămarea prin viciu şi desf râu a aristocraţiei, a ultimelor ei vlăstare. Paşadia şi Pantazi, purtători degeneraţi ai blazoane­lor, oficiatori ai viciului cu gesturi de rafinament seniorial, se prăbuşesc fără putinţă de salvare, în timp ce Pirgu răzbate până la cele mai înalte trepte ale ierarhiei sociale şi politice. Deşi sunt descrise turpitudinea şi promiscuitatea Bucureştiului de altcândva, urbe de la „porţile Orientului”, totuşi din paginile romanului se degajă un farmec particular.

Cu o remarcabilă intuiţie artistică, Caragiale a putut extrage o poezie indicibilă din boema şi surparea prin viciu a personajelor coborâtoare din stirpea aristocratică. Peste tot este infuzată poezia tainei, a fiinţelor stranii, corelată cu voluptatea farme­cului nocturn. Scriitorul şterge adesea hotarul dintre trecut şi prezent, interferează datele realităţii cu cele ale visului şi fanteziei, creând viziuni fascinante şi o dicţie poematică, de incantaţie. Stând de vorbă cu Pantazi, în faţa naratorului se desfăşoară „fermecătoarea trâmbă de vedenii”, pierzându-se în vis şi imaginaţie, în mirajul călătoriilor, descrise într-un stil înmiresmat, cromatizat, cu o muzicalitate elaborată, seducă­toare, cu metafore şi comparaţii de o rară expresivitate, ce transpun sugestiv pitorescul exotic şi istoric.

Caragiale a creat în litera­tura română un stil propriu, prin îmbinarea expresiilor elegant cizelate cu cele argotice, din medii sordide. Fraza e melopeică, ritmată de armonii interioare, desfăşurându-se în cadenţe, în largi perioade fluide, muzicale, cu prelungi acorduri. De la concreteţea dură a argoului de mahala, naratorul urcă fără efort, cu aceeaşi forţă de sugestie, la expresia rafinată, de mare virtuozitate. Frazarea e somptuoasă şi de un cuceritor patetism liric, întreţesută cu frecvente euritmii.

Perpessicius sublinia că romanul Craii de Curtea-Veche este „o carte încărcată de poezie, o operă a unui artist împătimit de mirajele expresiei artistice. Graţie lor, acestor podoabe ce biruie veacurile, romanul lui Mateiu I. Caragiale se situează printre capodoperele epicei noastre contemporane”.

„În desfăcutul suflet al Bucureştiului nocturn, umbra Penei Corco­duşa şi depărtata lumină a imaterialei îlinca sunt zone de vibraţie joasă şi înaltă, polii între care strălucesc culorile celor trei Crai de Curte: Paşadia, «Eu» şi Pantazi. Toţi brăzdaţi de dungile negre ale duhului impus: principiul de pierzare care e Pirgu. Eroul romanului e tocmai acest grup stelar, cumpenind lumile de aur şi azur ale lui Paşadia şi Pantazi, alungând nălucile Penei şi îlincei, gravitând în jurul lui Pirgu, centru fictiv şi brut. E prima dată în literatura noastră, şi a doua oară poate în literatura universală (cazul lui Dostoiewski, mai complex, trebuind cercetat cu altă grijă), când natura planetară se substituie naturei biologice, sociale ori simplu umane, a eroului de roman obişnuit. Cu toată faţa lor pământească, cei trei Crai sunt numai în al doilea rând oameni dar în primul rând axe universale. Iar numele plutonian al lui Pirgu e de scârbă şi spaimă. De aceea Craii de Curtea-Veche părăseşte raftul cărţilor pieritoare pentru a se aşeza între Scripturi. Nu cunosc meditaţie mai gravă asupra ticluirii şi aventurii Fiinţei ca această carte de înţelepciune, pe care un act de discreţie şi gust o disimulează sub grele catifele de pitoresc oriental.” (Ion Barbu)

„Scrisul întreg din Craii de Curtea-Veche e un scris de ritmuri cumpănite, de pătimaşă selecţie de rarităţi lexicale, dintr-un argot plastic şi de crudităţi pitoreşti, un stil discursiv de cronică şi de memorii, pregătit în laboratoarele memorialiştilor cu Saint-Simon în frunte. Un scris care, pornind de la prospeţimea de expresie a cronicarilor noştri din trecut prin Dinicu Golescu şiîon Chica, a ras în treacăt oglinzile de apă tare ale scrisului lui Odobescu. Un stil arhaizant şi argotizant, cum nu se poate mai adecuat unei materii oarecum prăfuite, oarecum de penumbre aromate, oarecum defuncte.” (Perpessicius)

„Ce operă frumoasă această carte. Nu poate fi vorba de un roman. Este cu siguranţă însă o admirabilă poveste. Sunt unele cărţi care nu se sfârşesc acolo unde le moare eroul. Ele păstrează, dincolo de copertă, o nevăzută reţea de fibre care le leagă de vis şi viaţă şi le adâncesc mai târziu în memorie alături de tristeţile şi lucrurile propriului tău trai. Craii de Curtea-Veche este una din aceste puţine cărţi.” (Mihail Sebastian)

Opera literară

  • Remember, Bucureşti, 1924;
  • Craii de Curtea-Veche, Bucureşti, 1929; ediţia cu ilustraţii de G. Tomaziu, Bucureşti, 1945; ediţie îngrijită şi prefaţă de Perpessicius, Bucureşti, 1965; ediţie îngrijită şi introducere de Lidia Bodea, Iaşi, 1998;
  • Pajere, ediţie îngrijită de Marica M. Caragiale, prefaţă de Perpessicius, cu un portret de Marcel Iancu, Bucureşti, 1936; ediţie bilingvă (Pajere - Aigles royaux), ediţie îngrijită şi traducere de Romulus Vulpescu, Bucureşti, 1983;
  • Opere, ediţie îngrijită şi prefaţă de Perpessicius, Bucureşti, 1936;
  • Pajere. Remember. Craii de Curtea-Veche. Sub pecetea tainei, Bucureşti, 1988;
  • Sub pecetea tainei, ediţie îngrijită de Marian Papahagi, prefaţă de Nicolae Manolescu, postfaţă de Ion Vartic, Cluj Napoca, 1994; ediţie îngrijită de Alexandru George, Bucureşti, 1999;
  • Opere, ediţie îngrijită şi introducere de Barbu Cioculescu, Bucureşti, 1994; ediţie îngrijită şi introducere de Barbu Cioculescu, prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 2001;
  • Craii de Curtea-Veche. Sub pecetea tainei, introducere de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1996.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …