Maroniţi

Maroniţii sunt cea mai importantă comunitate creştină din Liban (circa 400.000 de persoane).

În Liban sunt recunoscute oficial 17 comunităţi religioase. Deşi recentul război civil le-a afectat în oarecare măsură situaţia, maroniţii ocupă încă un rol preponderent printre acestea, fapt determinat de ponderea lor economică şi politică şi de rolul pe care l-au jucat în decursul timpului. Biserica maronită este una dintre bisericile care au rezultat în urma destrămării patriarhiei Antiohiei. Maroniţii atribuie Sfântului Maron (mort în 433 d.Hr.) întemeierea bisericii lor, dar de fapt începuturile ei sunt ceva mai recente, de prin secolul al VII-lea.

S-a constituit în valea Oronte din Siria, individualitatea ei fiind susţinută foarte probabil şi de sprijinul statornic acordat concepţiei monoteiste (unicitatea voinţei în persoana lui Hristos), deşi acest compromis doctrinar - propus de împăratul Heraclius I pentru a pune capăt controverselor asupra adevăratei naturi (umană şi/sau divină) a lui Hristos, care divizau Imperiul bizantin în urma conciliului de la Calcedonia (451) - fusese respins de conciliul ecumenic de la Constantinopol din 680. Poziţia conciliului, mult timp ignorată sau neacceptată de maroniţi, nu a fost „primită” de ei decât În 1099. Şi doar ca urmare a acestei acceptări teza conform căreia sunt continuatorii ortodoxiei romane a devenit un adevăr „oficial”.

Începând din secolul al XII-lea, Biserica maronită a avut legături strânse cu Roma. Patriarhul maronit a luat parte la al IV-lea conciliu de la Latran din 1215 (cu toate acestea relaţiile cu cruciaţii nu au fost lipsite de conflicte, maroniţii privilegiind adesea pe aliaţii lor politici locali, inclusiv musulmani).

Prin intermediul sinoadelor ce au avut loc succesiv de la sfârşitul secolului al XVI-lea până la jumătatea secolului al XVIII-lea, s-a exercitat o influenţă puternică a practicilor şi tradiţiilor liturgice latine, adoptate sub influenţa trimişilor iezuiţilor, iar generaţiile de clerici formate la Colegiul Maronit, înfiinţat la Roma în 1584, au întărit acest curent. Aceste influenţe, pe lângă ideile preluate de la conciliul din Trent, au dus la interzicerea divorţului (1580) şi la crearea de dioceze (1736), elemente care nu existaseră până atunci în această biserică de origine monastică.

Totuşi fiecare etapă a suscitat numeroase controverse, existând un alt curent care se împotrivea de fiecare dată latinizării. Spre deosebire de melkiţii din aceste regiuni,complet bizantinizaţi, maroniţii au păstrat elementele esenţiale ale identităţii lor siriace şi pe de altă parte erudiţii lor (Assemani, Ecchellensis) au iniţiat Occidentul în tradiţia orientală. În secolele XVII-XVIII Biserica maronită (care nu a avut niciodată o ramură ortodoxă paralelă) a constituit capul de pod al uniatismului în Orient.

Maroniţii au avut un rol esenţial în procesul dificil de închegare a naţiunii libaneze în secolele XIX-XX. Emirul musulman Bachir Chehab, convertit în taină la confesiunea maronită, ia favorizat pe adepţii acestei credinţe pe toată perioada domniei sale (1789-1840). După căderea sa, datorită unei răscoale ţărăneşti care a degenerat într-un conflict între maroniţi şi druzi, maroniţii au fost sprijiniţi de Franţa.

Aceasta a impus, în 1864, un statut autonom pentru Mont-Liban, încurajând avântul economie al maroniţilor, îndeosebi prin sericicultură. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, intelectualii maroniţi s-au aflat printre primii susţinători ai renaşterii culturale şi politice arabe (Nahda), prin personalităţi ca Boutros Boustani şi Khalil Jubran.

Mandatul francez direct, între 1920 şi 1943, i-a favorizat de asemenea pe maroniţi. La declararea oficială a statului Liban, prin Constituţie şi Pactul Naţional care regla raportul dintre comunităţi li s-a asigurat partea leului. Conform textelor respective, preşedintele republicii trebuie să fie în mod obligatoriu maronit, musulmanii fiind nevoiţi să se mulţumească cu preşedinţia Consiliului de Miniştri şi a Camerei. Această dominaţie a fost pusă în discuţie ca urmare a războiului civil declanşat în 1975 şi încheiat prin „pactul de la Taef” (1990). Pactul respectiv a reechilibrat puterea în stat, reducând prerogativele preşedintelui republicii, fără să modifice totuşi în mod profund structura Pactului Naţional.

În prezent, maroniţii nu mai sunt comunitatea cea mai numeroasă din Liban, dar au o diaspora importantă, care le asigură un sprijin extern considerabil. Această diaspora, puternică în Africa neagră şi în America, cuprinzând şi câteva comunităţi vechi din Cipru şi Alep, totalizează 400.000 de persoane (număr egal cu cel al maroniţilor din Liban). Prosperitatea economică a maroniţilor este legată de această emigraţie, de rolul pe care îl au în domeniul bancar internaţional, dar şi de valoarea ridicată a averilor bisericeşti.

Patriarhul maronit se bucură de mare prestigiu politico-religios, chiar şi în ochii necreştinilor. Biserica maronită este o biserică cu un profund caracter naţional, care a păstrat o serie de diferenţe importante faţă de catolicismul roman. Preoţii, câteodată căsătoriţi, exercită adesea şi o altă profesie. Episcopii şi patriarhul nu sunt numiţi de papă, ci doar confirmaţi de acesta.

Check Also

Yoruba ekiti şi ondo

Yoruba ekiti şi ondo trăiesc în Ogun State, ţinut de câmpii acoperite cu păduri umede …

Yoruba din Oyo

Yoruba din Oyo constituie trunchiul central al ansamblului yoruba; locuiesc în Oyo State, regiune de …

Yombe

Yombe este o populaţie din Congo (din regiunea Ncesse şi din jur de Chinipeze, Kakamocka …

Yineru

Yineru este o componentă nord-estică a ansamblului ashaninca (circa 3.000 de recenzaţi, la care se …

Yi

Yii sunt o populaţie din sud-vestul Chinei (sudul Sichuanului, Yunnanul în întregime, nord-vestul provinciei Guizhu) …